Un viitor care sună cam aşa în concluzia lui Raymond V. Raehn: „Corectitudinea politică reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertăţii de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiţionale şi, în ultimă instanţă, un stat totalitar. În fond, marxismul cultural instaurat de Şcoala de la Frankfurt este mai terifiant decât marxismul vechi, economic, care a ruinat Rusia.”
O nouă „religie”?
În 1927, Julien Benda scria celebrul op Trădarea cărturarilor, atrăgând atenţia că intelighenţia este mereu ispitită să să-şi părăsească menirea şi să se aventureze în militantism de partea ideologiilor cu priză în epocă. În asemenea împrejurări, este nevoie de „reacţionari” (care să contracareze maladia), în sensul eminescian1 al cuvântului, sens recuperat, în vremea noastră, de gânditori precum Virgil Nemoianu (O teorie a secundarului), Jean Sévillia (Le Terrorisme intellectuel
, Editions Perrin, Paris, 2004 ş.a.) sau Antoine Compagnon (Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, 2005, versiune românească în 2008). Cum în lumea de după încheierea Războiului Rece pare să triumfe noua ideologie a „corectitudinii politice”, erijată în „faţă umană” a vechiului internaţionalism marxist-leninist, ideologie trebuitoare pentru impunerea noului concept de globalism, se cuvine o scoatere-din-ascundere a adevărului, observând că political correctness moşteneşte cu fidelitate metamorfozarea marxismului economic (eşuat lamentabil) în marxism cultural, metamorfoză trecută prin gândirea freudo-marxismului, filtrat cu chibzuială încă de Georg Lukács şi Antonio Gramsci şi dus la perfecţiune de Şcoala de la Frankfurt, prin care a dat rod spectaculos într-o bună parte a învăţământului universitar din America. De acolo a fost reimportat pe bătrânul continent.
Reacţia faţă de noua „religie” nu a întârziat să apară atât în Statele Unite, cât şi în Europa. În ţară, lucrurile s-au mişcat mai greu. În ce mă priveşte, am publicat, în 2010, cartea Polemici „incorecte politic”, urmată, în 2014, de Eminescu „incorect politic”. Iată că, în acest an, apare, în traducere românească, lucrarea coordonată de americanul William S. Lind, gânditor şi expert militar, intitulată Political correctness: A Short History of an Ideology, apărută sub auspiciile Free Congress Foundation (U.S.A.). Ediţia românească, tradusă din engleză de Andrei Dîrlău, Irina Bazon şi Dragoş Moldoveanu, are titlul Corectitudinea politică: „religia” marxistă a noii ordini mondiale şi a apărut la Editura Rost, din Bucureşti, cu un Cuvânt-înainte semnat de Claudiu Târziu. Cu acordul autorilor americani (William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb jr, Jamie McDonald, Gerald L. Atkinson, Roger Kimball), ediţia românească a fost întregită, în a doua parte, exceptându-l pe Roger Kimball, cu studiile câtorva autori români: Theodor Codreanu, Irina Bazon, Ciprian Voicilă şi Andrei Dîrlău. Prima parte are titlul: „Corectitudinea politică”: scurtă istorie a unei ideologii, iar a doua: Freudo-marxismul – noua utopie. Corectitudinea politică, avatar al marxismului cultural. Sunt suficiente motive pentru a vorbi despre un eveniment editorial al anului 2015.
Eminescu definea spiritul „reacţionar” ca reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos. Cu alte cuvinte, nu e vorba de a reacţiona la o ideologie utopică printr-o altă ideologie, ci de o întoarcere la organicism, la normalitate, atitudine urmată şi de amintitul Julien Benda în cartea sa polemică La Trahison des Clercs. Or, corectitudinea politică, aidoma marxism-leninismului sau nazismului, este o nouă propovăduire a anormalităţii, de la reformarea limbajului (prin eufemisme ostentative) şi declararea lui Shakespeare ca „incorect politic”, până la considerarea homosexualităţii ca „normală”, iar familia heterosexuală ca supusă răului. Această din urmă antiteză, bunăoară, a fost experimentată ideologic, sub masca unei abile manipulări regizorale, în filmul Copiii sunt bine-mersi. În România, experimentul a avut loc într-un spaţiu considerat sacru de către români: Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Faptul s-a petrecut cu doi ani în urmă, în 2013, când, în numele „corecţilor” (campania „Luna istoriei LGBT”), s-a programat la sala de proiecţie cinematografică „Horia Bernea” (!?) rularea filmului Copiii sunt bine-mersi, regizat de Lisa Cholodenko după un scenariu realizat împreună cu Stuart Blumberg, în care, sub semnul genului comico-umoristic, se înalţă un imn „familiei postmoderne” (Peter Bradshaw) ce inaugurează o nouă civilizaţie – gay (a noului „popor ales”, cum zice Andrei Dîrlău, p. 243), familia idealizată aici fiind una de lesbiene, cu doi copii proveniţi din sperma unui donator. Cei doi copii, în pofida adversarilor „civilizaţiei gay”, sunt bine-mersi, trăind ca în sânul lui Avram, spre deosebire de cei din familia tradiţională supuşi conflictelor dintre soţ şi soţie, care-i agresează, nenorocindu-i.
