Despre cultură, mentalitatea românească, dictatură şi destinul intelectualului
Episodul şapte al podcast‑ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, aduce în prim‑plan un intelectual de seamă, istoricul Răzvan Theodorescu – vicepreşedintele Academiei Române şi fostul ministru al Culturii şi Cultelor de la începutul anilor 2000. Răzvan Theodorescu este autorul unor lucrări importante privind Evul Mediu şi istoria artei, dintre care amintim: Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550‑1800), Românii şi Balcanicii în Civilizaţia sud‑est europeană sau Un mileniu de artă la gurile Dunării (400‑1400). Autorul tezei mentalităţii tranzacţionale româneşti, despre care ne va vorbi mai detaliat în cadrul acestui dialog, Răzvan Theodorescu a ales ca în acest interviu să dezvăluie elemente biografice inedite atât din timpul mandatului de ministru, cât şi din viaţa personală. Despre calităţile şi defectele poporului român, despre intelectualitatea ţărănească şi marile victorii morale ale românilor, precum şi despre înfrângerile acestora, vom afla mai multe de la academicianul Răzvan Theodorescu, într‑un dialog antrenant cu fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu.
„Cultura, în toate ţările europene, este o Cenuşăreasă”
Ionuţ Vulpescu: Astăzi, la Avangarda, avem un invitat special şi îi mulţumesc în mod deosebit pentru prezenţa în acest podcast. Profesor, academician, vicepreşedinte al Academiei Române, fost ministru al Culturii: domnul Răzvan Theodorescu.
Răzvan Theodorescu: Am venit cu plăcere. Vă mulţumesc pentru invitaţie! Vreau să spun ceea ce am spus de multe ori, în succesiunea miniştrilor Culturii, Ionuţ Vulpescu este numele cel mai important, după mine, desigur…
Chiar şi alfabetic! O să discutăm despre perioada dumneavoastră de la Ministerul Culturii, mai ales că aţi avut şansa, ţinând cont de instabilitatea cronică de la minister, de a avea un mandat întreg. Aţi fost ministru al Culturii între 2000 şi 2004. Să începem de aici!
Eu n‑am vrut să fiu ministru. Eram senator de Iaşi. Am devenit ministru în momentul în care s‑a pus problema să vină şi Cultele. Eu eram un istoric al Evului Mediu, înainte de toate, şi al artei vechi, care era bisericească. Eram un specialist al domeniului şi am acceptat să devin ministru, având sprijinul lui Ion Iliescu. Să ne înţelegem, eu sunt ceea ce s‑a numit „omul lui Ion Iliescu” şi sunt mândru de asta.
Şi eu, şi nu m‑am dezis niciodată de asta.
Ceea ce nu ştiam era că voi avea un prim‑ministru, care era Adrian Năstase, de o calitate intelectuală remarcabilă. Şi trebuie să spun că datorez o mare parte din succesele mandatului meu de la
Cultură prim‑ministrului Adrian Năstase care mi‑a dat, la un moment dat, un sfert din rezerva care era la dispoziţia prim‑ministrului, şi unei echipe de Secretari de stat de o mare bravură.
V‑aţi ales secretarii de stat sau vi i‑a impus partidul, cum se obişnuieşte în ultima vreme?
Da, ştiu că există această poveste la toate partidele şi e trist acest lucru. Eu i‑am ales. Într‑un singur caz, la Culte, nu voiam să am un om al Bisericii, care să fie al Cultelor. Am şi avut o aniversare importantă la Academie – 160 de ani de la înfiinţarea Ministerului Cultelor, patronată de Academie şi moderată de mine. Am vrut să am un teolog, un laic, şi acela mi‑a fost propus de Adrian Năstase. E vorba de Laurenţiu Tănase. Restul au fost aleşi de mine – la un moment dat erau cinci – şi am mers foarte bine cu ei.
Aţi avut patru ani de mandat.
Da, cum nu a mai avut înaintea mea decât Ion Caramitru. Pare curios, dar atunci când ai un mandat întreg, poţi într‑adevăr să spui că ai făcut nişte lucruri. Când ai mandate ciuntite – şi o ştiţi din proprie experienţă – este dificil. Nu îţi construieşti nici măcar un buget, două, cât să creionezi liniile tale de direcţie, că trebuie să pleci. Cultura, în toate ţările europene, este o Cenuşăreasă, din punctul de vedere al raportului cu statul. Însă peste tot, în Occident, există fundaţii private care colaborează cu ministerele Culturii.
Aţi avut în acei ani vreo problemă financiară, a fost vreo situaţie în care premierul şi ministrul de Finanţe să nu vă susţină?
Nu. M‑au susţinut întotdeauna. Ultimul proiect pe care l‑am avut a fost un proiect pe care l‑am avut cu Luxemburgul – „Sibiu, capitală europeană”. Proiect în care s‑a implicat un primar bun, se numea Iohannis, care ar putea să fie din nou primar, după părerea mea, acolo era locul lui. Cu acest primar bun şi cu o asociaţie civică, cu arhitecţi, cu regizori din Sibiu, am putut să colaborez bine şi să primesc de la guvern şi de la ministrul de Finanţe tot sprijinul necesar, pe care l‑am dat mai departe Sibiului. După mine, a venit guvernul liberal, cu Tăriceanu, care a continuat această politică. Domnul Iohannis a scris o carte în care a dat poza cu mine, cu el, cu marele duce, dar care a schimbat puţin istoria. Când a devenit Preşedinte, mi‑a spus că a scris o carte, i‑am spus că am citit‑o şi că aş vrea să uit că am citit‑o.
De ce rescriem noi istoria? Istoria poate fi rescrisă?
