O călătorie culturală în timp: profesoara Georgeta Filitti ne poartă prin lumea marilor spirite ale elitei româneşti. Invitată de fostul ministru al Culturii să destăinuie cele mai siropoase secrete din intimitatea şi biografia celor mai importanţi oameni politici ai României moderne şi din ale celor mai puternice femei ale ţării noastre, Georgeta Filitti povesteşte de ce Kogălniceanu a fost cel mai mare orator al României moderne; cum se face că Iorga, în opoziţie, era imabatabil, dar la putere, mereu vulnerabil; de ce, de la Carol I încoace, „România are nevoie de caractere”, dar ele se întrevăd tot mai greu. Cu această ocazie, Doamna Academician destăinuie cum arată Bucureştiul grecesc pentru ea şi de ce acesta este un indicator suficient pentru a înţelege că România era o ţară europeană de mult timp. E drept, marea provocare a fost discuţia, apropo de titlul uneia dintre cărţile Doamnei, despre cum arată „România de totdeauna” pentru Georgeta Filitti, pe care de multe ori a cunoscut‑o şi prin prisma soţului său, Manole Filitti, cel care a reînfiinţat Jockey Club‑ul. Aflăm, în aproape două ceasuri de dialog despre istoria noastră, de ce Preşedintele Ion Iliescu părea un „tip simpatic” pentru Neagu Djuvara, de ce cele mai bune românce din istoria noastră au fost, de fapt, englezoaice – soţia lui Rosetti, Mary Grant, şi Regina Maria, de ce societăţile de filantropie de pe timpul regalităţii au dispărut şi, un element impresionant, ce destăinuie paginile recent descoperite din Jurnalul Reginei Maria.
O conversaţie despre inima de femeie a Mariei, îndrăgostită de Barbu Ştirbei, inima de mamă a Mariei care cel mai dureros se împarte între un moştenitor capricios al tronului, Carol al II‑lea, şi fata pe care o are cu Barbu Ştirbei, Principesa Ileana, îndelung gelozită de viitorul rege, şi inima monarhului Regina Maria, pentru un timp „singurul bărbat politic din România”, care a stat uitată într‑o cutie pe pervazul Muzeului de Istorie mult timp până să se odihnească la Peleş. Acest episod special ne oferă prilejul de a gândi ce spune despre noi, ca popor, gestul de a lăsa neîngrijit mormântul Elenei Lupescu, duduia lui Carol al II‑lea, nedorită de Regină, scandalizând Europa întreagă, şi totuşi rămasă singura soţie legitimă a acestuia. Despre educaţie, seducţie şi putere, un dialog între Gemeni, despre istoria României de care nu avem voie să uităm.
Cum faci să povesteşti?
Ionuţ Vulpescu: Astăzi o mare bucurie, o am invitată pe Doamna Academician Georgeta Filitti. Doamna profesoară, mulţumesc mult că aţi acceptat invitaţia mea.
Georgeta Filitti: Şi eu mulţumesc că m‑aţi invitat.
Vorbiţi în această carte, pe care am citit‑o în ultimele zile, România de totdeauna, despre talentul de povestitor al zodiei Gemenilor. De povestitor, povestitor şi al istoriei. Recunosc, şi eu sunt Geamăn, şi am o oarecare îndeletnicire… Gemenii au un talent de a povesti. Cum faci să povesteşti? Toată viaţa dvs. e legată de nenumărate studii, cercetări, cărţi, dedicate istoriei. Cum faci ca povestea istoriei să fie înţeleasă de cât mai mulţi?
