„A valorifica, în tot ce are mai valoros, substanţial şi peren, cultura românească”
Mihaela Helmis: La dvs., doamnă academician Sabina Ispas, la Institutul de etnolografie şi folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, venisem cu gândul să vă întreb ce a devenit după o vreme „Omul românesc” sau cum simţiţi că s‑a transformat institutul în care lucraţi de 55 de ani, pentru că vă găsesc, iată, într‑o lume în transformare, pe care se cuvine să o surprindeţi şi să o analizaţi profesional.
Sabina Ispas: O să pară ciudat multora, dar domeniile noastre de activitate, şi mai ales domeniile noastre de cercetare, activitatea de bază a institutului nostru, sunt nişte domenii strategice. Aşa au fost încă de la început. Să amintim momentele acelea deosebit de importante, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX‑lea şi începutul celui de‑al XX‑lea, când documentele de cultură tradiţională, documente pe care intelectualii şi mai ales cei cu viziune politică, implicaţi în strategiile ideologice ale teritoriilor locuite de români atunci, se străduiau să le culeagă, să le ordoneze, să le sistematizeze şi să le analizeze pentru a demonstra identitatea românească. Astăzi vorbim din ce în ce mai puţin de românitate şi românism, dar, aşa cum atunci, la începutul secolului al XX‑lea, aceste documente au fost fundamentale pentru prezentarea identităţii şi valorii spirituale a românităţii, tot aşa astăzi, într‑un proces alert, cu dinamica schimbării paradigmelor în mileniul al III‑lea; şi încă n‑am sesizat suficient de atent şi poate cu destulă responsabilitate că acest mileniu seamănă foarte bine cu ce a însemnat începutul secolului al XX‑lea, numai că direcţiile şi segmentele de interes sunt puţin deosebite.
În acest context o cercetare, o activitate din domeniile fundamentale de la noi – folcloristică, etnomuzicologie, etnocoreologie, etnografie şi mai ales depozitul cultural multimedia pe care noi îl numim Arhiva de etnografie şi folclor, constituie surse deosebit de importante pentru înţelegerea procesului şi dinamicii schimbărilor din societatea românească de astăzi. Sunt mecanisme comune, pe care le‑am putea înţelege mai bine, le‑am putea folosi cu mai multă abilitate, în favoarea dezvoltării plenare a specificului nostru etnic, dacă am cunoaşte mai bine, am înţelege şi am vrea să folosim rezultatele cercetării din domeniile etnologice realizate până astăzi.
Nu e mai puţin adevărat că limba e vie, exprimarea în limba noastră e vie, şi folclorul e viu, şi muzica tradiţională e vie, lucrurile sunt în transformare, şi atunci cu atât mai mult elementele de bază ne sunt necesare. Aici, cum nu vă puteţi opri din cercetare pentru că şi ce suntem noi astăzi, toţi cei care trecem pe stradă, suntem de cercetat şi de aşezat în scriptele dvs.
Fiecare dintre noi este ceea ce astăzi numim un „ins folcloric”. De fapt, sistemul de comunicare planetar de astăzi este un sistem de tip folcloric. Şi vrem sau nu vrem, de la cele mai înalte niveluri până la informaţia şi formaţia mediei şi uneori şi submediei, toate aceste caracteristici ne aproprie de insul folcloric al secolelor trecute. Ce înseamnă a fi folcloric? Înseamnă aşa: a vedea, a asculta, a mirosi, a gusta, a atinge, a percepe cu toate simţurile tale, a căuta să înţelegi, a selecta de acolo ce‑ţi place şi ce nu‑ţi place, a pune în practică sau a respinge, a alege altceva. Toate aceste opţiuni se bazează pe nişte sisteme caracteristice, nişte norme care nu se cimentează nici în zece ani, nici măcar într‑un secol. De aceea tot încerc să aduc în discuţie o dinamică pe care trebuie să o înţelegem pornind de la acest specific. Există un specific al arealului nostru cultural, de la cel imediat în care trăim, la sud‑estul european, şi, bineînţeles, legătura cu restul lumii. Toate lucrurile astea totuşi pot fi identificate dacă facem referire la modelul de bază. Iar acest model de bază există încă, dar într‑un proces de o dinamică foarte alertă. Oamenii nu mai au suficientă informaţie cât să înţeleagă sensurile acestui model. Este ceea ce numesc eu „procesul de alienare”. Dacă este să fim obiectivi, cel puţin din punctul meu de vedere, atunci purtătorii culturii şi valorilor spiritualităţii româneşti se află într‑un proces de alienare faţă de datele acestui model fundamental.