Desigur. Fiecare generaţie poate avea punctul său de vedere asupra istoriei. Nu poţi să schimbi datele, faptele concrete, dar interpretările se pot schimba. Se poate spune, de pildă, guvernarea Năstase – care a fost una dintre cele mai bune pe care le‑a avut România postbelică şi postrevoluţionară – a fost o catastrofă, pentru că Adrian Năstase a trecut prin închisoare după aceea, de pildă.
Noi am aniversat recent, într‑o sesiune comună a Parlamentului, cei 15 ani de la aderarea noastră la Uniunea Europeană. Eu am subliniat într‑o declaraţie politică, pe de‑o parte, rolul preşedintelui Iliescu din anii ’90, aşa‑numitul „spirit de la Snagov”, în care toate partidele şi‑au asumat acest obiectiv, şi apoi efortul guvernului Năstase, din care aţi făcut parte, de a încheia negocierile de aderare. Lucru care, tehnic vorbind, s‑a încheiat la finele anului 2004.
Mentalitatea tranzacţională a românilor
Am vorbit despre asta cu plăcere atunci când ministrul care răspundea în guvernul nostru, Vasile Puşcaş, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Şi am ţinut să amintesc exact rolul pe care guvernul, prim‑ministrul şi ministrul de resort l‑au avut. Ei, vedeţi, domnule Vulpescu, amestecul rasial românesc de latinitate cu Orient! Suntem singurii latini ai Orientului şi singurii orientali latini. Amestecul acesta ne‑a dat, pe de‑o parte, faciesul acesta occidental al individualismului exacerbat şi, pe de altă parte, caracterul gregar. Când spun „gregar” vreau să fiu politicos, pentru că altfel aş spune „elementul de turmă”. Românii sunt o turmă latină şi turma îşi are drumurile sale în funcţie de diverse lucruri care se întâmplă la dreapta sau la stânga. E de necontrolat. Eu sunt autorul unei teze care, printre altele, mi‑a adus şi acuze: cea despre mentalitatea tranzacţională a românilor. Am arătat ce înseamnă mentalitatea aceasta la români. Românii sunt singurii care, din cauză că au negociat cu turcii autonomia lor, care era un fel de independenţă, şi‑au păstrat dinastiile, şi‑au păstrat Biserica, şi‑au păstrat privilegiile şi aşa mai departe. Dar pentru asta au negociat totul. Noi şi astăzi, în politică, negociem totul. Românul este deştept, cultivat, trădător, oportunist. Dar oportunismul nostru face bine. Chiar „şmecheria” noastră – iertaţi‑mi cuvântul – dar şmecheria noastră ne‑a dus la marea victorie politică care a fost Unirea Principatelor din 1859. Felul în care ne‑am comportat mai târziu, la 23 august, n‑a fost o mare victorie morală. A fost o admirabilă şmecherie românească, care ne‑a scos o vreme din dezastre.
Care e victoria morală a poporului român?
Victoria morală este a celor doi eroi pe care eu îi iubesc: Nicolae Bălcescu, gânditorul utopic, şi Alexandru Ioan Cuza, realizatorul pragmatic. Marea victorie morală a fost generaţia admirabilă şi de neconfundat care a făcut Unirea şi independenţa: Kogălniceanu, Ghica, Brătianu şi ceilalţi. O victorie morală a fost existenţa întreagă a lui Nicolae Iorga. Pentru că îl amintesc pe Iorga, trebuie să spun un lucru care se leagă oarecum de spiritul de turmă despre care vorbeam. Naţiunea română – cei care ne ascultă pot să nu fie de acord cu mine, ceea ce este bine, în virtutea spiritului de polemică – stă pe umerii a trei uriaşi: poetul naţional, istoricul naţional şi dramaturgul naţional. Cum a sfârşit poetul naţional o ştim. Se poate să fi fost lovit înainte de moarte. Cum a murit istoricul naţional o ştie toată lumea – într‑o pădure din Prahova, i s‑a găsit trupul acoperit de zăpadă. Dramaturgul naţional a plecat de scârbă la Berlin şi nu s‑a mai întors. Noi astăzi îi celebrăm cu fast, dar să ne gândim la cum i‑au înconjurat românii pe aceşti mari români, omorâţi sau alungaţi.
De ce e atâta lipsă de recunoştinţă şi de ce avem, mai degrabă, vocaţia injuriei şi a calomniei?
Acest lucru vine, după părerea mea, din frustrările pe care românii le au. Românii au frustrarea că nu sunt ca în Occident şi, pe de altă parte, au frustrarea că de la o vreme luăm prea mult din Occident. Este acest amestec care ne duce la schimbările de atitudine din ultimii 30 de ani. În ultimii 30 de ani, cei care au făcut foarte mult pentru integrarea europeană şi pentru ridicarea standardelor noastre – acum o să mă iertaţi că fac asta, n‑am ce face, dar fac politică, deşi eu nu mai sunt în niciun partid, dar trebuie să o spun – sunt social‑democraţii, care la toate alegerile câştigă, dar nu ajung în faţă. Noi nu putem încă să realizăm istoriceşte daunele imense pe care le‑au adus cele două mandate ale lui Traian Băsescu şi cele două mandate ale lui Klaus Iohannis. Băsescu are meritul că spunea tot ce gândea, chiar şi prostiile pe care le gândea le spunea. Domnul Iohannis are meritul că nu spune nimic. E şi acesta un merit.
Calităţile şi defectele poporului român
Această teorie a mentalităţii tranzacţionale ne‑a ajutat, mai degrabă, la scara istoriei?