Într-o primă fază, experimentul de la Muzeul Ţăranului Român a fost „amânat”, în faţa protestelor unor organizaţii ortodoxe. Numai că filmul a fost reprogramat pe 26 februarie, la insistenţele exprese ale ambasadei S.U.A., ambasadă care, până în decembrie 2012, fusese condusă de Mark Gitenstein, un adept şi militant al corectitudinii politice, mult prea îndrăgostit de România, prin originea lui botoşăneană, ca să n-o fericească şi cu noua ideologie. Arma utilizată de Hollywood este una subtilă, inducerea mentalitară, subliminală, după tehnica reclamelor, subversiune care funcţionează după principiul: „Da, de ce nu? Uite că merge şi-aşa”, în speţă, cu un nou tip de familie! (p. 246). Spălată pe creier prin „educaţie” şi cu ajutorul mass-media, lumea se obişnuieşte cu orice, ca în anii comunismului. Andrei Dîrlău compară Copii sunt bine-mersi cu un faimos film, la vremea lui, Omul cu arma, al regizorului sovietic Serghei Iutkevici, considerat „un poem epico-eroic despre triumful Revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victorie asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim so
vietic”, film care îl entuziasma pe criticul italian de cinema Giovanni Buttafava, fascinat de „savoarea ce atinge pragul legendei”. (pp. 241-242). La fel de savuros şi filmul Lisei Cholodenko. Doar că, în loc de Mosfilm, Hollywood!
Nemaiavând arma represiunii dure a marxism-leninismului clasic, ipostaziată, la noi, în forma tenebroasă a „experimentului Piteşti”, marxismul cultural şi-a schimbat radical metodele, dar efectele sunt aceleaşi, dacă nu cumva mai primejdioase, cum remarcă Claudiu Târziu, în Cuvânt-înainte: corectitudinea politică „e mai primejdioasă decât marxismul economic, pentru că vizează schimbarea mentalităţilor şi a comportamentelor, deci a vieţii noastre, în profunzime şi în mod ireversibil. / Marxismul cultural şi-a propus să dărâme «lumea veche», întemeiată pe tradiţie – înţeleasă ca moştenitoarea socială referenţială, cu a sa axă imuabilă: raportarea la divinitate. Într-un cuvânt, vrea să distrugă normalitatea.” (p. 9). Dacă marxismul economic aborda lumea materialist, după principiul materia-înaintea-minţii (Jonathan Black2), cel cultural a înţeles „secretul lumii” care se sprijină pe principiul mintea-înaintea-materiei. Şi cu acest principiu vrea să schimbe omenirea, violându-i însă organicitatea, ca orice utopie ideologică ne în stare să se smulgă din rădăcinile din care crede că s-a eliberat total – în speţă, marxismul economic. Claudiu Târziu avertizează: „Cartea pe care o ţineţi în mână nu e un răspuns ideologic, de pe poziţii conservatoare, la «propunerea pentru paradis» neomarxistă, ci un semnal de alarmă: umanitatea este în pericol de moarte! Şi, totodată, cartea este un ghid de supravieţuire.” (p. 11).
Istoricul corectitudinii politice
Cu asta, altminteri, îşi începe discursul William S. Lind, care atrage atenţia că măreţia Americii s-a clădit prin aceea că nu a avut niciodată o ideologie de stat, ceea ce i-a permis să se dezvolte organic, ajungând în fruntea civilizaţiei contemporane. N-a avut, dar acum este în pericol să fie subminată de o asemenea ideologie – cea mai perfidă dintre toate – corectitudinea politică, operă insidioasă clocită la Şcoala din Frankfurt şi refugiată peste ocean în timpul regimului hitlerist. Iată de unde succesul ei, cu statul obscur de variantă a marxismului sovietic troţkizat. Scopul cărţii coordonate de William S. Lind: „Avem nevoie să înţelegem ce este cu adevărat corectitudinea politică. Aşa cum veţi vedea imediat, dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, acesta înseamnă un pas gigantic către abolirea ei.” (p. 17). Până nu e prea târziu.
Autorul observă că până prin anii ’50-’60, America era o ţară normală, cu şcoli publice excelente, cu bărbaţi care „tratau femeile ca pe nişte doamne”, cu familii „cu doi părinţi” şi mame care îşi întâmpinau copiii veniţi de la şcoală etc. De prin anul 2000, America a început să fie de nerecunoscut: eşti în pericol să fii jefuit pe stradă, să ţi se fure maşina, să trăieşti „în teamă constantă”, să-ţi zăvorăşti uşile înainte de culcare, să-ţi dotezi maşina cu sistem de alarmă, să tremuri la gândul că, întorşi de la şcoală, copii au inhalat „un praf alb ciudat şi că au învăţat că homosexualitatea e normală şi bună”, iar seara, uitându-te la televizor, împreună cu familia, n-ai înţelege „cum se face că pornografia” e în văzul public, că, la facultate, în numele „multiculturalismului”, sunt excluşi din programă Shakespeare şi Faulkner, ca prea greu de înţeles şi, pe deasupra, incorecţi politic, în locul lor fiind preferat divertismentul. Sau cum observa Harold Bloom: „Catedrele de engleză vor deveni Catedre de studii culturale, unde filme ca Batman, temele favorite ale mormonilor, televiziunea, filmele şi rock-ul îi vor înlocui pe Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth sau Walace Stevens.”3 Şi tot Bloom: „Mişcarea greşit numită «multiculturalism», care este şi antiintelectuală, şi antiliterară, elimină din programa de studiu majoritatea operelor ce prezintă dificultăţi imaginative şi cognitive, ceea ce înseamnă majoritatea operelor canonice.”4 Şi concluzia lui William S. Lind: „În ultimii 40 de ani, America a fost cucerită de aceeaşi forţă care înainte ajunsese la putere în Rusia, China, Germania şi Italia. Acea forţă este ideologia.” (p. 21). Acea ideologie se numeşte political correctness: „Unii o consideră drept o glumă. Nu e. E mortal de serioasă.” A încercat, cu mult haz, s-o prezinte ca atare, scriitorul James Finn Graner, Poveşti corecte politic de adormit copiii (Vezi trad. din engleză de Felicia Mardale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006).