Dar cred că e la fel şi în alte locuri ale lumii, cred că la fel se întâmplă, pentru că lumea s‑a schimbat şi din punct de vedere material, şi al comunicării, şi al vitezei cu care se deplasează informaţia.
Nu cred că toate unităţile culturale au această dinamică alertă pe care o găsim la noi. Cultura tradiţională românească a fost o cultură prietenoasă, permisivă, dar întotdeauna bazată pe câteva elemente fundamentale care îi dădeau stabilitate. Întotdeauna ai nevoie de un punct fix de reper pentru a vedea încotro te duci, pentru a te putea întoarce când simţi nevoia. Ei bine, aş spune că exact siguranţa acestui punct fix începe să devină uşor elastică, se vorbeşte tot mai mult de cultura fluidă; nu cred în ea, cred în procesele de alienare şi de reconfigurare, am spus că se schimbă paradigma şi aici ar trebui să fie marea responsabilitate a factorilor decizionali, mai întâi să înţeleagă acest specific de normă: care au fost normele fundamentale care au generat identitatea românească!? Ne aflăm, de data asta aproape toată planeta, într‑un proces de festivalizare a existenţei individuale şi de grup. Această festivalizare duce la o golire de sensuri profunde, de trăiri până la urmă, şi sensurile profunde sunt legate de cele două coordonate existenţiale, fundamentale: viaţa şi moartea. Evident, încep oamenii să se joace cu conceptul de moarte, care devine tot mai mult o imagine mişcătoare în diversele surse de transmisie – film, televiziune, diverse forme digitale de transmitere a informaţiei, şi se produce paradoxal o confuzie între real şi artificial, oamenii trec în stadiul acela al virtualului cu existenţă cu tot, fără să conştientizeze partea concretă a materiei, biologicul din ei.
De parcă, se spune, suntem cu toţii în desene animate, unde se poate orice…
Exact! Societatea tradiţională asta oferea: o stabilitate pe care ţi‑o dădea să spunem certificarea că norma ta, norma după care vieţuiai tu împreună cu toţi ai tăi, se bazează pe securitatea verificată de‑a lungul mai multor generaţii. Acesta era sistemul de transmitere al culturii tradiţionale, un sistem care nu cred că şi‑a pierdut valabilitatea nici astăzi. Noi asta încercăm să urmărim, felul în care se schimbă lumea, respectiv în ce măsură modelele acestea tradiţionale identitare pot fi identificate astăzi în forme noi de exprimare.
Ne aflăm la Institutul de etnografie şi folclor, aici unde trebuie să mă întreb: aveţi mijloace, există specialiştii care să poată să certifice, să cerceteze toate aceste transformări prin care trecem?
Noi am avut marea şansă de a lucra într‑o instituţie – acum are peste şaptezeci de ani de la întemeiere – care a moştenit şi metode de bază, şi o informaţie extraordinar de bine selectată şi sistematizată încă de la sfârşitul secolului al XIX‑lea. Începutul secolului al XX‑lea a prins domeniile etnologiei într‑o poziţie foarte bună din punctul de vedere al rigorii cercetării şi al autorităţii interpretării. Sunt foarte puţine segmentele de interpretare etnologică pe care astăzi le‑am considera uşor depăşite sau romantice. Sigur, viziunea ruralistă este depăşită, dar e depăşită astăzi când situaţia rural‑urban s‑a inversat. Să nu uităm că până nu de mult, România era o ţară în care partea rurală era dominantă. Deci, rezultatele acestei perioade de cercetare, de care noi dispunem astăzi, ne asigură o foarte bună dezvoltare metodologică şi o perspectivă a felului în care vedem efectele actualului proces de diversificare şi ale impactului cultural planetar. Asta putem să facem sigur, avem suficiente instrumente de lucru, avem bibliografia domeniilor pusă la punct şi publicată, avem tipologie, avem atlase, nu aici ducem noi lipsă. Ducem lipsă de viziune a celorlalţi despre noi.