Da, ne‑a ajutat, incontestabil. S‑a păstrat statalitatea. Noi avem două mari câştiguri în istorie: latinitatea şi statalitatea. Latinitatea ne‑a dat‑o Dumnezeu, aşezându‑ne aici şi trimiţând aici legiunile romane. Sigur, asta nu înseamnă că epoca de dinainte, cu dacii, nu este importantă. Dar cel mai important este momentul nostru latin. Faptul că am păstrat statul, când Grecia, Serbia, Albania, Bulgaria, Ungaria pierdeau statul, este foarte important. Cei care‑l pierdeau, deveneau robi într‑un paşalâc, iar din acest paşalâc scăpau fie revoltându‑se – şi de aici insurgenţa poloneză sau maghiară pe care eu o admir –, fie plecau în bejenie şi de aici naşterea acelor diaspore atât de puternice, atât de importante ale polonezilor, ale ungurilor, ale sârbilor. Românii nu au avut nevoie să fie insurgenţi, pentru că s‑au înţeles cu otomanii şi n‑au avut nevoie să plece în bejenie, decât într‑o bejenie economică din Austro‑Ungaria. Acest lucru le‑a dat românilor o culoare cu totul specială, le‑a conferit şi calităţi, şi defecte.
În tensiunea aceasta între calităţi şi defecte, balanţa unde este? Care ar fi cele mai tari calităţi şi cele mai apăsătoare defecte?
Inteligenţa, fantezia şi o anumită toleranţă pe care spaţiul acesta a creat‑o. Iar ca defecte, duplicitatea. Călinescu spunea că în fiecare român se ascunde un Vlaicu Vodă. Deci, duplicitatea şi trădarea. Acestea le vedem şi astăzi. Dumneata ca politician, dar şi eu, ca vechi politician, le‑am trăit din plin.
Într‑adevăr, din exterior lucrurile acestea de multe ori nu se văd. Când eşti în Parlament sau în guvern, când faci politică, comunici foarte greu intimitatea acestui joc politic. De aici şi o anumită ruptură cu publicul.
La un moment dat, lucrurile sunt aproape tangibile. Îmi amintesc şi acum, în 2004, Năstase pierde alegerile, partidul său câştigă alegerile, iar o minte remarcabil de ascuţită, Băsescu, găseşte „formula imorală” – după cum s‑a numit – şi atrage un partiduleţ care era aliat cu noi. Era aliat cu noi la modul în care dimineaţa stăteam la Senat în aceleaşi bănci, iar la prânz a venit vestea că noii parlamentari din acea formaţiune, atrasă imoral, sunt de partea cealaltă. Şi au lăsat băncile libere, băncile unde stăteam la şuetă. Iar acum ne făceam semne de departe.
Sintagma „soluţia imorală” era o formulă care în gura lui Băsescu aproape că suna credibil. Era convingător autorul ei.
Din acest punct de vedere, Băsescu a fost foarte român în ce a făcut, în felul în care a acţionat.
„Theodorescu, academicianul, vrea aşa ceva?”
Am vorbit despre perioada de la minister. Dacă am analiza acei patru ani, care sunt lucrurile pe care şi astăzi le‑aţi face, cu care vă mândriţi, realizările importante ale mandatului dumneavoastră?
Realizările importante sunt restaurările de monumente – era domeniul meu predilect, punerea în picioare a unor teatre din ţară, iniţierea capitalei europene, care a plecat de la mine, în momentul în care am avut ideea să‑i sugerez Marelui Duce de Luxemburg, la Sibiu, să vorbească în luxemburgheză cu autorităţile care au vorbit în săseşte, iar când oamenii au realizat că există nişte legături între două capete ale Europei, atunci s‑a hotărât capitala europeană (de care unii au profitat după aceea, până la funcţia supremă). Apoi proiecte mari precum Ansamblul de la Miclăuşeni, Catedrala din Iaşi, Teatrul Naţional din Iaşi. Eram şi senator de Iaşi. Ce n‑am făcut şi îmi voi reproşa întotdeauna – am vrut, dar n‑am putut – e întărirea căminelor culturale. Unii se uitau la mine şi spuneau: „Theodorescu, academicianul, vrea aşa ceva?”. Da, voiam aşa ceva, pentru că am realizat ce însemnau căminele culturale, bibliotecile săteşti. Nu era dificil. La un moment dat, am plimbat nişte caravane cinematografice care au avut un succes incredibil. Când am devenit senator de Iaşi (de ce de Iaşi? pentru că neamul meu venea dintr‑o familie de răzeşi, de ţărani liberi de prin părţile Paşcaniului), când am devenit senator şi ministru, românaşii noştri din comuna mea de origine, din Lespezi, s‑au gândit că n‑ar fi rău ca biblioteca de acolo să poarte numele „Răzvan Theodorescu”. Le‑am spus că nu e nevoie, dar au vrut să facă asta, au pus placa. După ce n‑am mai fost ministru, au pus placa pe spatele clădirii.
Mentalitate tranzacţională…
Cu ocazia aceasta, mi‑au trimis o listă cu toate bibliotecile săteşti din judeţul Iaşi, aproape toate create în perioada 1890‑1920, perioada lui Spiru Haret, Carol I. Vreau să spun că am realizat atunci
de ce ţăranul român al acelei epoci era citit. Era o intelectualitate sătească, cu dascălul, cu agronomul, preotul, care au dat consistenţă acestor biblioteci. Dar aceste biblioteci erau cercetate de ţăranii care erau alfabetizaţi. Desigur, nu toţi. Ştim ce era satul românesc precomunist, era departe de a fi o veselie, dar ţăranul român era instruit. Când eram preşedintele Radioteleviziunii Române, imediat după Revoluţie, am participat la o întâlnire a tuturor şefilor de radiouri şi televiziuni din Europa, şi s‑a vorbit despre diverse programe, grile. Iar pentru că ţin foarte mult la un program la care sunt colaborator de aproape 50 de ani – „Teleenciclopedia” – am dat acest exemplu. Ţin minte remarca colegului meu polonez: „Un popor care are o televiziune cu un asemenea program trebuie să fie un popor foarte instruit”. Şi aşa era.