William S. Lind şi Raymond V. Raehn fac istoricul corectitudinii politice, de la părinţii Georg Lukács şi Antonio Gramsci, până la promotorii actuali. După eşecul „revoluţiei sexuale”, pe care o proiectase Lukács în Ungaria lui Béla Kun, tot el a fost unul dintre iniţiatorii marxişti ai înfiinţării Institutului pentru Studii Sociale, 1923, în Germania, institut devenit Şcoala de la Frankfurt, al cărei scop era să răspundă la întrebarea: Cine ne va salva de civilizaţia occidentală? Izbânda metamorfozei marxismului economic în unul cultural s-a prefigurat în cursul mişcărilor studenţeşti din 1968, biblia rebelilor devenind opera lui 
Herbert Marcuse, îndeobşte Eros şi civilizaţie (1955), dar şi cartea Personalitatea autoritară (1950) a lui Theodor Adorno, care a avut un mare impact asupra psihologiei şi sociologiei americane (v. Raymond V. Raehn, p. 30). Freudo-marxismul cere eliberarea omului de tabuurile sexuale, identificând răul în „complexul Oedip”, ca tiranie a puterii tatălui, deţinută, în istorie, de anumite grupuri: „Marxismul cultural susţine că istoria e explicată în întregime prin dominaţia unor anumite grupuri – definite prin normalitate sau anormalitate în funcţie de sex (masculin/feminin), rasă, preferinţe sexuale – asupra altor grupuri.” (Lind, p. 22). Marxismul clasic identifica centrul represiv al puterii în burghezie, pe când cel cultural, în grupul care se pretinde normal din punct de vedere sexual, supremaţia arogându-şi-o bărbatul, de unde şi caracterul „patriarhal” al creştinismului. Dacă vechii marxişti vedeau în proletariat clasa reprimată, menită să elibereze omenirea de răul puterii, marxiştii culturali identifică mai multe grupuri reprimate, „bune”, hărăzite să devină „mântuitoare”: minorităţile de tot felul (religioase, sexuale, rasiale), destinate să distrugă vechea ordine patriarhală a puterii. În chip bizar, bunăoară, femeile sunt considerate o minoritate de către feministe, încât femeile care nu le împărtăşesc ideologia sunt excluse din rândul feminităţii. O influenţă importantă asupra feminismului ideologic a avut cartea lui Betty Friedan, Mistica feminină. Doctrina feminismului, argumentează Raymond V. Raehn, se trage din Fr. Engels, cu a sa lucrare din 1884, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului.
Din nefericire, România se află şi de astă dată în avangarda statelor înrobite corect politic. Nu e de mirare, de vreme ce a fost şi în avangarda comunismului. Asta se vede zilnic, peste tot, în toate domeniile. Să nu ne mire că familia românească e pe cale de dispariţie, că populaţia scade vertiginos, că exodul românilor în lume anunţă moartea acestei naţiuni vechi şi nobile.
William S. Lind prezintă cinci similitudini frapante între marxismul economic şi cel cultural (pp. 22-23): ambele sunt totalitare, dau explicaţii istoriei printr-un singur factor, declară a priori anumite grupuri virtuoase, destinate să exproprieze pe cei care deţin puterea, creează, în sfârşit, o metodă de analiză care să evidenţieze corectitudinea ideologiei lor în toate situaţiile. Şcoala de la Frankfurt a creat teoria critică din arsenalul căreia s-a conturat faimosul deconstructivism, fala culturii postmoderniste. Din acesta a apărut, în România, moda demitizărilor, a răsturnării valorilor. Paradoxal, în globalismul corect politic, rele sunt majorităţile (naţionale, religioase, sexuale), bune – doar minorităţile. De aici s-a născut multiculturalismul, ecumenismul de tip New Age, în care creştinismul nu mai este fundamentul care a creat Europa, ci o religie, între altele, încât o proiectată Constituţie europeană nu-şi mai recunoaşte rădăcinile creştine, de unde şi deschiderea largă a porţilor în faţa noilor invazii migratoare. Să reamintesc îngrijorarea unui cunoscător al mersului civilizaţiilor şi culturilor în istorie, Neagu Djuvara, care, la finele anului 2010 declara, în revista „Cultura”: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate. Şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!”
Un semnal de alarmă
Aşadar, semnalul de alarmă tras de autorii cărţii pe care o comentez nu este doar aşa ca să ne aflăm în treabă, ci arată la ce ne poate duce corectitudinea politică, de dragul căreia nu mai pot multiculturaliştii care ne croiesc viitorul de aur. Un viitor care sună cam aşa în concluzia lui Raymond V. Raehn: „Corectitudinea politică reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertăţii de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiţionale şi, în ultimă instanţă, un stat totalitar. În fond, marxismul cultural instaurat de Şcoala de la Frankfurt este mai terifiant decât marxismul vechi, economic, care a ruinat Rusia.” (p. 34). O Rusie care încă e departe de a se fi desprins de totalitarismul moştenit pe linie stalinistă. Numai că, în locul dictaturii proletariatului, „corecţii” de azi se slujesc de arma divertismentului, amintind de falsa fericire a căderii finale din Sodoma şi Gomora. Desigur, nu e rău divertismentul în sine, ci doar cel folosit ca armă ideologică, spune Lind: „Ea controlează aproape total cel mai puternic factor din cultura noastră, industria divertismentului. Ea domină atât învăţământul public, cât şi pe cel superior: multe campusuri universitare sunt azi nişte mici Corei de Nord deghizate în simbolurile excelenţei. Ea a capturat până şi clerul multor biserici creştine. Oricine care face parte din Sistem şi se abate de la dictatele ei încetează rapid de a mai face parte din Sistem.” (p. 24).