Cred că trebuie să citeşti enorm de mult, să treci prin filtrul propriei gândiri o serie de lucruri şi pe urmă să stai de vorbă cu unul şi cu altul. De pildă, cu televiziunea. Azi apare la televiziune cam oricine. Prima dată când am apărut eram în 1973 şi eram gâtuită de emoţie. Cel cu care făceam emisiunea mi‑a spus: „Să facem un exerciţiu înainte de a începe”. Nu ştiam că un bec roşu e un semn că funcţionează totul. Am început să vorbesc degajată cu el şi zice: „Gata!” „Cum gata? Nu începem acum?” „Nu!” Şi din clipa aceea nu am mai avut emoţii. Nu ştiu să vă spun dacă toţi Gemenii trec prin asemenea momente, dar cred că e bine aşa. Pe urmă eu am mai avut un noroc. Am avut şansa să‑l editez pe Kogălniceanu. Pe Kogălniceanu‑orator. Şi vă mărturisesc dvs., nu am mai spus‑o: discursurile lui le‑am citit cu glas tare. Sunt discursuri politice, mă grăbesc să spun, care au o încărcătură extraordinară. Le citeşti, vrei să îţi nuanţezi exprimarea după el şi iese ceva extraordinar; te trezeşti şi tu puţin orator. Sunteţi de acord cu mine, cred, domnule Vulpescu, oratoria nu mai există. Nu ştiu în alte ţări, dar la noi nu se practică. Nu se practică în Parlament, nu se practică în locurile publice, sunt foarte puţini oameni care vorbesc atrăgător. Poţi să citeşti aşa, ca un ţârcovnic, un text oarecare făcut de tine sau de altul; şi lumea îl înghite. Nu se poate, trebuie să te uiţi continuu în ochii publicului şi să vezi. Dacă unul lasă capul în jos sau se uită în altă parte, vii cu un element ca să‑i captezi atenţia. Şi lucrul acesta se dobândeşte. Aş zice că ţine de practică. Trebuie să‑ţi iubeşti meseria. Şi eu mărturisesc. E o mărturisire prea îndrăzneaţă: îmi iubesc foarte mult meseria. Şi mă bucur să o transmit în felul acesta, pentru că am văzut că acesta e, în momentul de faţă, felul cel mai atrăgător, pe care publicul îl gustă cel mai mult. Să vorbeşti, dacă se poate, puţin, ca să nu se plictisească, ceea ce e firesc. Nu poţi să vorbeşti o oră, o oră jumătate; niciun subiect nu poate să fie aşa de interesant, încât să încerci să reţii atenţia omului aşa de mult timp. Şi văd că îmi iese. Şi dvs. o să îmi confirmaţi, sau o să spuneţi „Nu, nu, fiţi atentă!”
Spuneaţi de marele orator… care e cel mai mare orator pe care l‑a avut România?
Eu îl socot pe Kogălniceanu. Şi ştiţi de ce? Pentru că omul acesta nu a avut întotdeauna unanimitate în ceea ce priveşte ideile pe care le‑a avansat. Intră în Parlament şi toată lumea e împotriva lui. Şi peste jumătate de oră, a schimbat punctul de vedere al unei întregi adunări. Sigur că nu a fost sigur, şi cred, citind discursurile şi ale unuia, şi ale altuia, cred că dialogul dintre el şi Barbu Catargiu trebuie să fi fost un adevărat regal. Vedeţi, au avut amândoi măsură, au crezut amândoi, au fost amândoi buni patrioţi, s‑au justificat; şi justificarea nu a fost: „Eşti un idiot şi susţii treaba asta!” Nu, au rămas teribil de urbani, şi pe urmă îşi construiau în aşa fel discursul, exista o armonie, un cap, o coadă şi o linie roşie, care avea în vedere să te convingă, pe tine, ascultătorul. Faptul că a câştigat în repetate rânduri Kogălniceanu nu îl coboară pe Barbu Catargiu, care rămâne unul din marii oratori. Dar, vedeţi dvs., sunt lucruri care se duc. Azi oratoria, practic, nu mai există. Şi ştiţi ce cuceritoare este? Ştiţi ce plăcere încerci? Când îl vezi pe omul acesta că îţi vine cu nişte argumente. Şi te sileşte şi pe tine să gândeşti.
Vorbim despre mari oratori. Am fost împreună la Vălenii de Munte, în mai multe rânduri, şi s‑au lansat în mai multe volume Discursurile parlamentare ale lui Nicolae Iorga.
Eu le‑am scos, şase volume.
Şase volume!
Da, da!
Şi la putere, şi în opoziţie
Stilul lui Iorga, faţă de Kogălniceanu, cum e? Ce aduce Iorga în Discursurile sale parlamentare?