Astăzi lucrurile s‑au mai degradat. Dacă ne gândim că doar 6 copii din 10 se opresc cu studiile la Evaluarea Naţională şi nu merg mai departe la Bacalaureat… Acestea sunt nişte cifre îngrijorătoare. Într‑adevăr, căminele culturale şi bibliotecile săteşti aveau un rol extraordinar de coagulare.
Astăzi sunt locuri etnografice unde se fac botezuri şi nunţi.
Am aniversat recent, la 24 ianuarie, Unirea Principatelor. Ne‑am amintit mai mult formal despre acel moment. Dar de ce Hotelul Concordia arată cum arată acum? Nu este o întrebare retorică. Şi ca acel loc sunt multe altele.
Noi am fost un nucleu de intelectuali care am scris scrisori pentru cel puţin doi primari ai Bucureştiului, apropo de Concordia. La un moment dat, ni s‑a răspuns că se va rezolva. Concordia este, pentru cine nu ştie, locul în care s‑a decis dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Şi Sala de la Iaşi, iar aici îmi fac eu un reproş că nu am acţionat, ca fost senator de Iaşi, este sala în care a fost ales prima oară şi arată ca naiba. Acum s‑a mai făcut câte ceva. Noi nu avem recunoştinţă.
A fost şi bicentenarul lui Alecsandri, la Mirceşti, unde e aceeaşi situaţie.
Da, absolut. Iar casa din Bacău a lui Alecsandri e o nenorocire. Asta este deosebirea între noi şi maghiari sau polonezi, nu mai spun sârbi. Ei au un sentiment patriotic puternic, profund, noi nu. Noi nu suntem patrioţi. Suntem „patrihoţi”, vorba cântecelului lui Alecsandri. Sunt unii bătrâni ardeleni sau bănăţeni care au sentimentul patriei.
Prigoana intelectualilor: „M‑au trimis la munca de jos, pentru că nu mi‑am acuzat profesorii”
Domnule profesor, aţi intrat la Facultatea de Istorie în 1955 şi în 1959 aţi avut un moment neplăcut pe care aş vrea să îl evocăm acum.
Da. Am intrat într‑un moment care era de destindere. Era „spiritul Genevei”, după cum s‑a numit, în care cineva cu un dosar prost, cum eram eu, cu tatăl închis, cu unchi care fuseseră miniştri liberali sau prefecţi liberali – vin dintr‑o familie de liberali, dar eu sunt singurul social‑democrat din familia mea – am intrat în facultate şi în 1959, când a fost retragerea trupelor sovietice, când partidul a hotărât să strângă şurubul împotriva intelectualilor, a urmat o prigoană a intelectualilor, un proces de dare afară din universităţi. Profesorii mei, Nestor, Berza şi Pippidi, au fost acuzaţi într‑o şedinţă publică de toate nenorocirile. Eu eram şef de promoţie, mi s‑a cerut să vorbesc împotriva lor, am refuzat şi ei m‑au dat drept exemplu pe care l‑au educat ei, în spiritul lor, şi s‑a hotărât să fiu dat afară din facultate. M‑au trimis la munca de jos, pentru că nu mi‑am acuzat profesorii. După care mi s‑au mai adăugat şi altele. Şi‑au adus aminte de nişte seminarii în care vorbisem despre Basarabia, la un alt seminar vorbisem despre o greşeală de traducere dintr‑un text al lui Marx, care fusese tradus la noi nu din germană, ci prin intermediul rusesc. Am arătat că era un termen german pe care Marx îl folosise într‑un anumit fel. Bineînţeles, am fost acuzat de antimarxism. Citeam literatură geopolitică germană, Şcoala de la München, mi s‑a spus că citesc literatură nazistă. Au fost multe capete de acuzare. Am fost dat afară, am plecat muncitor necalificat, în Bucureşti, pe la Mangalia, la Constanţa şi povestea a durat aproape trei ani. Am fost reintegrat, în 1963 mi‑am dat licenţa, cu întârziere, cu o fericită întârziere, pentru că în felul acesta nu mai intram în zona notelor sociale care se dădeau prin anii ’60. Nu ştiam că începe „dezgheţul”, dar eu am profitat din plin de acest dezgheţ. Am obiceiul să spun că ştiam că sunt într‑o închisoare, nu vedeam zidurile închisorii, lucram într‑o grădină din interiorul închisorii.
Cum priviţi acum acest episod? Povestit celor tineri, astăzi aşa ceva pare ireal.
Generaţia mea, cei care am trecut prin aşa ceva, am aflat mai târziu că noi am plătit un tribut, de fapt, unei politici care era politica de voită independenţă a României. Atunci aşa s‑a voit, într‑adevăr, la sfârşitul domniei lui Dej şi începutul domniei lui Ceauşescu, din motive politice, nu de patriotism exacerbat, care însă vizau o independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Cei care fuseseră victime ale momentului de dominaţie sovietică au cunoscut o perioadă de reabilitare. Eu am fost reabilitat într‑o şedinţă condusă de fostul ambasador al României la Stalin, ambasadorul academician Iorgu Iordan. Şi la sfârşitul acesteia, în 1965, am fost întrebat: „Acum accepţi să intri în Partidul Comunist?” Atunci am spus: „Da, cu cea mai mare bucurie”. După ani şi ani, când am fost numit preşedintele Radioteleviziunii, primul interviu care mi s‑a luat, am fost întrebat: „Aţi fost obligat să intraţi în partid?” şi am spus: „Nu, am intrat din voinţa mea”. A fost un moment, pe care tinerii trebuie să‑l înţeleagă, de mare destindere, de liberalizare a unui totalitarism care avea o faţă umană. Românul are nevoie de mici dictaturi, de mici autoritarisme. Românul are nevoie de aşa ceva. În totalitarismul comunist, a fost această breşă liberală a anilor 1963‑1968. Deşi după momentul Praga, am martori care m‑au ascultat spunând: „Mi‑e teamă că acum începe o dictatură”.
