„!rogu‑mă, rămâi aici,
Doamne, nu pleca
Că stă peste noi Moartea,
Doamne, nu pleca
Moartea‑i toată la hota‑
Doamne, nu pleca…”
Cezar Ivănescu
Aşa deci: calc în străchini corect‑politice dacă vorbesc despre Specific: teze şi ipoteze, dacă spun că poţi fi şi sincronizat cu Europa, şi etnicist, dacă mă opun etnoblasfemiilor patapievicioase, mungineriilor şîamîdî? H.‑R. Patapievici a radiografiat „fecala plaiului mioritic” – bun lucru! – ca să probeze „substanţa tarată a românilor”. Zice Alina Mungiu, anti‑evanghelista: „Devine un gest patriotic să tragi românilor câte un şut în stima lor colectivă”. A zis şi a făcut‑o! Aplauze!
Numai popoarele mici au obsesia identităţii, scrie un istoric celebrizat prin ediţii peste ediţii. N‑aş zice că englezii ori nemţii n‑o au. Etnicul de pretutindeni (românesc şi grec, iudeu, german, argentinian, japonez, polonez, italian, rus) nu‑i o invenţie arbitară, are o existenţă proprie, o evoluţie, o personalitate, o conştiinţă a comunităţii de limbă şi de religie. Alt eseist ne sfătuieşte paternal: „Nu mai consumaţi energie în problema identităţii.” Să stingem lumina? Vocabula patriotism e ocolită. I se spune „sentiment civic”. Dacă nu ai sentiment firesc patriotic, demn patriotic, nicio problemă. Problemă ai dacă‑l ai. Bine o duc „românii de‑românizaţi” (sintagma lui Crainic). Şi‑i mult mai profitabil să nu te sacrifici pentru binele colectiv. Intelighenţia manevrabilă în interes propriu e bine răsplătită când îşi ignoră rădăcinile. Anunţi într‑un talk‑show că „metastaza naţiunilor e aproape” şi ai parte de fotolii la ICR, de posturi de miniştri ai Culturii, de urcuş rapid pe scara universităţilor.
Eroismul se vede ca inutilitate, prostie chiar: dacii „mureau ca proasta”, „fantomele albe” de la Mărăşeşti, la fel. În opinia mea, să râzi de cultul eroilor, asta da prostie. Amor Patriae Nostra Lex – naivitate, zic neomarxiştii. N‑a spus Marx că „muncitorii nu au patrie”? Ce să mai avem în grijă graniţele? „Piloţii orbi”, care ne conduc, ne conduc spre disoluţie statală.
Academia Română e criticată: lupta pentru păstrarea identităţii nu place presarilor iresponsabili. Preşedintele Academiei a fost atacat în felurite feluri. Şi ca… utecist.
După ce Sami Damian a decis că Vintilă Horia şi Noica ar fi „porţile închise ale literaturii române”, noii rolleri i‑au dibuit ca fascişti, nazişti, legionari. Aceleaşi etichetări le‑au primit Iorga (ucis de legionari), Blaga, Eliade, Pr. D. Stăniloae, Ernest Bernea, Golopenţia, Ion Petrovici, Traian Chelariu, Ţuţea, Noica… Declarat hârb: Anton Dumitriu. Şi dacă în Israel funcţionează Difamation League, de ce la noi nu se iau măsuri împotriva celor care ne culpabilizează ca barbari şi criminali, rasişti, mâncători de co‑etnici? Dar cine l‑a salvat de la moarte pe pastorul Richard Wurmbrand? Nu sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu?
Am spus‑o de multe ori şi nu ezit s‑o repet, deşi deranjează reluările mele: asistăm la un paricid cultural dacă valorile naţionale sunt puse la index de critica distructivă. Cineva, tocmai din Europarlament, a decis „falimentul naţiunii”. Şi câţi intelighenţi, lesne adaptabili cerinţelor puterii nu ne spun că statul naţional e o entitate nefuncţională şi că o conducere de la Bruxelles ar fi cea „adecvată”. Întreb: dacă Europa e post‑naţională, atunci nu avem de‑a face cu o post‑gândire?