Iorga a avut şansa pe care, într‑un fel, a avut‑o şi Kogălniceanu, să fie şi la putere, şi în opoziţie. Şi Iorga, când e în opoziţie, e imbatabil. Când e la putere, trebuie să se justifice, şi nu aş zice că e foarte convingător. Dar uneori e nedumeritor. De pildă, el e împotriva grădiniţei. Şi merge pe ideea că copiii trebuie să trăiască sub streaşina părintească. Or, gândiţi‑vă, nu acum, când nu s‑ar mai pune defel problema, dar nici în vremea lui, acum aproape 100 de ani, ideea socializării micuţilor mi se pare absolut necesară. El era împotrivă. Pe urmă, să nu vă miraţi. Era împotriva examenului de bacalaureat! Motivaţia? Te lasă cu gura căscată: pentru că el nu fusese primul la bacalaureat. Deci, vă daţi seama… Sunt nişte lucruri…
Foarte subiective!
Foarte subiective, sigur! Rămâne şi el foarte interesant, dar pentru că o s‑o evocăm şi pe Regina Maria, trebuie să vă spun că nici Regina Maria, nici alt cronicar al timpului, Simona Lahovary, vai, din nebun nu‑l scot pe Iorga. Pentru că totuşi are nişte ciudăţenii. Iorga este un Geamăn, ca să spunem, deci este un pătimaş. Nu suportă… el trebuie să fie în toate, el le ştie pe toate, el dă sfaturi, trec anii şi el spune: „Cum? Războiul? Eu l‑am convins pe Regele Ferdinand să intre în război de partea Aliaţilor. Eu am făcut asta, eu am făcut asta….” În multe are dreptate. Să nu uităm că discursul în Parlament care confirmă Unirea României Mari îi aparţine lui Iorga. Iorga totdeauna ştie ce trebuie să spună. Dar a şi supărat pe foarte mulţi.
România, în penurie de caractere?
El a spus, sau Carol a spus? Cui aparţine această frază: „România are nevoie de caractere în primul rând”?
Carol a spus lucrul acesta, într‑o discuţie cu Spiru Haret. Sigur, sunt foarte buni şi erudiţii. Dar în primul rând ne trebuie caractere. Oameni bine educaţi, şi pentru care, ştiţi, să nu începem acum cu o listă lungă de virtuţi ale cetăţeanului român. Dar măcar cele Zece Porunci să ni le amintim. Acesta e un lucru foarte important. Şi aici nu vreau să cad în păcatul mai tuturor concetăţenilor mei: să îmi dau cu părerea, că e politică, că e avocatură, că e sport, că e nu ştiu ce. Dar cred că aceste schimbări… Să vă dau numărul de miniştri ai Învăţământului?
Şi ai Culturii!
Tare mulţi s‑au schimbat. Poate că au fost oameni excepţionali. Dar, domnule Vulpescu, nu ai timp. Nu ai timp să aprofundezi nişte lucruri şi te schimbă, dintr‑o raţiune sau alta, dar nu o discut. Fiecare ministru al Educaţiei a simţit nevoia să facă o reformă. Şi‑atunci, pentru numele lui Dumnezeu, presupunând că am un copil de şapte ani acum, eu nu ştiu cum va ieşi acest copil din facultate. Face patru clase, face şapte clase, dă un examen de baraj, de nebaraj, se iau în seamă notele, numai de la examen? Nu dau deloc examen! Am vacanţă de Paşti? Nu am vacanţă de Paşti? Adică toată această tulburare este contraproductivă.
Instabilitatea instituţională, într‑adevăr, e una din tarele noastre şi unul dintre blocaje. Foarte multe blocaje vin de aici. Dar este aceasta problema fundamentală a României, absenţa caracterelor, cum spunea Carol I?
În orice caz, exerciţiul de apreciere e foarte greu, şi vrei să rămâi obiectiv. Dar iată, de pildă, un lucru. Şi asta vă spun pe pielea mea. Dvs. aţi băgat de seamă, noi când ieşim în străinătate, puţin ne trebuie ca să stăm de vorbă cu gazdele noastre de acolo şi să începem să criticăm: „Ştii ce mizerie e la noi?” „Să vezi, ăia fac, ăia dreg…”. Mie mi s‑a întâmplat lucrul acesta în Grecia. Familia bărbatului meu, Filitti…, e vorba de greci. Am ajuns să cunosc până la Zaimis, unul dintre miniştrii importanţi ai grecilor. „Aleco, bine ai venit!” Îmbrăţişări… Pe urmă am început: „E aşa, e aşa, e aşa…”. Până când Aleco Zaimis mi‑a atras atenţia. „Asta e ţara ta, nu o mai vorbi de rău.” Eu nu vorbeam ţara de rău, povestea se întâmpla până la Revoluţie. Dar răbufneam! Noi răbufneam pentru că erau nişte strâmbătăţi. Nu trebuie să le înşirăm, că le ştim cu toţii, nu? Educaţia noastră ar trebui făcută şi în sensul acesta. Cel mai uşor este să încep să cârtesc. „Masa aia e strâmbă, raftul ăla nu stă bine…” Dacă e aşa, pune mâna şi fă ceva! Din nenorocire, cred că suntem un grup destul de restrâns care încercăm să facem ceva. Să nu mă înţelegeţi greşit. Eu nu spun că reuşesc să răstorn lumea, dar faptul că am făcut o carte din care lumea s‑a lămurit…
Şi pentru că vorbim de Grecia, să arătăm şi această carte! Vă mulţumim că mi‑aţi oferit‑o, e Bucureştiul grecesc, ediţia a III‑a.