De fapt, a fost o iluzie, o capcană şi mulţi au căzut în ea. Dar de ce spuneţi că românul are nevoie de mici dictaturi?
Pentru că este spiritul de turmă. Turma are nevoie de un conducător şi conducătorii bravi sunt cei iubiţi, cei autoritari. Vlad Ţepeş, în istoria românească, Alexandru Ioan Cuza – care a dat lovitura de stat ca să îşi aplice planurile sale, cu mănăstirile, cu planurile de împroprietărire şi aşa mai departe, Carol al II‑lea, toţi erau iubitori de fast, de militărie. Şi, mergând pe firul timpului, ajungi la Dej, la Ceauşescu şi la Băsescu. Băsescu a fost ultimul preşedinte autoritar. Între timp a fost intermezzo‑ul Antonescu. Şi nu întâmplător Băsescu îl admira pe Antonescu. Poate aduc lucrurile în derizoriu, dar au venit 1000 de soldaţi americani – foarte frumos – dar televiziunile nu vorbesc decât despre asta, despre uniforme, arată numai generali, militari. Românul simte că are pe cineva de care să asculte. Chiar şi prim‑ministrul Ciucă, e un om cumsecade, l‑am cunoscut odată. Mulţi români spun: „Avem un general, e bine!”.
Relaţia cu democraţia e mai complicată.
Românul cu democraţia merge la două partide care, dacă se poate, să se şi rotească, mai puţin cu alegeri.
Ion Raţiu – am fost odată într‑o călătorie, eu din partea Academiei, el din partea Parlamentului, în Orient – îmi spune: „Domnule Theodorescu, eu nu înţeleg nimic din mentalitatea asta românească. În 1992, m‑am dus la Turda, unde eram candidat, m‑am dus pe ogor şi i‑am spus unei femei că voi candida acolo. «Vă alegem, domnu’ Raţiu, vă alegem!» Dar să ştiţi că o să fie şi la Preşedinţie. «Acolo am ales deja, l‑am ales pe domnul Iliescu.»” Ea îl alesese acolo pe şeful suprem, nu se mai discuta.
„O liotă de idioţi au inventat o culpă care n‑a existat niciodată”
A existat în biografia dumneavoastră o personalitate, un moment care v‑a influenţat în mod decisiv?
Da, îi datorez imens profesorului meu, academicianul Emil Condurachi. Îl numesc „zâna bună a vieţii mele”, care mi‑a încredinţat foarte de timpuriu nişte sarcini academice: coraportor la un congres mondial de istorie, funcţia de secretar general adjunct al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud‑Est Europene. M‑a luat cu el în toate acţiunile importante. Un om de o generozitate extraordinară şi de o frumuseţe interioară deosebită. A fost tatăl Zoei Petre, un distins istoric, cu care n‑am fost în aceeaşi barcă politică, dar o persoană de mare distincţie.
Când aţi devenit membru titular al Academiei Române, aţi ţinut un discurs de recepţie despre prima modernitate a românilor. Răspunsul la acest discurs l‑a făcut un alt nume mare, Virgil Cândea, care a devenit vicepreşedinte al Academiei Române, un destin tragic, de care am fost şi eu foarte apropiat. De ce un om cum e Virgil Cândea este astăzi uitat?
Pentru că o liotă de idioţi au inventat o culpă care n‑a existat niciodată. Am verificat acest lucru. El era secretarul general al Asociaţiei „România”, asociaţia care se ocupa înainte de ’89 de diaspora, de intelectuali, de atragerea lor către ţară, nu către Ceauşescu sau către partid, ci către România. Imediat după Revoluţie, eu am vrut să‑l numesc director general al Radioului. Şi mi s‑a spus: „Nu, nu…”. Mi s‑a sugerat că a fost reprezentantul unei anumite instituţii. Şi am verificat. Nu avea nicio legătură. Cred că am reuşit atunci să stau lângă el şi să‑l sprijin. A devenit vicepreşedinte al Academiei, ceea ce pentru el a fost foarte mult. Un mare învăţat, un mare spirit.
Lucrarea lui, în multe volume, „Mărturii româneşti peste hotare” este de referinţă şi nu numai.
Trei Ierarhi, între Iliescu şi Mitterand
Domnule profesor, am evocat în prima parte a dialogului nostru câteva episoade din biografia dumneavoastră, mai ales acela extrem de neplăcut al exmatriculării din Facultatea de Istorie, din 1959.
Neplăcut, dar atenţie! Dumnezeu a rânduit bine lucrurile. Dacă nu mă dădeau afară în 1959 – eu pun mereu partea bună a lucrurilor în faţă – aş fi terminat în 1960, când exista ceea ce generaţia dumitale nu poate să înţeleagă, iar cei care ne ascultă cu atât mai puţin: nota socială. Se dădea o notă în funcţie de activitatea politică a studentului. La mine era 0, din punctul de vedere al viziunii comuniste a epocii. Am terminat trei ani mai târziu şi toate aceste lucruri dispăruseră.
V‑aţi temut atunci că represaliile vor fi mai aspre decât această exmatriculare? V‑aţi gândit la asta?