În şedinţa scriitorilor RPR, din 1962, Cioran era declarat „promotorul fascismului”. Acuza se repetă. La fel, contra lui Eliade şi Noica. Ne‑aţi plictisit destul cu „trioul sacru Cioran‑Eliade‑Noica”, terminaţi! Noica a fost declarat „neonorabil ideologic”, Steinhardt ar avea „deficit de personalitate”. Dimensiunea absurdului creşte şi creşte într‑o lume răsturnată. În acel Raport Final, care sper să nu fie final şi care a contribuit la dezbinarea impusă, voită de echipa Tismăneanu, pe lista ruşinii a apărut Octavian Paler.
Nicolae Breban n‑a avut venit fix după răsunătoarea demisie cauzată de Tezele ceauşiste din 1971, când Ceauşescu a cerut reintroducerea realismului socialist. Ca să vadă acum că „arborii spiritualităţii” (sintagma sa) sunt doborâţi de topoarele cozilor de topor. A fost suspectat ca scriitor „problematic” şi cenzurat, ca să citesc acum că romanele sale sunt… socialiste. Murdărit de ciori vopsite, în conformitate cu noua Vulgată, corect‑politică, Breban rămâne drept ca un fir de plumb: „Se vrea sfârşitul conştiinţei de sine a acestui popor” (Aventurierii politicii româneşti).
Crezul lui Iorga, formulat în scrisoarea către contele Bellegarde, din ianuarie 1909: „A ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă”, e ridiculizat. „Ce apostol naţional visaţi? Identitatea românilor este neconturată (s. n. – M. Ursache).” Cutare regizor promite: „Eu îmi dau demisia din etnie”. Prinţul Duda declară ritos: „N‑avem identitate”. Nu se considera anţărţ urmaş al lui Ştefan cel Mare? Ce se vede prin lentila lui Patapievici? „Românii se încheagă bine numai afară”. I‑a răspuns Eminescu: „Ce a scos din voi Apusul când nimic nu e de scos?”
În volumul coordonat de Daniel Barbu, Firea românilor, Nemira, 2000, Mihaela Czobor Lupp a conchis că românii n‑au viitor: „Acest viitor este deja distrus, înainte ca el să fi existat”. De ce? Pentru că sunt nemernici (s.m.): laşi, beţivi, leneşi, neevoluaţi. Dacă nu reacţionăm la aşa ceva, vom fi învinşi perpetuu.
Vocalii detractori văd în România o ţară bolnavă, defectă, asfixiantă, de care trebuie să scapi. Udemeriştii, copărtaşi la guvernare, sunt şi mai vocali: „Ne este scârbă. România de rahat”. (20 septembrie, 2006). Tökes, plătit din banii românilor, spune la Bruxelles că maghiarii suferă un „genocid paşnic”. Consiliul Naţional Secuiesc vrea parlamente regionale, iar regionalizare nu înseamnă altceva decât dezmembrare: „Ţinutul Secuiesc nu e România”. Trianonul e „infam”, „operă diabolică a românilor”. Au avut nerăspunsul nostru. Legea Trianon a căzut. Nu s‑a promulgat ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon. Aşa că‑n Ardeal se ţine doliu la 1 Decembrie, udemeriştii susţin că autonomia Transilvaniei e „porunca lui Dumnezeu”, iar harta Ungariei se lăfăie pe fularul lui Orban Viktor. Lucian Boia e onorat de premierul vecin cu „Ordinul de merit al Ungariei”, plus forinţii, ca răsplată pentru joaca lui de‑a istoria‑ficţiune, care pune în pericol integritatea, suveranitatea României.
Oponenţi la istoria scrisă cât mai aproape de realitate sunt mulţi. În Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, ediţia din 2013, L. Boia susţine că demersul istoriografic „se menţine mai ales pe imaginaţie”. Clio n‑are arhivă – a făcut Boia cercetură adâncă –, muza n‑are niciun document la mână. Ce nevoie am avea de istorie cu statut de ştiinţă, dacă putem avea „o istorie virtuală”? Rigoare în reconstituirea unui eveniment, a unei epoci? Chestii depăşite! Ce să mai căutăm izvoare, dacă ni le putem imagina? Istorie eroică? Lucian Boia n‑are nevoie de ea. Aşa că mentaliştii pot transforma oricând o bătălie câştigată în una pierdută. Ţepeş bea sânge. Şi cu el, nevasta vampiră şi ea. Ştefan cel Mare n‑a câştigat mai nimica, Unirea lui Viteazul e doar o ipoteză. Brâncoveanu e un şpăgar. Respecţi trecutul, valorile de patrimoniu, eşti etichetat naţionalist necurat.
