Istoria culturii şi cultura istoriei
Când eram senator de Iaşi am văzut lista bibliotecilor săteşti de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, fiecare sat avea o bibliotecă. Atunci s-a creat o intelectualitate în care îşi are sursele şi Academia Română. Această lume dispare acum
Cum vă cunosc de nişte an buni, pot spune că aveţi trăsături intelectuale ce mă fac să cred că aţi fi fost un foarte bun medic – un echilibru bine accentuat între capacitatea de analiză şi sinteză, o anume abilitate de a urmări desfăşurarea nuanţelor şi de a o detecta pe cea semnificativă, relevantă pentru unitatea întregului, de a prevedea posibile evoluţii viitoare. Poat
e greşesc, dar cred că aţi fi avut rezultate foarte bune mai ales în diagnosticul diferenţial.
• Întrebarea mă face să mă întorc în anii adolescenţei. După moda sovietică, pe atunci liceul era de zece clase şi, o să vă şocheze, poate, dar dincolo de zgura obligatorie în acea perioadă, se făcea carte.
Erau încă profesorii cei care predaseră în perioada interbelică, formaţi în spiritul reformei lui Spiru Haret. Apoi, se ştie prea bine că un profesor bun poate salva o programă proastă şi o programă foarte bună poate fi compromisă de un profesor incompetent.
• Mai era ceva. Era prin anii ’50 şi generaţia noastră nu avea televizoare, nici calculatoare şi rămânea mai mult timp de studiu.
Indirect, era şi o formă ocultată de protest..
• Voiam să înmagazinăm foarte bine ceea ce ni se preda. E adevărat că părinţii mei, mama în mod special, voia să mă fac medic pentru că eu provin dintr-o familie în care cei mai mulţi erau medici şi unii avocaţi. Cei care fuseseră avocaţi erau prin închisori pentru că fuseseră fie liberali, fie ţărănişti şi majoritatea dintre ei erau arestaţi. Eu, de la vârsta foarte tandră de zece ani hotărâsem să mă fac istoric.
Cum s-a făcut?
• M-a determinat faptul că, fiind în vacanţă la un bunic, lângă Iaşi, au venit nişte arheologi care m-au luat cu ei la cercetări. Ţin minte şi acum cum au găsit nişte rămăşiţe de ceramică de Cucuteni. Apoi, în liceu, 
am avut un profesor foarte bun de istorie. Când ai mei au auzit ce vreau să mă fac au fost, fireşte, disperaţi. Gândiţi-vă că eram prin anii ’50 când domina o ideologie dură dincolo de orice limite. Mi-au cerut imperativ să mă pregătesc pentru medicină, ceea ce am început să şi fac, numai că nu mă trăgea inima. Norocul meu a fost… un film; un film în alb şi negru după Zola care rula la Patria în care se băteau două cumetre şi curgea un fel de sânge, evident negru. Mi s-a făcut rău. Eram cu un prieten care m-a dus acasă şi a povestit întâmplarea. Mama a spus că am făcut-o intenţionat pentru că nu voiam să urmez medicina. Până la urmă, salvarea mea a fost un unchi, profesorul Nicolae Theodorescu, şef de Clinică la Spitalul Colentina, care i-a convins că nu e cazul să urmez medicina dacă nu suport sângele. Atunci am primit dezlegare să fac istoria şi, în consecinţă, am dat concurs de admitere pe care l-am luat. Era vara lui 1955 când am terminat liceul şi am intrat la Facultatea de istorie. Trăiam în plină perioadă poststalinistă şi, prin 1959, am fost dat afară din motive politice – atitudine duşmănoasă faţă de Uniunea Sovietică –şi altele asemenea. Mama mi-a reproşat zicând că dacă aş fi urmat medicina nu s-ar fi întâmplat toate astea. Ştiţi ce-am făcut? M-am dus la Facultatea de medicină şi am venit cu o listă întreagă de studenţi exmatriculaţi.