Da, m‑am gândit. Putea să meargă chiar spre închisoare. După multă vreme, cel care a condus şedinţa mea de exmatriculare, care era un activist, a mărturisit unor persoane că dosarul meu a ajuns la conducătorul Organizaţiei de Studenţi Comunişti. Un anume Ion Iliescu. Asta nu s‑a întâmplat numai cu dosarul meu. S‑a întâmplat cu dosarul mai multor studenţi din Universitate. Şi asupra tuturor, tânărul comunist, Ion Iliescu, a avut opinia pe care a avut‑o şi care ne‑a salvat de puşcărie. Spun acest lucru ca să se înţeleagă o dată pentru totdeauna de ce până la adânci bătrâneţi am rămas recunoscător tânărului comunist din 1959.
Ştiu că vă mai leagă un episod de preşedintele Iliescu, atunci când aţi publicat, în anii ’80, Piatra Trei ierarhilor.
Da. Era o perioadă de interdicţie generală a oricărei imagini de biserică, cruce şi aşa mai departe. Eu făcusem un text care acompania o seamă de fotografii remarcabile ale lui Ioan Oprea, în alb şi negru, cu Biserica „Trei Ierarhi”. Era un pretext pentru a evoca barocul românesc, fastul şi aşa mai departe. M‑am trezit cu lucrarea blocată. Ea era deja tipărită şi atunci cel care era prim‑secretar la Iaşi, Ion Iliescu, a luat pe răspunderea sa întreg tirajul. Partea cea mai drăguţă este că, în 1991, cred, primăvara, a venit François Mitterrand în vizită. Şi Ion Iliescu i‑a dus pe François Mitterrand şi pe doamna Mitterrand la Iaşi. Doamna Mitterrand a vrut să vadă neapărat această bijuterie. Dar pare‑se că o ploaie îngrozitoare a împiedicat orice drum acolo. S‑au întors la Bucureşti. Seara era o recepţie la Cotroceni, dată de preşedinte, care, la un moment dat, a venit langă mine şi mi‑a spus: „Domnule profesor, ţin eu minte ceva despre o carte cu Trei Ierarhi. Nu mai ai un exemplar să‑l dăm doamnei Mitterrand?” Eu aveam trei exemplare acasă, aşa că am trimis şoferul şi mi‑a adus unul. Iar după câteva săptămâni am primit o scrisoare de la familia Mitterrand, care evoca splendorile României şi monumentele.
„Nebunul de Theodorescu e în stare s‑o facă, lăsaţi‑l!”
Cu adevărat cărţile au istoria lor. Aţi mai avut probleme cu cenzura şi cu prilejul altor apariţii ale dumnevoastră?
Am avut serioase probleme cu lucrarea mea, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Era o carte fundamentală a mea, pentru că stabileam o nouă periodizare a culturii româneşti vechi. Asta era în 1987. Între timp, în 1977, eu scrisesem o scrisoare autorităţilor, după demolarea Bisericii Enei. A fost un protest foarte direct şi foarte politicos, dar şi o atragere a atenţiei că s‑ar putea să urmeze lucruri similare. În anii ’80, a apărut situaţia de la Văcăreşti, demolarea celui mai mare ansamblu monastic din sud‑estul Europei. Şi atunci, împreună cu venerabilul Grigore Ionescu, profesor al atâtor generaţii de arhitecţi, cu regretatul meu coleg, Dinu Giurescu, toţi trei am redactat o scrisoare de protest. Mai târziu, s‑au raliat acestei scrisori şi Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Aurelian Trişcu, Radu Popa – îi amintesc pe toţi, deşi ei nu mai există, şi sunt dator să fac acest lucru pentru memoria lor. În momentul în care Civilizaţia românilor trebuia să apară – bineînţeles că mă refeream şi la Văcăreşti – mi s‑a cerut să scot şi imaginile şi textul. Am refuzat. Vicepreşedinte al Consiliului Culturii era un anume Mihai Dulea. Şi am comunicat că, în cazul în care nu sunt lăsat cu acest text, adun corespondenţii străini de presă şi fac o declaraţie. Mi s‑a spus că rezultatul a fost, în discuţiile din cadrul partidului: „Nebunul de Theodorescu e în stare s‑o facă, lăsaţi‑l! Dar o şi publicaţi foarte repede!”. Şi a fost publicată în 48 de ore. Nu are indice tocmai din acest motiv. E o lucrare foarte importantă, nu o zic doar eu, o zic şi alţii, dar fără indice, ceea ce o face şchioapă, din cauza acestor aventuri. Ca urmare, am avut tot timpul, după acest moment, câte o „codiţă” în spate, ca să vadă cu cine mă văd, cum mă văd etc. Şi, sunt dator să o spun, între timp primisem o scrisoare de la Chicago. Când am deschis scrisoarea, am văzut antetul Universităţii din Chicago şi semnătura lui Mircea Eliade. Mircea Eliade mi‑a scris o scrisoare, primind teza mea de doctorat Bizanţ, Balcani, Occident, pe care o şi citează în Istoria religiilor. Aveam o invitaţie pentru SUA şi ofiţerul care răspundea de mine, un om absolut remarcabil, a ţinut să‑mi spună, prevenindu‑mă că dacă vorbesc în legătură cu acest lucru îi periclitez situaţia – obişnuindu‑se cu felul meu de a fi, care era acela: „Aveţi ceva de declarat?”, „Da, am ceva de declarat”, că aveam ceva de declarat întotdeauna, deşi nu ştiam că sunt foarte original – că, din păcate, Cabinetul 2 e cel care se ocupă de cultură. Ofiţerul respectiv mi‑a spus că s‑ar putea ca, la întoarcerea din SUA, să am unele neplăceri la graniţă şi să nu pot intra în ţară. Ştiam că se întâmplase ceva de acest fel cu Mihai Botez. I‑am mulţumit, am anunţat Academia Română că nu pot să plec şi nu am plecat. După Revoluţie, mi‑am găsit viza tăiată în paşaport. Eram deja preşedintele Radioteleviziunii şi l‑am întrebat pe profesorul Măgureanu despre un om care avea numele le nom de guerre – cum se mai numeşte, care ar avea cam atâţia ani, dacă este la ei. M‑a întrebat: „– Dar de ce, s‑a întâmplat ceva?”, „– Doar vreau să ştiu”. După jumătate de oră, mi‑a spus: „– Da, este la noi, la SRI”. De abia se înfiinţase. L‑am rugat să mi‑l trimită şi mi l‑a trimis. Omul era livid, nu ştia ce se întâmplă. I‑am strâns mâna şi l‑am îmbrăţişat. Îmi făcuse un serviciu imens, cu un curaj foarte mare. V‑am spus acest episod pentru că este un episod nu numai de biografie, ci de atmosferă generală a acelei epoci.