Cel mai complicat este că îi lămureşti pe ceilalţi că dincolo de joc festiv, spectacol există un segment foarte profund, tot atât de important pe cât este cercetarea din ştiinţele dure. Şi în fizică, şi în chimie, şi în biologie există aceste segmente foarte riguroase, pe care le găsim şi la noi. Numai că cei care nu au o pregătire ca a noastră nu ştiu exact cine suntem noi. Şi ne confundă de cele mai multe ori cu cei care joacă sau care montează jocul – e mai corect aşa – îl interpretează, fiecare cu propria personalitate, îl adaptează personalităţii individuale şi poate şi cerinţelor grupului, deci intervin în substanţa unui cântec, a unui joc, asta face toată lumea, din nefericire, şi în substanţa acestor segmente rituale fundamentale care ţin de existenţa umană, în care am integrat viaţa şi moartea. Şi avem o bază importantă! Sunt 14.000 de cilindri, 11.000 de benzi, 6.000 de discuri şi câteva milioane sau zeci de milioane de fişe olografe, de la sfârşitul secolului al XIX‑lea până astăzi.
Ne‑aţi luat în arhiva aceasta, în depozitul‑patrimoniu…
E din 1912. Avem şi manuscrise, Elena Niculiţă‑Boronca, Vulpescu, dar sunt de la Chiriac încoace, documente din societatea compozitorilor, dar şi a lui Breazu, arhiva Ministerului Cultelor şi Artelor a fost laolaltă, iar din ’49 noi am dezvoltat arhiva de folclor.
Sunt accesibile? Există o sistematizare?
Sunt, iar acum se digitizează. Avem şi filme pe 16 mm, unele din 1912, din 1928, Şcoala Gusti şi toate cele mai noi, care trebuie conservate. Urmează copiere, scanare, sistematizare şi parţial punere în biblioteca digitală.
Foarte important, pentru că asta înseamnă şi protecţie, şi acces.
Da. Aici e o uzină, cu angajaţi cât într‑o uzină. Faceţi socoteala că fiecare tip de material, de suport, are alt regim.
Institutul de etnografie şi folclor cum era? Cum este?
Institutul de la fondare, din 1949, a trecut prin mai multe etape de reconfigurare. A avut şi mai multe centre de coordonare. Din fericire, am revenit în ’90 la Academia Română, care este girantul pentru calitatea savantă a cercetărilor şi a modului în care lucrăm noi pentru realizarea documentelor, pentru interpretarea documentelor, conservarea şi mai ales valorificarea lor. Din punctul meu de vedere, cel mai important este să conservăm aceste documente, pentru că ele sunt probe indubitabile referitoare la identitatea românească, dar avem şi documente referitoare la unele minorităţi. Prioritatea a fost aceea de a defini, identifica şi, dacă se poate, a valorifica, în tot ce are mai bun, mai valoros, substanţial şi peren, cultura românească. Fenomenul oral trebuie supus unor procese tehnice speciale, pentru că fenomenul oral este ireversibil şi irepetabil. Pentru cercetare este nevoie de fixarea unui moment anume, în aşa fel încât să pot să revin la el şi să‑l pot studia şi analiza în detaliu. Şi atunci s‑a realizat această bază documentară extraordinară, căreia noi îi spunem arhivă, după modelul internaţional. Una dintre cele mai bogate din centrul şi sud‑estul Europei.
Continuaţi înregistrările?
Sigur că da, dar cu tehnică modernă. Şi, bineînţeles, încercăm să conservăm şi în tehnică modernă, deşi eu aud pe toată lumea spunând: „trebuie neapărat să digitizăm, să punem pe CD”. Nu‑i adevărat, nu rezistă mult. Folosim servere, harduri mari, unde depozităm această materie sonoră sau de imagine. Sunt nişte computere care folosesc echivalentul benzilor magnetice. Din informaţiile pe care le am, arhiva din Helsinki foloseşte acest tip de aparat. După părerea mea, sigur, pentru partea papetară, spre exemplu, microfilmul rămâne statornic foarte important. Ar fi bine dacă cineva ar încerca să înţeleagă măcar a zecea parte din tot ce avem; fără tehnologie nu putem face nimic. Toată lumea crede că noi ne apropiem mai mult de scenă, de partea festivă, de jucăria plăcută pe care o transmite televizorul… nu ştiu câte posturi prezintă muzică pseudo‑populară, joc pseudo‑popular, costum pseudo‑popular. Nu e chiar aşa şi e foarte greu să‑i convingi pe oameni că noi suntem alţii decât aceia…
Din păcate, aceste forme există şi vă revine sarcina să faceţi diferenţele.