Asupra fenomenului atrăgea atenţia încă din 1987 Alain Finkielkraut5. Succesul triumfal al corectitudinii politice, spune Lind, rezultă din cameleonismul uriaş al deghizamentului: „Deşi e târziu, bătălia nu e încă decisă. Foarte puţini americani (ca şi europenii, n.n.) îşi dau seama că, de fapt, corectitudinea politică e marxism îmbrăcat în alte veşminte. Dacă acest adevăr se răspândeşte, şi rezistenţa se va răspândi odată cu el. În prezent corectitudinea politică prosperă prin faptul că se ascunde sub o deghizare.” (p. 26).
Deghizarea începe cu educaţia, în condiţiile în care familia tradiţională este tot mai fărâmiţată şi demoralizată. De acest aspect se ocupă studiul lui T. Kanneth Cribb jr. Dacă în învăţământul preuniversitar educaţia tinde să se reducă la „joc” şi „divertisment”, considerându-se că educaţia tradiţională era „constrângătoare”, supusă exclusiv puterii, postmodernii tind să creeze noul „popor jeune”, cum i-a spus Alain Finkielkraut, specie care nu mai vrea să fie persoană, în sens creştin, ci, printr-un joc de cuvinte, Je-une, individul uman nemaifiind „silit” a sta cu faţa către Dumnezeu, ci spre adolescenţă, ca explozie a fericirii, fără povara prejudecăţii identitare naţionale şi personale6. Este forma culturală de triumf a marxismului: „Le Bourgeois este mort, vive l’Adolescent!”7 Căci un adolescent nestresat cu vechile programe se cuvine a rămâne şi tânărul ajuns în campusurile universitare, adaugă T. Kanneth Cribb jr.: „Tehnicile corectitudinii politice sunt bine cunoscute în prezent: atacarea programei şcolare în numele «multiculturalismului», impunerea unor «coduri de limbaj» restrictive şi vag formulate, precum şi cursuri obligatorii de «formare a sensibilităţii» adresate bobocilor, care nu sunt altceva decât eforturi sistematice de îndoctrinare ideologică.” (p. 44). Autorul dă exemple de la diferite universităţi americane. La Universitatea din Massachusetts, de pildă, profesorii sunt obligaţi să completeze un chestionar prin care să declare ce „contribuţii la multiculturalism” au adus (p. 45). Rectorii, decanii, şefii de departamente sunt promovaţi după criteriul „corectitudinii”, la rându-le angajând cadre „după chipul şi asemănarea lor” (p. 46). Conceptul de libertate este redus la referenţialul political correctness. Programele multiculturaliste sunt făcute în aşa fel, încât „să-i împiedice pe studenţi de a dobândi cunoştinţe despre tradiţia occidentală” (p. 47). Încă din 1988, Universitatea Stanford a eliminat materia obligatorie de „Civilizaţie occidentală”, substituind-o cu un curs multi- intitulat „Culturi, idei şi valori”. Marxiştii revoluţionari din America Centrală sunt puşi pe aceeaşi treaptă cu Platon, Shakespeare şi Newton (p. 48). Aceeaşi universitate a abandonat studierea istoriei. De altfel, în toate cele 50 de universităţi de vârf, „cu excepţia uneia”, studenţilor nu li se mai cere „să urmeze măcar un singur curs de istorie”. Li se oferă, în schimb, cursuri de felul: „Film şi literatură. Reprezentări ale frontierei dintre SUA şi Mexic”, „Teatru etnic contemporan”, „Culturile lumii”, „Cultura expresivă Chicana”, „Misoginie şi feminism în Renaştere”. Să ne mai mirăm de haosul din învăţământul preuniversitar şi universitar românesc, de marginalizarea predării istoriei, de gravele confuzii în predarea literaturii române, prin eliminarea criteriului diacronic, încât elevii cred că Marin Preda este scriitor interbelic etc.? Altfel spus, timpul nu mai are decât o singură dimensiune, cea a prezentului, încât trecutul este invocat doar ca termen de comparaţie negativ, ca şi în comunism. Sub masca libertăţii sans rivages, se ia omului şansa reală a libertăţii. „Cele mai tragice victime ale acestei epoci a corectitudinii politice sunt studenţii.” (p. 49). Campusul fiind un spaţiu relativ izolat, devine mediu ideal pentru „experimente în metamorfoza socială” (p. 50). Există însă şi reacţii, cu publicaţii studenţeşti independente, ale căror articole fac publice „bufoneriile corectitudinii politice din campusuri”. Când un fost student al Universităţii Yale, Lee Bass, a donat 20 de milioane de dolari pentru finanţarea unui curs integrat de civilizaţie şi cultură occidentală, suma a fost folosită, dimpotrivă, pentru ţintele „corecţilor”, ceea ce a stârnit un mare scandal, datorită dezvăluirilor făcute de editorii publicaţiei „Leight & Truth”. E doar un exemplu între altele. Studenţii eminenţi şi profesorii de excepţie reacţionează însă.