Mai scrie Boia: „Interesant istoric ar fi acela care să nu creadă nimic (s.m.) despre istorie. Şi, pentru că Gh.I. Brătianu, Xenopol, Pârvan, Giureştii, C. Daicoviciu, Florin Constantiniu, Gh. Buzatu, Dan Berindei au vrut/ ştiut să scrie istorie naţională reală, nu se aud, se aude Boia. E în librării vreuna dintre cărţile lor? Cu precădere: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român de Brătianu, mort la Sighet, în aprilie 1953.
Urmarea? Iohannis ezită să‑l declare erou pe Avram Iancu, spânzurat simbolic în ungurime, iar Sibiul e dominat de Statuia lui Bruckenthal. Cad statui de eroi. Ce ale laurilor foi ne mai trebuie? Doar trecutul e declarat mort şi fără legătură cu viitorul. La Oradea, statuia lui Mihai Viteazul şi a lui Emanoil Gojdu sunt scoase din oraş. Viteazul, legat cu funii şi evacuat cu camionul. Şi ce veste vine de la Cluj! Primarul Boc răstoarnă cruci, dar şi statuia unionistului Iuliu Maniu, reabilitat greu, abia în 12 noiembrie 1998, de Curtea Supremă de Justiţie. Voitinovici, preşedintele Tribunalului Poporului, a scăpat neatins nici c‑o vâzdoagă, Alexandra Sidorovici, soţia lui Brucan, nici atâta. „E o eroare, spune Sorin Lavric, să crezi că persecutorii aparţin trecutului.” Probă că Goma nu‑i considerat disident anticomunist; Tökes da, este, chiar după ce presa i‑a dat în vileag angajamentul la Secu şi multele note informative.
Da, au fost şi „surse” în sutană, dar şi martiri. S‑au întors vremile satanice dacă e iarăşi batjocorită credinţa? După Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, în capul căruia s‑au turnat răstălmăciri, în fapt calomnii, patru mii de preoţi au fost închişi politic, între anii 48‑64 (ortodocşi, catolici, protestanţi); 63 – ucişi; 17 episcopi şi mitropoliţi – ucişi. N‑a ajuns jertfa lor? Dar refuzul „reeducării” Piteşti n‑a fost probă de rezistenţă morală înaltă? Şi‑i dau dreptate încă o dată lui Sorin Lavric: „Fără jertfă nu există împlinire”. „Faima rezultă, Eliade dixit, din jertfă.”
Întrebat de Romulus Rusan de ce, ca aviator de elită (a luptat să apere capitala după 23 august), generalul Anton Marin a răspuns simplu: „De ce? Fiindcă sunt român. Chiar numai pentru asta”. „E un adevăr teribil”, comentează Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, Eikon, Bucureşti, 2017.
Fac trimitere din nou la analiza lui Theodor Codreanu privind Legenda neagră (Alfredo Alvar), care e tocmai asta: „Distorsionarea istoriei unei naţiuni pentru a fi descalificată”. Uitări voite, adevăruri trunchiate, directive absurde, toate slăbesc fiinţa naţională. Iar A.D. Xenopol pare a i se adresa, peste timp, direct lui Boia: „A falsifica istoria este o faptă vrednică de cea mai aspră osândă, de vreme ce se falsifică conştiinţa naţională”.
În ce mă priveşte, mi‑a mai rămas o rezervă de optimism: că se va reveni la normalitate, că „diluarea factorului etnic (la care asistăm de 30 de ani încoace) va avea un revers. Flux şi reflux”, cum scrie Petru Ursache. Că ne vom asuma trecutul aşa cum a fost: nu numai cu eşecuri, dar şi cu rezistenţă la dogma comunistă. Cu torţionarii, dar şi cu martirii închisorilor. Cum ar spune C. Rădulescu‑Motru: cu „calităţi bune şi defecte”. Fără reacţie fermă şi demnă împotriva celor care vor să ne pierdem caracterul naţional vom ajunge la plâns şi la scâşnirea dinţilor. „Doamne, nu pleca!”
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