Epoca în care aţi scris acele scrisori, în care aţi protestat faţă de dărâmarea Bisericii Enei, a ansamblului Văcăreşti, a fost epoca în care acestea au fost rostite la Europa liberă şi au avut un
ecou important.
Da, dar nu au influenţat autorităţile de la noi. După mine a fost o bătălie pierdută. A fost câştigată o singură chestie. La un moment dat, s‑a pus problema dărâmării lui Mihai Vodă, care era în locul unde erau Arhivele Statului. Ţin minte şi acum, era o zi de Unire a Principatelor, un 24 ianuarie 1984‑1985. Şi atunci, noi cei trei, iniţiali, apoi şi cei care s‑au mai adăugat, am făcut o scrisoare de salvare a lui Mihai Vodă şi, pentru că între timp apăruse metoda translării monumentelor – cum se făcuse la Schitul Maicilor, de inginerul Iordăchescu – am sugerat în scrisoare eventuala translare. Am spus „salvare pe loc” sau, în cel mai rău caz, „translare”. Am mizat atunci pe nebunia demiurgică a conducătorilor. Le plăcea să se joace cu oamenii, cu monumentele, cu bulevardele, să le mute, să le schimbe, şi am avut câştig de cauză. Mihai Vodă a fost mutat. Şi ţin minte şi acum, era o lume întreagă adunată: ingineri, arhitecţi. Eu, care în probleme tehnice nu mă pricepeam, eram şi eu acolo împreună cu însoţitorul meu. Şi cel care mi‑a dat explicaţii în legătură cu pompele, cu ridicarea, era directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu, care avea şi el „codiţele” lui, bineînţeles, şi care se recunosc în fotografie, asta e culmea!
Artă şi politică
Ce rol are arta în construcţia rezistenţei politice?
Artele vizuale au avut un mare rol. Erau o formulă de sugerare a unor tradiţii creştine, ortodoxe. Îmi amintesc deschiderea la Dalles, pe care am făcut‑o, a expoziţiei lui Marin Gherasim, care era cu picturi purtând nume citite ca într‑o litanie, ca la un parastas. După aceea, a fost expoziţia absolut grandioasă a lui Ştefan Râmniceanu, la Curtea Veche, în ’88, Amintirea lui Brâncoveanu. Erau lucrări pline de roşu şi de aur în ruinele Curţii Vechi din Bucureşti. A transportat nişte clopote care traversau Bucureştiul în nişte trailere şi miliţienii făceau loc pentru acest transport de clopote ortodoxe. Era o sugestie permanentă a rădăcinilor noastre şi a unei libertăţi de expresie care era dobândită. În ’88, Ceauşescu a interzis să fie celebrată urcarea pe tron a lui Brâncoveanu. Eu eram foarte legat de epoca brâncovenească.
Începuturile mele le‑am făcut la Târgovişte, la Curtea Domnească, descoperind un foişor brâncovenesc, printre altele. De ce? I s‑a spus lui Ceauşescu că toată familia a fost decapitată. Mă rog, ce să spună? Am încercat să facem o sesiune la Academie. Ni s‑a interzis de la centrul universitar. Am făcut, totuşi, la Institutul de Istorie a Artei o dezbatere despre arta brâncovenească. Şi m‑a invitat, pe de‑o parte, Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti, la Biserica Brâncovenilor, să rostesc un cuvânt. După slujbă, am rostit cuvântul, numai că am văzut deodată cum tot fundul bisericii era străjuit de vreo 20 de personaje, toate cu mantale, aproape cu uniforme, au venit să asculte ce se spune. Au trecut câteva zile, am fost invitat de Ştefan Râmniceanu să‑i deschid expoziţia. Era multă lume, expoziţia fiind o provocare. Din nou – nu pot să spun că erau aceiaşi care fuseseră şi la Biserică – mantale, eram încercuiţi într‑un fel de nişte „iubitori” de artă, care veniseră să ne asculte. Era o perioadă în care aproape că ne plăcea să provocăm. Îmi amintesc cu nostalgie de acest moment. Sigur, putea să se termine foarte rău. Au venit evenimentele şi în momentul în care, în studioul 4, în ziua de 22 decembrie – chelia mea era paşaport, toată lumea mă recunoştea – am fost invitat să vorbesc, despre asta am vorbit, despre patrimoniu. Şi vorbind despre patrimoniul care trebuie salvat, când am ieşit din studio, un general a venit la mine – habar nu aveam cine era – şi mi‑a spus: „Aţi vorbit de patrimoniu. Patrimoniul din Casa Ceauşescu este vandalizat. Duceţi‑vă acolo!”.
Zece ani mai târziu aţi devenit ministrul Culturii şi aţi putut să vă ocupaţi de patrimoniu. Aţi studiat istoria. Vă place cum se predă astăzi istoria?