Adesea, când se vorbeşte despre acea perioadă se tratează ca una compactă. Se spune perioada comunistă şi cam atât. În fapt, lucrurile au fost mai complexe. În primii ani s-au făcut atunci arestări masive, în special tineri…
• Aş vrea, dintru început să se înţeleagă un lucru. Când vorbim despre acei ani este necesar să facem o periodizare pentru că nu a fost o perioadă otova. A fost, mai întâi, perioada anilor 1948-1953, până la moartea lui Stalin, o perioadă cruntă din toate punctele de vedere. A urmat anul 1955, când sub influenţa spiritului Genevei a fost o anume detensionare şi eu, fiu de ţărănist şi nepot de ministru liberal, am putut intra la facultate. Au urmat anii unor agresiuni politice. A fost momentul Ungaria şi retragerea trupelor sovietice care a determinat partidul să strângă şurubul ca să arate că e în stare să asigure securitatea ţării chiar şi fără trupele sovietice. A fost un alt moment de represiune împotriva intelectualilor. Era prin anii 1958-’59 până spre 1960. Atunci, iar s-au făcut arestări şi la noi la facultate şi între cei pedepsiţi erau profesorii Nestor, Berza şi Pippidi. Eu le-am luat apărarea public şi am fost exmatriculat, trimis la „munca de jos”. Apoi am fost reprimit.
Au mai fost şi anii de relativă liberalizare, astăzi consideraţi a fi o falsă liberalizare? Era o atmosferă mai destinsă; accesul la ceea ce se numea „fond secret” nu mai era interzis. Oricum, chiar dacă nu cu aceiaşi intensitate ca odinioară, discuţiile continuă. Privind înapoi, cum apreciaţi acei ani?
• Liberalizarea a fost una absolută şi am imaginea propriilor trăiri. Am spus totdeauna că trăiam sentimentul că mă aflam într-o grădină aflată între zidurile unei închisori. Noi însă nu vedeam zidurile şi lucram admirabil. A urmat momentul Ungaria şi retragerea trupelor care a determinat partidul să strângă şurubul ca să arate că e în stare să asigure securitatea ţării chiar şi fără trupele sovietice. A fost un alt moment de represiune împotriva intelectualilor. Era prin anii 1958-59 până spre 1960, o perioadă neostalinistă. Au fost anii în care a fost judecat de Noica, profesorul Nasta, au fost acuzaţi Miliţa Petraşcu, profesorii Nestor Berza şi Pippidi de la facultatea de istorie. Le-am luat apărarea public şi iar am fost exmatriculat.
Ce aţi făcut?
• M-am angajat ca muncitor necalificat.
Asta fiindcă nu aţi făcut medicina… Ce fel de muncitor?
• Fierar betonist..
…şi cum a fost?
• Timp de trei ani am legat fiare la Sala Palatului. Îmi aduc aminte de o întâmplare amuzantă cumva. Pe lângă şantier se deschisese o mică autoservire unde se putea mânca. În pauză, după ce scriam scrisorile muncitorilor, mă duceam să mănânc. Odată, cam prin 1960, erau pe acolo nişte turişti francofoni care nu se puteau descurca la casă. Văzând că nu o scot la capăt, am intervenit să dau explicaţii, uitând total că eram îmbrăcat cu pufoaica de muncitor. Ei s-au mirat foarte tare că un muncitor cu pufoaica pe el vorbeşte atât de bine limba franceză, iar eu abia atunci mi-am dat seama cum eram îmbrăcat. Ei au înţeles că în România toţi muncitorii ştiu să vorbească limba franceză. Mai târziu, când am povestit acest episod campionului naţional la şah, Victor Ciocâltea, şeful de cadre, mi-a spus: „Domnule, eşti extraordinar!”
Tocmai aţi făcut o imagine excelentă României. Ce a urmat?
• În acea perioadă, dosarul meu a ajuns la preşedintele Studenţilor Comunişti, pe atunci Ion Iliescu, care a avut o atitudine pozitivă pentru acei ani. Gândiţi-vă că am ajuns totuşi muncitor şi că aş fi putut primi şi alte sancţiuni. După liberalizarea de după 1964 am fost reabilitat în cadrul unei şedinţe conduse de Profesorul Iorgu Iordan, fostul ambasador al României în Uniunea Sovietică. Am devenit unul dintre cei mai tineri directori ai unui institut al Academiei Române, Institutul de Istoria a Artei. Erau anii 1965-1968, când Nicolae Ceauşescu era foarte popular.
Şi a venit revoluţia culturală. A fost o revoluţie sau o metaforă?
• O metaforă, dar se vedea foarte bine ce se dorea. Evoluţia care a urmat a fost mereu mai gravă. După cutremurul din 1977 a fost momentul când Ceauşescu a vrut să profite pentru a-şi împlini dorinţa de a distruge vechiul centru al Bucureştiului. Unii dintre noi am început să protestăm.
Dacă bine îmi amintesc erau cu Dvs. Dinu Giurescu, Grigore Ionescu.
• S-au adăugat apoi Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Aurelian Trişcu şi Radu Popa.