Jamie McDonald se ocupă de efectele deconstructivismului asupra literaturii. Aceasta, fiind tărâmul cuvintelor „pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare”, este adevărata „fereastră spre cultură” (p. 55). Din păcate, literatura americană a început să fie sufocată de -isme ca marxism, feminism, freudism etc., sub imboldul corectitudinii politice, încât interpretările critice abundă în abuzuri ideologice, mai ales după ce lucrările lui Jacques Derrida au început să fie traduse peste ocean, la mijlocul anilor ’70. S-a declanşat o adevărată molimă a feminismului, a teoriilor „queer” (al treilea val feminist şi gayst) sprijinite, filosofic, de deconstructivism şi de ceea ce s-a numit „criticism cultural”, care a dus la o adevărată vânătoare de elemente rasiste, homofobe, antifeministe în operele marilor scriitori occidentali heterosexuali. Literaturii i s-a interzis să mai aibă sens, adevăr, fiind doar… text. Deconstruit, bunăoară, sensul iubirii dintr-un sonet al poetei Elizabeth Barret Browning este spulberat din pricina versului „Mai mult te voi iubi în moarte.” Astfel de „hermeneutică” se năpusteşte şi asupra Bibliei acuzată de homofobie, încât versetele despre Sodoma şi Gomora trebuie imperativ scoase din Sfânta Scriptură! Cu atât mai mult, cu cât Derrida s-a arătat adversar al „semnificatului transcendental” în literatură: „Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în maniera veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii şi nu viceversa.” (p. 64). Ceea ce, în realitate, este şi o deformare a gândirii lui Nietzsche. „Dacă teoriile deconstructiviste – notează Jamie McDonald – ar avea măcar o slabă acurateţe, atunci orice comunicare verbală – şi, prin extensie, orice forme de comunicare – ar fi cu neputinţă.” (p. 65). Imposibilă ar fi însăşi existenţa literaturii. Autorul american observă că, sub influenţa deconstructivismului, profesorii de literatură pierd „aptitudinea de a scrie frumos”, încât speranţa renaşterii literaturii nu mai vine de la mediile universitare, ci de la scriitorii consideraţi „amatori”. Nu numai Shakespeare, Milton, Chaucer sunt negaţi de profesorii „corecţi” şi feminişti, ci şi o scriitoare ca Jane Austen, considerată ca prea conservatoare, „din pricina temelor despre iubire şi căsătorie” (p. 67).
Nihilismul radical
Este momentul pentru Gerald L. Atkinson să abordeze fenomenul feminismului radical, care nu are tangenţe cu clasica luptă pentru drepturile femeii, rezolvate de multă vreme. Feminismul este o ramură importantă a corectitudinii politice. Accente feministe găsim în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, la Harriet Beecher Stowe, Julia Ward Howe, consideraţi precursorii „boomerilor” actuali, de după 1960. Feminiştii primei perioade au luptat, îndrituiţi, pentru egalitatea politică cu bărbaţii, dar şi pentru întărirea familiei. Feminismul radical este cuprins între 1960-2015, produs, îndeobşte, de Hollywood şi de mass-media. Până şi revistele care se adresează bărbaţilor (Esquire, GQ, Men’s Health, Men’s Fitness, Maxim etc.) vizează bărbaţii… feminizaţi (p. 73). Se poate vorbi chiar de încheierea feminizării Americii, exceptând, poate, armata. Feminismul este însă mai mult, cu ingerinţe ample din marxismul cultural, ca reacţie la ceea ce Şcoala de la Frankfurt a numit personalitate autoritară venindă din familia patriarhală, analizată încă de Engels. Feminismul implică un război psihologic împotriva bărbatului, „pentru a-l face pe acesta neinteresat să apere credinţele şi valorile tradiţionale”, supus fiind unui soi de „castrare” freudiană. În doctrina Şcolii de la Frankfurt se vorbeşte despre „tehnici psihologice pentru schimbarea personalităţii”, pentru ca întrebarea lui Georg Lukács cine ne va scăpa de civilizaţia occidentală să capete un răspuns practic. Soluţia a fost oferită de Abraham Maslow, creatorul „psihologiei umaniste, cea de a treia forţă”, promotor al tehnicilor psihoterapeutice în şcolile publice, vizând „transcenderea masculinităţii şi a feminităţii către un tip general de umanitate”8. Asemenea idei şi practici, a observat Gertrude Himmelfarb, s-au insinuat încet-încet, pe neobservate, până s-a constatat că postmoderniştii au început să le promoveze cu mult zel (p. 76). Astfel, s-ar fi transformat „personalitatea autoritară”, descrisă de Theodor Adorno, în cadrul unei revoluţii „de catifea”, ca să folosesc un termen de la răscrucea lui 1989. Vechea lume oblăduită de Dumnezeul autoritar (este Iisus, Dumnezeul iubirii, autoritar?, n.n.) s-ar fi prăbuşit. Visul „teoriei critice” a unui nou sistem „umanitar” pare împlinit: „sistemul ideologic al revoluţionarilor Şcolii de la Frankfurt este, funciarmente, anti-Dumnezeu, anti-creştinism, anti-familie, anti-naţionalist, anti-patriotism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism, anti-masculinitate, anti-tradiţie şi anti-moralitate.” (p. 77).
