Luiza Barcan: Făt-Frumos s-a întors în rai. Cu tot cu ţară
Titlul sub care am reunit aceste câteva gânduri mi-a venit în seara asta de prohod, când am văzut printre mulţimea de coroane, lumânări, fotografii şi icoane de pe gardul Palatului Regal desenul unui copil: un avion deasupra căruia era scris de mână: „Majestate, zbori în Rai!”
„Ţara noastră e cea mai frumoasă ţară din lume, să nu uiţi asta!”, obişnuia să-mi spună adesea Anica, bunica mea maternă, când mă plimba prin jurul blocului de zece etaje, iţit pe un maidan, printre casele sărăcăcioase care scăpaseră temporar de la demolare. O amintire care, cred, aniversează peste patru decenii. De unde să fi ştiut bunica mea care e cea mai frumoasă ţară din lume?, ea, care nu numai că nu
trecuse niciodată graniţa României, dar în afară de Olteniţa, unde avea o soră, şi de Amara, unde mergea câteodată la băi, nu plecase din mahalaua Baicului niciodată altundeva. Dar o spunea cu atâta convingere, încât n-aveai cum s-o contrazici.
Am aflat mult mai târziu răspunsul la întrebarea asta, l-am aflat de curând, după ce abia îl intuisem la începutul anilor ’90. Născută cu doi ani înaintea Marii Uniri, Anica avea în deceniul nouă peste şaptezeci de ani. Într-o zi, după sângeroasa revoluţie şi instalarea regimului cripto-comunist, apare la televizor Regele Mihai. Nu mai ţin minte exact contextul. Poate să fi fost chiar atunci când era pentru a doua oară alungat din ţară şi ni se vindea gogoaşa că încercase să treacă fraudulos graniţa. Eram cu bunica în sufragerie şi ne uitam la televizor. Când a apărut primul cadru cu Majestatea Sa, a izbucnit în plâns şi Anica nu era deloc o plângăcioasă. N-am înţeles imediat, pe deplin, reacţia ei, atunci, dar am înţeles tot acum.
O fotografie cu bunicii mei, Anica şi Zamfir, oameni de condiţie medie spre modestă (el, comisar de poliţie, ea, casnică), în Cişmigiu, prin 1942. Între ei mama, de vreo trei ani. Bunicul poartă pardesiu lung, de stofă, baston şi pălărie. Bunica are haină de blană şi poartă, la fel, pălărie. Sunt amândoi eleganţi şi foarte şic. Ai zice că sunt boieri în toată regula, că le curge sânge albastru prin vene. Astăzi nici 
profesorii unversitari nu mai arată aşa. N-am încetat niciodată să fiu uimită de fotografia asta.
În 1992 am fost şi eu unul dintre cei un milion de români care şi-au petrecut Paştile cu Regele Mihai în Piaţa Palatului din Bucureşti. N-am mai văzut, de atunci, niciodată, atâţia oameni la un loc. Şi n-am mai trăit niciodată până astăzi, o emoţie atât de adâncă şi de încărcată cu semnificaţii. Eram acolo împreună cu mama, pentru Majestatea Sa, evident, dar eram şi pentru bunica şi pentru bunicul trecut dincolo, la scurtă vreme după ispăşirea celor cinci ani de temniţă comunistă, despre care n-a vorbit nimănui niciodată. Eram acolo pentru un vis şi pentru o poveste frumoasă care, precum toate poveştile, începea cu „a fost odată”. Dar nu se sfârşea cu: „…Şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţi”.
A fost odată o ţară frumoasă. Cea mai frumoasă ţară din lume. De unde ştiam asta? Ştiam pentru că în ea domnise, pentru scurtă vreme, nimeni altul decât Făt-Frumos. Regele Mihai, coborât direct din basmele pe care mi le spunea bunica şi trimis să salveze ţara lui şi a noastră, tărâmul fermecat, de căpcăuni şi de zmei. Un rege foarte tânăr şi foarte curajos. Un rege cu frică de Dumnezeu şi iubire pentru poporul său. Adevărat personaj de poveste. Păcat însă că al unei poveşti tragice, aproape le fel de tragice ca Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Învins, în lumea asta, de Căpcăun. Deşi exilat departe de ţara lui, pe care el şi înaintaşii, de la lungul şir de voievozi, începând cu descălecătorii şi mergând până la Regele Carol I, o făcuseră să fie, cu adevărat, cea mai frumoasă ţară din lume, Regele Mihai a rămas, neschimbat, neclintit, tot Făt-Frumos. Era departe, dar le ţinea vie speranţa buncilor şi părinţilor mei. Când am crescut şi am înţeles, mi-a redat-o şi mie, pentru scurt timp, însă. Mai ales atunci, în 1992, când ne-a vorbit cu atâta căldură de la balconul hotelului Continental. O speranţă care s-a aprins cu vâlvătaie. Torţa ei a ars o vreme puternic, apoi tot mai palid, până s-a stins de tot. S-a stins pe 5 decembrie 2017, când Majestatea Sa Regele Mihai s-a mutat la Domnul. Când Făt-Frumos, ultimul nostru voievod, s-a întors în Rai. Că de unde altundeva ar putea să vină Făt-Frumos, dacă nu din Rai?
S-ar putea naşte personaje atât de exemplare în altă parte? Şi ar putea domni altundeva decât în cea mai frumoasă ţară din lume?
Regele Mihai a plecat de la noi de două ori. Prima dată în 1947, în Elveţia, în exil. A doua oară în 2017, după exact 70 de ani, în Împărăţia lui Dumnezeu. Numai că a doua plecare n-a mai fost cu câteva geamantane, ci cu tot cu ţara în care au trăit, o vreme bunicii mei, apoi pe care au visat-o părinţii mei şi la urmă şi eu. Mulţi dintre noi. O ţară frumoasă şi tragică, ca şi ultimul ei voievod. O ţară pe care, poate, o vom regăsi şi noi dincolo, când vom fi iarăşi împreună cu toţi cei plecaţi şi cu Făt-Frumosul stăbunilor mei.
Când Regele Mihai I s-a întors la noi pentru a se adăuga strămoşilor săi de la Curtea de Argeş, mama şi-a amintit că pe când era ea mică, bunica obişnuia să-i cânte Imnul regal: „Trăiască regele, în pace şi onor, de ţară iubitor şi apărător de ţară!…”
Titlul sub care am reunit aceste câteva gânduri mi-a venit în seara asta de prohod, când am văzut printre mulţimea de coroane, lumânări, fotografii şi icoane de pe gardul Palatului Regal desenul unui copil: un avion deasupra căruia era scris de mână: „Majestate, zbori în Rai!”