Au fost proteste care vor intra în istorie. Au urmat noi ameninţări sau mai mult decât atât?
• Am fost destituit din funcţia de director al Institutului de Istorie a Artei, am fost scos din învăţământul superior şi aşa am rămas până în anul 1989. Am rămas cercetător la Institutul pe care îl condusesem. Mi s-a spus politicos să nu mă întâlnesc cu studenţii şi să vin la Institut numai în zilele de chenzină însă, evident, mergeam mai des.
Vi s-a luat dreptul de semnătură?
Nu. Mi s-a luat doar dreptul să apar la radio şi televiziune.
Trecând peste toate aceste nici puţine şi nici uşoare încercări, aţi avut şi ceva de câştigat după principiul că „tot ceea ce nu doboară, întăreşte”?
• Da. Foarte mult. Când am fost dat afară de la facultate am suferit imens. Dar, dacă aş fi terminat facultatea în 1960 cu „nota mea socială” aş fi ajuns profesor undeva, într-o comună. Terminând însă în 1963, e adevărat că am pierdut trei ani, dar în aceşti trei ani dispăruse „nota socială”. Lucrurile se schimbaseră, era sfârşitul epocii lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Am terminat printre primii din serie şi am putut să-mi aleg eu locul de cercetător la Institutul de Istorie a Artei. Academicianul George Oprescu ştia toate avatarurile mele şi m-a întrebat ce vreau să fac. I-am explica
t că vreau să scriu despre originea artei vechi româneşti şi, desigur, şi biserica şi întreaga cultură. Aşa a ieşit, în 1974, cartea mea „Bizanţ, Balcani, Occident”.
Ce trimite gândul la „Bizanţ după Bizanţ” a lui Iorga.
• Da. Şi Profesorul George Oprescu, un mare admirator al lui Iorga, a şi spus: „Despre asta a scris Iorga”. Am spus că va fi altceva, iar el a spus: „Un an lăsaţi-l să vedem ce face”. Am mers la Biblioteca Academiei Române şi am lucrat timp de un an. Ţin minte şi acum, aveam locul 90 la care merg şi astăzi. Am publicat, la început un articol, apoi am început sinteza, cercetând şi istoria Bisericii. Aşa a apărut lucrarea de doctorat care mi-a adus două mari premii
Mai întâi, a fost premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române din 1976 şi…
• Am fost citat de Mircea Eliade şi sunt singurul român în viaţă onorat cu această citare. M-a citat şi Părintele Dumitru Stăniloae; el care este o autoritate în domeniu.
Ce a urmat?
• Mi-am propus să scriu despre sfârşitul culturii medievale româneşti, însă a intervenit anul 1977 când am fost scos din conducerea Institutului. Eu am continuat să lucrez fără să ştiu dacă lucrarea o să apară sau nu. A apărut zece ani mai târziu şi aşa s-a structurat cariera mea de cercetător al culturii.
Sunteţi autorul recunoscut al unui concept care a făcut o adevărată carieră în lumea specialiştilor, încât nu odată se vorbeşte de „coridoarele Theodorescu”. Mai mult, această concepţie a fost dezvoltată de prof. univ. dr. Victor Neumann.
• Da, eu l-am folosit pentru Europa de est, dl. Victor Neumann pentru Europa centrală. Am pornit de la situaţia spaţiului românesc şi am constatat existenţa a două spaţii extreme ale Dunării de Jos – Banatul şi Oltenia de vest pe de o parte şi Dobrogea şi Muntenia ca zone de mare sinteză şi de mozaic cultural încă de la începuturile istoriei romane, trecând prin aceea romano-bizantină, bizantină şi româneşti medievale. Le-am numit coridoarele Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru. Ele au fost cuprinse, mai întâi, în lucrarea mea de doctorat, şi în 1982 am susţinut o comunicare la Academia Română. Spre bucuria mea, conceptul a fost omologat, în urmă cu un deceniu, de UNESCO. E adevărat că, oarecum în glumă, i se spun coridoarele Răzvan Theodorescu. De altfel, într-un mesaj UNESCO, se afirmă că acest program a devenit unul internaţional.
Un alt concept intrat în circuitul ştiinţific este „mentalitatea tranzacţională”, o mentalitate specifică românilor. Prima oară l-aţi menţionat în discursul de recepţie ţinut în 2001 în Aula Academiei şi apoi l-aţi dezvoltat. Care a fost geneza şi dezvoltarea lui?