Da. Avem un program special, am câţiva colegi care au ca sarcină de plan să urmărească felul în care fake‑ul popular, fake‑ul folcloric intervine şi‑şi face loc. Acum, dacă suntem obiectivi, da, el e mai puternic, are mijloace de transmisie şi de captare a simpatiei în măsura în care s‑a renunţat la fondul profund, la semnificaţiile acelea de bază care de obicei aveau legătură cu sacrul, cele care reglementau existenţa omului după calendar şi după evenimentele importante din viaţa lui. Câtă vreme omul s‑a detaşat, s‑a depărtat, să spunem trăieşte în altă lume, nu?, mulţi au emigrat şi acolo e mai uşor să‑şi adapteze ideea de românitate în marele spectacol al lumii. Spectacolul locului de acolo în care mută ce‑i place lui sau nostalgia locului unde s‑a născut.
Aţi subliniat cel puţin două dintre elementele care, în dinamică fiind, definesc chiar noul om românesc, faţă de „Omul românesc”, aşa cum l‑aţi prins în paginile unui studiu.
Eu aş spune că noul om românesc s‑a detaşat foarte mult de familie, de conceptul de familie fundamental – nu zic tradiţional. Ciclul vieţii de familie era unul dintre reperele de identificare a specificului românesc. Cel de‑al doilea era ciclul sărbătorilor şi ceremonialelor – nu al festivalurilor – sărbători şi ceremoniale legate de ciclurile calendaristice. Şi astea s‑au nuanţat şi şi‑au pierdut semnificaţia de bază.
Sunt nişte transfigurări chiar neaşteptate.
Sunt! E o reconfigurare a calendarului. Se trece de la calendarul obiceiurilor la un calendar secular, în care există date cum ar fi Haloween‑ul sau Sfântul Valentin, care cucereşte planeta. Ele devin nişte date de referinţă. Nu mai am Sâmbăta morţilor, nu mai am nici sărbătoarea din Gurbanul viilor, nu mai am nici 1 Martie decât dacă vreau. Piaţa Mărţişorului s‑a schimbat, iar el a intrat în Patrimoniul universal al umanităţii, numai că de când a intrat îi merge mai rău decât înainte. Înainte era liber, acum toată lumea vrea să facă ceva pentru el, şi când e prea multă lume care vrea să facă ceva nu iese întotdeauna foarte bine.. Există această superficialitate în cunoaşterea tradiţiei, în cunoaşterea specificului şi mai ales în interpretarea sensurilor de adâncime, dacă vreţi de multe ori alegorice, metaforice sau chiar mai adânci, rituale. Când s‑au pierdut aceste sensuri, rămâne jocul. Iar jocul îl configurează fiecare după cum îi place, după cum se simte bine, după grupul mai mare sau mai mic de indivizi care se adună sub acelaşi semn, şi atunci această diversificare duce la un prim proces de alienare faţă de fondul de bază. E chiar un proces de schimbare de paradigmă.
Etnologic, etnografic şi antropologic vorbind, asistăm la un proces de superficializare.
Da, asta este sigur. Informaţia pe care o dobândim este deja prelucrată. Noi primim nişte pastile informative sau de imagine, culturale, care sunt selectate de mai multe capete. Iar noi le înghiţim, mă rog, le asimilăm în funcţie de foarte mult caracteristici personale, de grup, de circumstanţă, de vârstă, de sex şi aşa mai departe, dar nemaiavând posibilitatea şi curiozitatea să mergem la reperul de bază. Şi atunci fiecare îşi brodează propria imagine despre ceva anume: despre o cetate, despre o floare, despre o reptilă, despre un concept abstract, bunătate‑frumuseţe… Se schimbă normele estetice.
Pentru că referenţialul s‑a modificat.
Da. Acea imagine – computer, telefon deştept, toate lucrurile astea au modificat tipul de receptare. Asta se resimte în cultura tradiţională. Şi asta se resimte în individ. Este incredibil, oamenii nu mai simt nevoia să nuanţeze atunci când comunică între ei, dar nuanţează într‑un alt fel atunci când îşi transmit mesaje. Studiem şi asta, pentru că toţi am devenit nişte inşi folclorici, vrem sau nu vrem.