Nihilismul acesta radical se focalizează pe desfiinţarea „hegemoniei bărbaţilor albi”: „Adoptarea de legi şi intentarea de procese, intimidarea şi demonizarea bărbaţilor albi ca fiind rasişti şi sexişti sunt obiective urmărite prin intermediul mass-media şi al sferei universitare. Psihodinamica procesului revoluţionar ţinteşte către descalificarea psihică – decapitarea – celor care se opun.” (pp.79-80). Steve Forbes reamintea că fondatorii Statelor Unite au pariat pe trei valori fundamentale, în Declaraţia de Independenţă: viaţa, libertatea şi urmărirea fericirii. Forbes observă că inversarea acestor valori, punând înainte fericirea sau libertatea în locul vieţii, înseamnă a instaura haosul moral şi anarhia socială. Este exact ceea ce produce corectitudinea politică. Iată de ce această ideologie este mortală nu doar pentru Statele Unite. Cu atât mai mult, cu cât ideologia „boomerilor” duce la fanatismul „tolerant” al unui curent religios – New Age. „Se poate – conchide Jamie McDonald – ca soarta civilizaţiei americane să depindă de rezistenţa fermă a bărbaţilor americani împotriva feminismului corect politic.” (p. 82).
În partea a doua a cărţii, Roger Kimball analizează efectele nocive asupra ştiinţei istoriografice, invadată de relativism, sub impulsul altui enunţ nietzschean răstălmăcit: „Nu există fapte, ci doar interpretări.” „Corecţii” neagă existenţa oricărui adevăr în istorie, frustrând cercetarea de posibilitatea obiectivităţii, întrucât adevărul ar fi „mai degrabă inventat decât descoperit” (p. 101). Cu alte cuvinte, toate sunt invenţii scriitoriceşti, „mituri” naţionale, încât un popor nu-şi mai poate legitima existenţa prin astfel de basne, de unde şi eliminarea pregătirii istoriografice din universităţile americane, modă care a invadat şi Europa, inclusiv mentalitatea istoricilor români, foarte sensibili la a se sincroniza cu ceea ce fac alţii. Până şi o carte ridicolă de felul celei semnate de istoricul Simon Schama (de la Harvard), Dead Certainties („Certitudini moarte”, 1991) a avut un mare succes, după acesta orice cercetare fiind „fatal circumscrisă” „caracterului şi prejudecăţilor naratorului”. Astfel, o problemă de stilistică personală este transformată în argument al imposibilităţii apropierii de adevăr, încât toţi istoricii, conform lui Simon Schama, ar trebui să se recunoască simpli autori de ficţiune, de poveşti bune de adormit copiii, în acord cu corectitudinea politică. „Nu este surprinzător – notează Kimball – că devierea de la adevăr a avut consecinţe devastatoare în mediul academic. Printre altele, acest fapt a subminat integritatea multor discipline academice; a contribuit considerabil la compromiterea a însăşi ideii de «disciplină» academică – desemnând un domeniu ştiinţific în cadrul căruia este studiată o materie general acceptată şi sunt utilizate instrumente comune de cercetare.” (p. 102). Nu e vorba aici de interdisciplinaritate şi de transdisciplinaritate, ci de o uniformizare (entropică) a cercetării, ducând la un haos naratologic de tip postmodernist, încât şi oamenii de ştiinţă trebuie să recunoască faptul că nu mai slujesc adevărul, ci creează… texte. Programele universitare amestecă „studiile dedicate feminismului, homosexualilor, afro-americanilor, mişcării Chicano, studiile pentru pace, studiile despre text; metastaza acestor pseudo-materii şi a altora de acest fel în spaţiul academic semnalează nu extinderea, ci declinul disciplinelor academice. Merită subliniat că astfel de programe, deşi promovate ca fiind «interdisciplinare», sunt, în realitate, antidisciplinare. Ele nu presupun stăpânirea unor discipline multiple, ci abandonarea rigorii disciplinare în favoarea susţinerii unei ideologii prescrise.” (p. 102). Şi: „În aceeaşi situaţie se află ştiinţele naturale: teoria şi filosofia ştiinţei – dacă nu chiar practica actuală a ştiinţei – au devenit, într-un grad tot mai ridicat, subjugate unor forme diverse de disoluţie la nivel epistemologic, întrucât logica şi esenţa ştiinţei sunt confundate în mod deliberat cu sociologia ştiinţei.” (p. 103).
Nicholas Fox, de la o facultate de medicină din Anglia, în cartea sa Postmodernism, Sociology and Health (1993), susţinea, nici mai mult, nici mai puţin că noţiunile de „pacient”, „boală” etc. sunt „ficţiuni sociologice”, explicabile uşor prin „elemente ale teoriei feministe şi prin conceptele derridiene de différance şi intertextualitate”. Până aici a ajuns confuzia punctelor de vedere, asupra căreia atrăgea atenţia Mihai Ralea, încă din 1935 (Valori), confuzie ce indică o gravă slăbire a inteligenţei umane. Adevăraţii gânditori au reacţionat însă la astfel de aberaţii, precum a făcut-o Allan Bloom, încă din 1987, în celebra carte Criza spiritului american. Pe aceeaşi linie de rezistenţă împotriva postmodernismului semănător de confuzii maladive se înscriu lucrări precum: Tenured radicals (1990), de Roger Kimball; Sign of the Times:Deconstruction and the Fall of Paul de Man (1991), de David Lehman; Higher Superstition:The Academic Left and Its Quarrels with Science (1994), de Paul Gross şi Norman Levitt; The Killing of History: How a Discipline is Being Murdered By Literary Critics and Social Theorists (1994), de australianul Keith Windschuttle ş.a.