Mi‑a făcut plăcere. De ce? Pentru că Domniile Voastre trebuie să fiţi informaţi că a existat o comunitate; sunt 5.000 de firme greceşti care funcţionează astăzi în România şi tot 5.000 ale Ciprului. Sigur că nu sunt nişte firme uriaşe, dar, iată, sunt! Aceştia sunt nişte alogeni care ne însoţesc istoria din Antichitate până în zilele noastre.
„Românii sunt cârtitori”
Întorcându‑mă la această carte, o carte de dialoguri cu Simona Preda, trebuie să spunem, care se cheamă România de totdeauna. Ce înseamnă România de totdeauna pentru Georgeta Filitti?
Când a avut iniţiativa acestor dialoguri, Simona Preda m‑a întrebat: „Cum o să‑i spunem?” Gândind asupra viitorului titlu, mi‑am dat seama că sunt nişte lucruri la noi care nu s‑au schimbat. Faptul că mergeai în rochie lungă şi cu corset, faptul că bărbaţii purtau joben sau nu ieşeau fără baston, dar în foarte multe împrejurări, mentalitatea a rămas aceeaşi. Şi e un lucru, şi poate Domnia Voastră o să mă desluşiţi, pentru că întreb în dreapta şi în stânga şi nu aş zice că am avut un răspuns definitiv. Sau am avut un răspuns care permite discuţii. De ce suntem noi, românii, atât de cârtitori? Vedeţi, ne face foarte multă plăcere să criticăm. Colo nu merge, colo e strâmb, ăla e aşa, celălalt e corupt, ăla a făcut fapta bună, dar ştii de ce a făcut‑o? Pentru că a fost şantajat. Nu se poate…
Vedem petele şi din lucrurile bune.
Totuşi, eu nu cred că există, afară de formaţiunile politice absolut extremiste, în istoria noastră… Poate că şi acelea la început au făcut fapte bune, sau au preconizat! Să vorbim despre comunism. Într‑un fel, comunismul trebuie raportat şi la Iisus Hristos. Nu? E vorba de dragostea dintre oameni, e vorba de egalitatea lor…
Evangheliile au un caracter social, profund social.
Nu‑i aşa?
Exemplele sunt întotdeauna din lumea celor mici, sărmani, care au nevoie.
Şansele pe care trebuie să le aibă toţi. Pe urmă s‑a ajuns la ce s‑a ajuns. Excese, dar sigur, toţi suntem egali: tu mă dai afară pe mine din casă, te aşezi în casa mea, şi eu sunt obligat să plec nu cu un geamantan de piele, ci cu unul de carton. Această cârtire permanentă pe care o practicăm noi, în primul rând nouă înşine, nu ne e bună. Nu ştiu ce e de făcut. Cred că oamenii nu au ce face pur şi simplu. Tot după o credinţă mergem. Domnia Voastră, care aveţi studii în acest domeniu, sunteţi mult mai profund. Poate că eu am o credinţă simplă, dar am senzaţia că în fiecare clipă Dumnezeu mă priveşte. În măsura în care pot să fac ceva, o să fac. Ce ştiu să fac? Şi încerc să fac cât mai bine lucrul acesta. Şi dacă această raportare cât mai simplistă a omului la dumnezeire, dacă ar încerca‑o cât mai mulţi, şi şi‑ar vedea fiecare de treaba lui, cred că lucrurile ar merge altfel. Dar sigur, asta este o idee care nu prinde…
Spuneţi în această carte că România nu a intrat în UE în 2007. Sigur, tehnic, am intrat în 2007. Dar că, dacă ne uităm în urmă, mentalitatea boierimii noastre era una europeană, era una occidentală.