Emoţiile se exprimă prin emoticoane. Nişte prescurtări, nişte substitute…
Da. Toate lucrurile astea intră sub incidenţa cercetării noastre. Dar niciodată un domeniu, oricât ar fi de dornic să‑şi actualizeze metodologia, să fie la curent cu dinamica fenomenului, să vadă de unde vine şi încotro se duce, nu trebuie să rupă legătura cu ce s‑a realizat până atunci. Pentru că, dacă specialiştii au lucrat temeinic, hai să spunem savant într‑un domeniu, atunci ei au realizat nişte sinteze ale acelor momente. Nu se poate ca acolo să fie numai erori sau numai lucruri care trebuie infirmate. Şi orice cercetare care merge mai departe trebuie să aibă această informaţie. Or, drama noastră este că nu mai mergem la informaţia primară. Gândiţi‑vă ce paletă uriaşă de domenii intră în etnologie. Toate domeniile care sunt studiate în învăţământul superior, fizică, biologie, chimie, astronomie, tot, absolut tot, intră şi în cultura populară. Doar că le zice altfel.
Ne îndemnaţi să rămânem în datele firii noastre naturale, aşa cum cercetând am putea să avem toate elementele de identitate pe care prin ştiinţa dvs. le cercetaţi şi le conservaţi.
Da. Aş spune că niciodată n‑am privit cultura tradiţională ca pe ceva static, niciodată n‑am acceptat o viziune romantică sau protocronistă, pentru că nu‑mi stă în fire un fel de bălteală de cunoaştere sau de confort. Atunci când ai un punct de vedere şi te simţi confortabil în cadrul acelei viziuni, poţi să te extinzi, dar nu poţi să mergi în adâncime. Şi mie întotdeauna mi‑a plăcut să umblu şi să mă uit în jurul meu. Sunt adepta cercetării comparate şi aş spune că şansa oferită în ultimii zeci de ani de a cunoaşte mai multe tipuri de cultură m‑a ajutat să înţeleg mai bine cultura românească, pe care o consider una dintre cele mai echilibrate, umane, ataşate şi integrate perfect naturii. De asta vorbesc eu de gospodăria de subzistenţă, asta înseamnă să nu agresezi, să nu ucizi, să nu deteriorezi, să nu răneşti mediul ambiant în care trăieşti, şi cultura tradiţională românească era perfect conservatoare, era ecologică. Din nefericire, aceeaşi cultură a noastră este foarte prietenoasă cu cei care sunt în preajmă. Existau nişte reglementări de protejare a identităţii, dar niciodată nu au fost agresive. Şi asta a făcut ca într‑o anumită perioadă istorică să se dezvolte un fel de complex cultural. Complexul cultural l‑a determinat pe omul mediu să‑i urmeze intelectualului foarte rafinat şi dornic să semene cu altceva decât sunt strămoşii lui, să‑şi modifice modelul. Şi cred eu că momentul actual îşi datorează foarte mult acestei permisivităţi care ţine de un fel de complex cultural pe care unii dintre noi l‑au trăit, l‑au simţit sau l‑au acceptat ca fiind real. Nu fac parte dintre aceia. Eu cred că într‑adevăr cultura românească ar fi putut să supravieţuiască mai bine dacă era mai multă înţelegere faţă de fenomenul tradiţional. Dorinţa de a fi „în pas cu moda”, întotdeauna trebuie să aibă şi o contragreutate de echilibrare. Noi suntem permisivi, acceptăm, înţelegem, încercăm să înţelegem, ne dorim să ne cunoască lumea, comunicăm cu lumea. Ideea aceea uşor stupidă că „românul n‑a ieşit din satul lui” nu e adevărată. A circulat cruciş şi curmeziş, a trecut marea, a trecut fluviul, a trecut munţii, n‑a stat; şi‑a vândut produsele, a produs pentru alţii, a mers cu turmele, a mers cu cirezile. Dar întotdeauna a avut cu el acest model tradiţional. Modelul tradiţional l‑a ajutat şi să supravieţuiască, şi să comunice cu ceilalţi, şi să facă afaceri cu ceilalţi dacă era cazul, şi mai ales să‑şi păstreze bunurile. Urmează să vedem…ce urmează!
E o încheiere cu final deschis, pentru că lucrurile, în ce ne priveşte pe noi oamenii, şi pe noi românii, sunt în continuare în mişcare.
Nu putem să oprim lumea în loc, nu trebuie. Noi trebuie să fim în pas cu lumea, numai că să nu uităm că există şi un pas românesc.
Mihaela Helmis în dialog cu Sabina Ispas