Marea confuzie, în ştiinţa istoriei postmoderne, arată Keith Windschuttle, este reducţia istoriografiei la mit (cum au făcut-o, cu mult zel, după 1989, la noi, Lucian Boia şi ideologul politically correct Vladimir Tismăneanu, erijat, astăzi, în neo-conservator, deşi descinde direct din troţkism, după propria-i mărturie). „Corecţii” vor să anuleze 2400 de ani de cercetare istorică, animată de căutarea adevărului, chiar dacă au existat destui istorici care „au prezentat eronat întâmplările, că mulţi au fost părtinitori şi adesea în neconcordanţă totală cu adevărul. Totuşi, criticii lor s-au simţit adesea datori să arate că istoricii s-au înşelat în legătură cu fapte reale, că afirmaţiile lor cu privire la trecut nu corespund întâmplărilor adevărate. Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că adevărul este accesibil istoricului.”(Apud Roger Kimball, loco, p. 105). Keith Windschuttle atrăgea atenţia că, dacă istoricii se vor lăsa absorbiţi de abisul teoretic al ideologilor, „îşi vor cauza propria dispariţie, precum şi cea a disciplinei”, de astă dată nemaifiind vorba de vreun „conflict între generaţii”, ci de un cancer al gândirii.
Erodarea valorilor maturităţii
Ca o confirmare a teoriei „poporului jeune” a lui Alain Finkielkraut, este capitolul Corectitudinea politică şi erodarea valorilor maturităţii, semnat de Irina Bazon, cu extindere, desigur, la principalele valori ale civilizaţiei şi culturii europene. Cea dintâi este chiar limbajul, „întors pe dos” (Ilie Bădescu), un soi de confuciană tcheng ming negativă, orientată spre „bulversarea şi relativizarea valorilor”, „simptom al regresului către imaturitate” (p. 133). Se ajunge la un galimatias în care cuvintele îşi pierd sensul real, pierzând referentul într-o amnezie generalizată prin care se pot manipula mentalităţile printr-un soi de jargon sindicalist, o limbă de lemn mai aridă decât în comunism şi care pariază pe o invazie de eufemisme (Diana West) ce convieţuiesc cu vulgaritatea ostentativă din mass-media (p. 179).
Revoluţia „corecţilor” începe însă cu ateismul, cum prevedea Dostoievski, ca detronare a figurii Tatălui şi proclamarea autonomiei omului faţă de Dumnezeu, el însuşi aşezându-se, antihristic, pe tronul celest coborât pe pământ. După evenimentele din 1968, Charles A. Reich (The Greening of America, 1970) anticipa „revoluţia Noii Generaţii”: „Nu va fi similară revoluţiilor din trecut. Va începe cu individul şi cultura, iar schimbarea structurii politice va fi ultimul ei act.” Tinerii fuseseră deja captivaţi de „ideile ademenitoare care le promiteau o viaţă eliberată de grijile maturităţii, în care îşi puteau satisface orice dorinţe. Inoculându-le dispreţul faţă de valorile maturităţii, revoluţia «eliberării» i-a adus, şi urma să-i menţină permanent, într-o stare de infantilizare şi vulnerabilitate.” (p. 138). O mentalitate mai potrivnică vieţii nu e de conceput. Cum spune Ovidiu Hurduzeu, citat de Irina Bazon, e vorba de un hedonism „terapeutic” menit să înlocuiască „spiritul jertfelnic şi valorile transcendente care îl caracterizează pe omul religios”. Modelele propuse în loc sunt copilul, adolescentul, antieroul, cultul victimei, loserul, boemul, nebunul etc. (p. 139). Normalul e transformat de neomarxişti în simptom de patologie socială a „personalităţii autoritare” (Adorno). Ordinea patriarhală trebuie înlocuită cu una matriarhală, feministă. Vladimir Volkoff, autorul Manualului corectitudinii politice (vezi versiunea românească de la Editura Antet, Bucureşti, 2007), sublinia şi el distrugerea valorii supreme întrupate de Hristos – Adevărul: „Corectitudinea politică distruge adevărurile, oricare ar fi acestea, şi nu pune nimic în loc. Nihilistă prin natură şi prin vocaţie, corectitudinea politică nu se fondează pe o revelaţie, ci pe imposibilitatea oricărei revelaţii.” Iar acuza că Dumnezeu ar întruchipa „persoana autoritară”, matrice pentru puterea oprimatoare, se potriveşte ca nuca-n perete cu dogma trinitară a creştinismului, trimiţând, mai degrabă, la Dumnezeul unic al Vechiului Testament. Apoi, e aberant să confunzi autoritatea cu puterea, cum se iluzionează Adorno şi „corecţii”, căci auctorias e cel care „susţine un lucru şi îl face să crească” (Lafay), citat de Paul Evdokimov, în Iubirea nebună a lui Dumnezeu: „Autoritatea este diferită de putere. Prima inspiră un sentiment de respect şi veneraţie, cealaltă un sentiment de frică.
Autoritatea este legată de demnitate, puterea, de forţă.” (Apud Irina Bazon, p. 143).