Absolut occidentală!
Cum se explică totuşi această orientare? E o incursiune superbă în secolele XVIII‑XIX, cu foarte multe exemple de mari boieri din România. Cum se explică această mentalitate occidentală a boierimii de la noi, totuşi cu o evoluţie antimodernă, poate, de multe ori? Cum există acest paradox?
Privind în urmă, societatea românească, cel puţin din ultimele două secole şi jumătate, trebuie să convenim că suntem o societate de imitaţie. Şi atunci, pe noi ne‑a încântat, începând din secolul XVIII, tot ce venea din străinătate. Dacă vrei să îţi petreci timpul agreabil, du‑te în arhivă să citeşti sutele de materiale… de comenzi de marfă în străinătate, de călătorii şi de uimirile românilor faţă de ce află în străinătate. Cei de dincolo de hotare au pieţe croite şi în mijlocul pieţei au o statuie. Ar trebui şi noi să avem acelaşi lucru. Pentru că multă vreme, până la regulamentul organic, să spunem, oraşul nostru, Bucureştiul, pe care îl iubim aşa de mult, avea nişte uliţe croite, şi lumea se apăra de haita de câini, cu nuiele scoase din gardul Mântulesii. Atunci era şi o vorbă: „Ah, asta e o poveste precum e gardul Mântulesii”. Adică o minciună, pentru că gardul acela mereu trebuia refăcut. Erau 900 de câini, în mahalaua Mântulesii, dvs. ştiţi unde e strada asta…
E descrisă de Eliade în proza sa fantastică, Eliade a studiat la liceul de pe strada Mântuleasa, care astăzi nu mai există. E biserica de pe strada Mântuleasa…
E un maidan splendid acolo. Au crescut oţetarii peste gard, dar asta e altă poveste, care e foarte contemporană. Toate lucrurile acestea îţi indică ceva; ideea de a imita… Nu tot ce am imitat noi a fost rău. De exemplu, la noi s‑a introdus limba franceză. Când m‑am căsătorit cu Manole Filitti am rămas uimită. Mă grăbesc să spun că era o diferenţă de vârstă între noi. Omul acesta venea din vechea societate bucureşteană, şi cei care mi‑au intrat în casă erau cam de vârsta lui, şi toată lumea vorbea franţuzeşte. Oamenii aceştia vorbeau între ei franţuzeşte. Sigur că a trebuit să intru şi eu în joc, dar mi‑am exprimat mirarea. „Care e raţiunea să vorbiţi franţuzeşte?” „Ca să nu uităm.” E o chestie de exerciţiu. Şi lucrul a fost foarte frumos. Vă daţi seama că erau nişte cuvinte româneşti care le făceau mare plăcere. Je veux manger, je sais pas quoi, mais murăturile erau grozave. Murăturile rămâneau româneşti, mămăliga era românească, terciul sau mai ştiu eu ce…
Ca în Chiriţele lui Alecsandri.
Ca în Chiriţele lui Alecsandri! Evident că nu se exagera, dar explicaţia mi‑a plăcut. Este acest exerciţiu.
Cum v‑aţi întâlnit soţul? Cum l‑aţi întâlnit pe Manole Filitti?
Ştiţi, a existat un om pe care mulţi l‑au înjurat, mulţi l‑au lăudat, cum se întâmplă la noi, cu faimoasa cârtire. Este vorba de Valerică Râpeanu, care a condus multă vreme o editură, Eminescu, şi care şi‑a propus, şi a şi reuşit să facă o editură bună. Astăzi, când poţi să scrii orice, vai!, se afirmă că… Nu există… Noi spunem că e democraţie; eu sunt mai tentată să spun că e puţină anarhie şi puţină debandadă, pentru că se publică mult şi nu totdeauna cu cap, dar el, Râpeanu, a încercat să readucă la suprafaţă o serie de valori ale filosofiei, istoriografiei române, ale culturii române în genere. Atunci, s‑a adresat şi a făcut să fie publicat un volum Filitti. Pentru această ediţie, reeditare a operei lui Filitti, m‑a chemat pe mine, şi aşa am intrat în legătură cu familia, ca să pot să am informaţii despre biografia lui, mai ales că noi făcusem şi o enciclopedie la Institutul Iorga. Numele mie mi‑a sunat foarte frumos. Trebuie să spun că Filitti era diplomat, în Ministerul de Externe; era filogerman. Şi, dacă vreţi, m‑a costat foarte mult, pentru că a publica opera unui filogerman, în 1985, filogerman în timpul Primului Război Mondial, nu era un lucru recomandabil; cenzorul era Bulei, Ion Bulei.