• Am pornit de la observaţia mea că, odată cu venirea turcilor în spaţiul sud-est european, s-a produs un fenomen demn de întreaga atenţie a unui cercetător. Teritorii importante din această zonă au devenit paşalâcuri turceşti – Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania şi în sec. XVI, Ungaria. Ei bine, Principatele Române au rămas autonome, fireşte, negociindu-şi acest statut.
Pentru o înţelegere mai adecvată, vă rog să explicaţi.
• În dreptul islamic existau, metaforic vorbind, trei spaţii: aşa numita „casa islamului” care era Imperiul Otoman; „casa războiului”, adică duşmanii creştini şi, între ele, la mijloc, era „casa păcii” sau casa pactului din care făceau parte Transilvania, Muntenia, Moldova şi Dubrovnicul. Erau cele patru state care negociaseră cu turcii. Aş vrea să fac o paranteză şi să spun că, între timp, Franţa Lui Francisc I şi Anglia Elisabetei Tudor negociaseră şi ele cu turcii şi nu plăteau tribut, dar ceva dădeau. La noi au fost acele „capitulaţii” pentru care nu s-au păstrat documente scrise, dar se ştie că au existat. Se ştie de la Ion Neculce că Ştefan cel Mare sfătuia pe urmaşul său să facă pace cu turcul pentru că e mai „cinstit” decât creştinul. Între timp, la noi se dezvoltase o concepţie fatalistă după care turcul a fost trimis de Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatele făptuite de creştini. Populaţia din ţările care erau paşalâcuri nu avea decât două posibilităţi: să se răscoale sau să fugă, şi aşa s-au creat puternice diaspore. În cazul Ţărilor Române se plătea; se tranzacţiona şi lucrurile rămâneau ca înainte – biserica cu statutul ei, dinastiile la fel. Eu am scris că noi, românii, avem două caracteristici – biserica şi statalitatea. Suntem singurul stat din Europa de Răsărit care şi-a păstrat statalitatea.
Să revenim în actualitate. Conceptul de cultură este poate cel mai bogat în definiţii – cam trei sute. Dumneavoastră cum definiţi cultura? Vă întreb pentru că îmi pare că preocupările Dvs. se situează într-un spaţiu de graţie între istoria culturii şi cultura istoriei.
• În tradiţie ciceroniană, pentru mine cultura e o cultura mentis, acea parte a civilizaţiei care se referă la spiritualitate. Civilizaţia, în sensul dat de Erasmus de Rotterdam, cuprinde tehnologia, economia şi politica.
Vorbim despre criza culturii contemporane. Cât este de reală şi prin ce se caracterizează?
• Este cu adevărat o criză, pentru că spiritualitatea din spaţiul creştin este în declin în timp ce în spaţiul islamic, bunăoară, cunoaşte progrese notabile.
E o formă de antagonism?
Nu, nu. Este o diminuare a capacităţii culturale europene prin secularizare. Musulmanii dau o importanţă deosebită valorilor spirituale. La noi se discută foarte puţin pe această temă, dar este o relaţie directă între atitudinea economică şi atitudinea religioasă, confesională. Max Weber a arătat de ce ortodoxul e mai sărac şi protestantul mai bogat.
Vă referiţi la celebra carte „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, fundamentală pentru studierea fenomenului religios.
• Asta porneşte de la Părinţii Bisericii. În Occident, Augustin considera că omul fiind păcătos, trebuie să muncească pentru Dumnezeu. Dincoace, în Răsărit, părinţii capadocieni spun că omul este o parte a dumnezeirii.
Vedeţi o ieşire, nu spun soluţie?
• Nu pot să mă pronunţ. Cred că, oricum, cultura va rămâne, din ce în ce mai mult apanajul unei elite.
Şi în România?
• Eu spun că poporul român a fost un popor cultivat până în păturile cele mai simple. A fost momentul fericit când Carol I, gospodarul, a găsit un matematician la fel de gospodar.
Vă referiţi la Spiru Haret, autorul celebrei lucrări „Mecanica socială” în care a folosit pentru prim oară în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale… Omul „providenţial” al învăţământului românesc, cum a mai fost numit…
• Când eram senator de Iaşi am văzut lista bibliotecilor săteşti de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, fiecare sat avea o bibliotecă. Atunci s-a creat o intelectualitate în care îşi are sursele şi Academia Română. Această lume dispare acum. Vor rămâne nişte elite cultivate şi o masă amorfă de oameni care se vor bucura de binefacerile civilizaţiei, tehnologiei şi economiei.