„Corecţii” pretind că apără victimele. Eroare! Cum poţi crede că aperi victimele, când faci alte victime? Şi încă în număr exponenţial, de vreme ce victime ale corectitudinii politice cad majorităţile, naţiunile, rasa albă etc. Apărarea victimelor este opera, prin excelenţă, a creştinismului. Iisus mai este numit Paracletul, „avocatul” celor persecutaţi, El însuşi fiind primul dintre persecutaţi. René Girard a demonstrat, în chip genial, că Noul Testament este cel mai complex şi mai limpede text victimar, că prin Golgota Mântuitorului s-a pus capăt tradiţiei mitice a ţapului ispăşitor. Aşa că orice întoarcere la victimizare, după Înviere, este, de fapt, erezie anticreştină, recădere în mitologie. Nu poţi comite crime, persecuţii în numele lui Hristos, fiindcă asta înseamnă înrobire faţă de Antihrist. De asemenea păcat groaznic n-au fost scutite anumite Biserici, iar exemplul cel mai întristător de anticreştinism a fost Inchiziţia, de care Biserica Catolică s-a lepădat, în al doisprezecilea ceas. Dar aceasta este o cu totul altă discuţie.
Pe de altă parte, „corecţii” cer încălcarea legilor. Victimizând majorităţile, ei cer privilegii, discriminări pozitive, ca semn al puterii pe care o instituie, pretinzând că o abolesc: „Astfel, mass-media, educatorii sociali şi guvernele le acordă homosexualilor şi, mai recent, transsexualilor, statutul unor persoane cărora li se cuvin drepturi speciale şi recunoaştere pe motiv că au fost anterior marginalizaţi sau traumatizaţi.” (Paul Gottfried). Printre victimele guvernelor îndoctrinate „corect politic” se află, în schimb, o altă majoritate, cea a bătrânilor, care, în societatea tradiţională se bucurau de tot respectul. Niciodată, ca în ultimii 25 de ani de guvernare corect politică, bătrânii nu au fost mai oprimaţi, declaraţi fiind, în presă, ca „expiraţi” şi „parazitari”: „Bătrâneţea trebuie discreditată fiindcă influenţa pe care ar putea să o exercite asupra tinerilor este cu totul incorectă politic. Oamenii au tendinţa să-şi ascundă vârsta, de care au ajuns să le fie ruşine.” (Irina Bazon, p. 173). Mai mult, prin voturile lor sunt declaraţi… comunişti! Şi inamici publici. Şi o ruşine. De către cine? Tocmai de către marxiştii culturali. Pe bună dreptate, Vladimir Volkoff scria: „În zilele noastre, bătrâneţea se machează, îşi face lifting, se ia peste picior sau se neagă”. Bătrâneţea fiind cea mai înaltă valoare a maturităţii, în societatea tradiţională, altfel zis – antiteza „poporului jeune”, era de aşteptat să fie cea mai victimizată. Bunicii erau stâlpii familiei, alături de părinţi. Or, familia a fost deja declarată incorectă politic, încât acelaşi incisiv Vladimir Volkoff observă: „Familia împiedică individul să beneficieze plenar de influenţa corectă politic. Pe de altă parte, orice familie este mai mult sau mai puţin ierarhizată. Funcţiile nu sunt identice, diferenţele de vârstă sunt evidente. Relaţiile dintre membri sunt congenitale şi nu depind aproape deloc de alegere. Pe scurt, familia este cel mai puţin corect politic dintre toate modurile de asociere a fiinţelor umane.” (Apud, p. 182).
Economistul, teologul, omul de afaceri şi profesorul universitar american John Médaille (autorul cărţii Spre o piaţă cu adevărat liberă, trad. în română de Irina Bazon, Editura Logos, 2012, p. 138) scria: „Ne putem da seama de succesul sau de eşecul guvernului observând cât de puternice sunt familiile ca unităţi de bază ale societăţii”. Eşecul guvernelor este marcat de gradul de angajare în ideologia corectitudinii politice. Ca şi Steve Forbes, John Médaille pune haosul economic şi moral pe seama inversării celor trei fundamente din Declaraţia de Independenţă. El spune textual că guvernele îndoctrinate din Occident şi de aiurea duc politici „anti-viaţă, anti-familie”.
Din nefericire, România se află şi de astă dată în avangarda statelor înrobite corect politic. Nu e de mirare, de vreme ce a fost şi în avangarda comunismului. Asta se vede zilnic, peste tot, în toate domeniile. Să nu ne mire că familia românească e pe cale de dispariţie, că populaţia scade vertiginos, că exodul românilor în lume anunţă moartea acestei naţiuni vechi şi nobile. La noi nu există speranţă dinspre partidele politice, fiindcă toate (de stânga, de dreapta, de centru) sunt sub robia corectitudinii politice. Speranţa trebuie să vină de la noi, intelectualii şi oamenii de bun simţ, care mai cred în valorile vieţii şi care, tocmai de aceea, suntem obligaţi să purtăm un război inegal cu cea mai coruptă clasă politică din istorie, acoperită de umbrela nefastei corectitudini politice.
Note:
1. „Maniera noastră de-a vedea – spune Eminescu – e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate acestea deosebite şi neatârnând câtuşi de puţin de liberul arbitru al indivizilor din cari, într-un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare (s. n.), epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decât în înţelesul pe care i-l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos (s.n.) contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său.” (Timpul, 17 august 1879).
2. Cf. Jonathan Black, Istoria secretă a omenirii, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2008.
3. Harold Bloom, Canonul occidental, trad. din engleză de Delia Ungureanu, prefaţă de Mircea Martin, ediţia a II-a, Grupul Editorial ART, 2007, p. 514.
4. Ibidem, p. 424.
5. Alain Finkielkraut, Le défaite de la pensée, Gallimard, Paris, 1987. A se vedea şi cap. Izbânda lui Zombi din cartea mea Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
6. Alain Finkielkraut, op. cit., p. 175.
7. Ibidem, p. 176.
8. Raymond Raehn, The Roots of Affective Education in American Schools, 1995.