Istoricul care a condus apoi Institutul de la Veneţia.
Sigur că da, a făcut, spunea el, o serie de fapte bune. Dincolo de lucrul acesta, pe Filitti să‑l readuci în spaţiul public, era totuşi o îndrăzneală. Mă grăbesc să spun că, dincolo de opţiunea lui politică, era un istoric extraordinar de riguros şi foarte peren. Toate descoperirile lui şi toate cercetările lui sunt valabile şi astăzi. Iorga, pentru că l‑am evocat, şi Iorga avea gură mare, şi era intransigent. Erau împrejurări când se considera singurul patriot. Iorga a trebuit să recunoască, în multe rânduri, că acest Ion Filitti a avut dreptate pe probleme de istorie şi de drept. Analiza pe care Ion Filitti o face Regulamentului organic, prima noastră constituţie, e absolut remarcabilă.
V‑aţi cunoscut soţul apropiindu‑vă de opera tatălui.
Exact! Şi pe urmă, sigur, în familie era o legendă.
Gânduri răzleţe
Ion C. Filitti, diplomatul şi istoricul.
A circulat o legendă şi mie mi‑a făcut plăcere să o însuşesc, am fost primită foarte bine de el şi de soţia lui, o actriţă adorabilă, Mimi Enăceanu. Ea suferea de inimă şi legenda voia să susţină că această doamnă i‑a spus soţului ei: „Eu nu am să rezist mult, fiindcă inima mea cedează. Dacă mor, tu pe fata asta o iei de nevastă, că o să aibă grijă de tine.” Anii au trecut şi proorocirea ei s‑a împlinit. Pe urmă, bărbatul meu a scris o carte, Gânduri răzleţe. În prefaţă exact gândul acesta îl spune: cea care îmi va închide ochii… Aşa s‑a întâmplat alături de Alecu Paleologu. Probabil că şi astăzi noi avem oameni de cultură excepţionali. Trebuie să credem lucrul acesta. Avem nevoie să ne sprijinim de ei, avem nevoie să ne uităm la ei, să ne ascultăm vorbele. Mi se pare că face parte din zestrea noastră. Nu poţi să trăieşti altfel; nu eşti lup singuratic. Suntem animale sociale, nu? Şi atunci trebuie să ne confruntăm unii cu alţii, trebuie să‑l admir pe unul, trebuie să‑l detest pe altul, justificat, nejustificat. Trebuie să fac ceva. Şi lucrul acesta e foarte important. Or, să ştiţi că a fost un brelan de oameni excepţionali; mulţi au fost terminaţi în puşcăriile comuniste. Unii au revenit şi au continuat să fie activi. Alţii au scăpat în străinătate şi s‑au întors. Din toată această lume pestriţă, eu am cunoscut câţiva. Şi pe unii dintre ei, Alecu Paleologu sau Neagu Djuvara, sau Manole Filitti, rămân absolut exemplari. Exemplari ca ţinută, ca măsură, ca fel de a te adresa. Bărbatul meu a reînfiinţat Jockey Club‑ul. Veneau foarte mulţi ziarişti să‑l întrebe ce e Jockey Club‑ul. Inutil să vă spun că a fost un îmbogăţit, după Revoluţie, care rapid a cumpărat nişte cai, i‑a pus să alerge şi a zis: „Eu sunt Jockey Club‑ul”. „Domnule Filitti, mi‑aţi luat firma, vă dau în judecată!” Firma nu era nici a lui Filitti, nici a lui Dulugeac; era vorba de o organizaţie, ce spuneam, cu imitaţia… La noi se făcuse. A luat fiinţă Jockey Club‑ul în 1875, la injoncţiunea vice‑consulului englez. Sigur, cu ajutorul regelui Carol I. Lucrurile acestea au mers foarte bine, dar revenind târziu, la 1991, când s‑a reînfiinţat Jockey Club‑ul, veneau foarte mulţi ziarişti. Sigur că aţi trăit această epocă. Meseria de ziarist era foarte atrăgătoare. Dar nu toţi ştiau cu ce se mănâncă. Şi puneau şi întrebări de genul, unul care îl omorâse pe altul: „E adevărat că l‑aţi omorât?”
„Nu este adevărat ceea ce vezi!”
Iată! Am asistat adesea la dialoguri între vreun ziarist sau vreo ziaristă şi Manole Filitti. Încet‑încet îmi dădeam seama că aceştia învăţau nişte lucruri… Cum să se poarte, ce întrebări să pună şi cum să răspundă. Şi lucrul a fost valabil şi pentru Alecu Paleologu, şi pentru Neagu Djuvara. Când a venit în ţară, prima casă în care a intrat Neagu a fost a noastră. Fiindcă se cunoscuseră, el cu soţul meu, înainte de Război. Îmi spune: „Ştii, eu am ceva de spus românilor. Mă ajuţi?” Şi eu l‑am ajutat în sensul că a putut să‑şi ţină – trec peste detaliile de amănunt în sensul că erau relaţiile noastre, ale tuturor – cursurile la facultate. Ştiţi cum se bătea lumea? La început, Zoe Petre i‑a dat o sală de seminar.
Era decanul Facultăţii de Istorie.
Da, apoi a trebuit să‑i dea amfiteatrul cel mai mare; studenţii efectiv se băteau. El avea un fel de cravate, care erau un fel de cochetărie. O cochetărie pe care voi, bărbaţii, o înţelegeţi mai greu. Sigur că avea gâtul foarte ridat şi atunci îşi punea asemenea cravate. Câteva persoane m‑au rugat: „Am înţeles că eşti prietenă cu Neagu Djuvara, nu poţi să ne faci rost de o asemenea cravată?” Care, i se potrivea lui, dar nu i s‑ar fi potrivit altcuiva. Neagu a avut o influenţă asupra oamenilor tineri, neaşteptată, domnule Vulpescu. Şi discuţiile lui în contradictoriu, şi minimizarea lui, făcută de Răzvan Theodorescu, făcută de Florin Constantiniu, socotit mai amator… sunt alte poveşti. Djuvara ne‑a obligat să ne gândim la o serie de evenimente majore din istoria noastră. Şi acesta e lucrul de căpetenie. Noi începusem discuţia cu învăţământul. Ştiţi ce aş reproşa eu învăţământului nostru? Noi învăţăm ca papagalii o serie de noţiuni, care cel puţin pentru istorie par că nu ne mai sunt necesare. Or, ideea de bază, şi aceasta e caracteristica învăţământului din Franţa, este această exprimare carteziană. Adică, am o temă, şi este în aşa fel formulată, încât eu trebuie să gândesc asupra ei. Asta mă deosebeşte pe mine, om, de câine sau pisică: se învaţă lucruri elementare: să doarmă colo, să mănânce dincolo. Or, lucrul acesta a încercat în cursurile lui să‑l facă Neagu Djuvara. Această Românie profundă, reprezentată de sutele lui de studenţi, e valabilă şi astăzi. Djuvara a murit de trei ani. Vin oameni la mine şi afirmă: „Ştiţi, domnul Djuvara a pus problema cutare sau cutare”. Începutul Ţărilor Române… Nu contează dacă eşti pro sau contra, dar profesorul te‑a făcut să gândeşti! Nu ai înghiţit afirmaţia şi pe urmă te duci să o arunci la catedră sau oriunde se nimereşte.
Şi istoriile lui, istoria prezentată altfel.
Nu‑i aşa?
Pentru că îl evocaţi pe Neagu Djuvara, amintiţi în carte un episod când l‑aţi însoţit la Palatul Cotroceni. Era preşedinte Ion Iliescu. Aţi văzut împreună un film care cred că era dedicat Marthei Bibescu.
Exact!
Şi la finele filmului vă spune: „Ştii, Ion Iliescu e un om simpatic, de fapt”, pentru că lumea îi percepea în polemică sau în contradicţie.
Şi pentru că aşa era de bonton, să‑l înjurăm zdravăn pe Ion Iliescu.
Vă amintiţi episodul acesta.
Va urma
■ Profesor, istoric
Ionuţ Vulpescu în dialog cu Georgeta Filitti