Mărturisesc că nu. Pentru că se predă o istorie în funcţie de felul în care profesorul respectiv are sau nu nişte afinităţi politice. Totul este extrem de politizat. Poţi să ştii dinainte, când te trezeşti cu profesori de liceu, de gimnaziu, care vorbesc numai despre măreţia dacilor, ştii dinainte cam în ce zonă să‑i aşezi. Dacă sunt unii care îţi spun că la Călugăreni nu a fost nimic, de fapt, mai curând e posibil să fi fost o înfrângere a lui Mihai Viteazul, de vreme ce turcii au venit şi au ocupat Bucureştiul, ştii dinainte cam în ce zonă se aşază. Eroismul românesc nu există.
O viaţă fără compromisuri profesionale
Gândindu‑vă la biografia dumneavoastră, tot ce s‑a întâmplat era inevitabil şi tot ce nu s‑a întâmplat era imposibil? Ce alegeri aţi face astăzi altfel?
Pare prezumţios, dar am să spun că nimic. N‑aş schimba nimic. Sigur, am făcut greşeli foarte mari, dar în viaţa personală, lucruri care nu privesc publicul. Dar în viaţa mea publică şi ştiinţifică, consider că mi‑am făcut cu asupra de măsură datoria. Am 83 de ani, nu mai am mult de trăit, dar voi închide ochii împăcat din acest punct de vedere. Chiar în comunismul pe care l‑am trăit, viaţa a fost frumoasă, pentru că am trăit‑o fără compromisuri. „Nebunul de Theodorescu” – apropo de momentul acela de care spuneam – a fost în situaţia în care niciodată autorităţile competente nu s‑au gândit să mă atragă într‑un fel, să îmi dea să semnez angajamente. Odată mi s‑a dat drumul la un congres la Sofia şi mi s‑a spus: „– Uite, avem nevoie de nişte cărţi pentru bibliotecă”. Şi le‑am adus nişte cărţi, evident, contra cost. Am zis: „– Dom’le, dacă vor să‑şi deschidă mintea, foarte bine!” Şi am adus un geamantan de cărţi, pe care le‑am dat ofiţerului şi i‑am zis: „– Uite, domnule, istoria Bulgariei, istoria Balcanilor şi aşa mai departe”. Eram întrebat: „– Ce aveţi de declarat?” – asta cam o dată pe lună, o dată la două luni. Şi spuneam: „– Cabinetul 2 e cel care…” Asta era găselniţa mea. De ce? Nu voiam să vorbesc de Ceauşescu, pentru că aveam încă în minte amintirea anilor ’65‑’66‑’67, în care, o spun deschis, am crezut în Ceauşescu. Dacă, după aceea, mi‑am schimbat atitudinea faţă de regim, asta este altceva.
Aveam şi motive să cred că Ceauşescu nu era el personal implicat, apropo de demolări. La un moment dat, Dinu Giurescu şi cu mine, am dat o copie a memoriului nostru lui Ilie Ceauşescu, aici în clădirea Academiei. Ştefan Pascu, academicianul, spusese că o să fie o adunare la care vine Ilie Ceauşescu. Am venit şi noi, nepoftiţi. I‑am pus în mână memoriul. Parcă i‑am pus nitroglicerină. După câteva zile, arhitectul Leahu, cel care era la Văcăreşti, care se ocupa de toate aceste lucruri şi care a avut curajul să ne atragă atenţia, să ne dea telefon şi să ne spună ce se întâmplă, a spus: „Utilajele s‑au retras de la Văcăreşti”. Am făcut imediat legătura cu povestea cu Ilie Ceauşescu. După câteva zile, utilajele au reapărut şi au început demolarea. După Revoluţie abia, am aflat de la nişte oameni care erau implicaţi în lucrurile acestea generale că Nicolae Ceauşescu luase decizia stopării lucrărilor la Văcăreşti şi că Elena Ceauşescu a fost cea care, întrebând ce se întâmplă, de ce nu se lucrează, i s‑a spus: „Trei tovarăşi s‑au adresat Secretarului general”, şi pare‑se că replica ei a fost: „Găsiţi alţi trei tovarăşi care să vorbească despre faptul că nu rezistă zidurile acolo”. E motivul pentru care am dat toată culpa pe această creatură, care era soţia lui Ceauşescu – Dumnezeu s‑o ierte! – şi nu pe Ceauşescu. Sunt mici detalii pentru care sunt dator să depun mărturie.
Există ceva ce regretaţi că aţi făcut sau că nu aţi făcut?
Am făcut tot ce puteam. Mai mult nu puteam. Nu era nici un act de bravură, nici de curaj exagerat. Unii au spus: „Domnule, pe vremea aceea ai avut curaj să faci…”. Nu, era datoria împlinită. Nu puteam să scriu acasă liniştit, în apartamentul meu îngheţat – cum erau toate în vremea aceea – despre Biserica Enei sau despre Văcăreşti ca şi cum ar fi existat, iar ele să nu mai existe. Nu puteam, era ceva imposibil. Mi‑am făcut datoria integral. Un lucru care o să vă şocheze, poate, şi la care eu ţin foarte mult e faptul că, atunci când aproape toată familia mea plecase din ţară, eu m‑am încăpăţânat să rămân în ţară, sperând tot timpul că nişte lucruri se vor schimba. Şi faptul că am trăit ziua de vineri, 22 decembrie 1989, aşa cum am trăit‑o, a fost o mare victorie.
Un fel de Sfânta Vineri a istoriei noastre.
Da, foarte bine spus.
„Mi‑e teamă de mânia lui Dumnezeu”
Aţi vorbit de cele două planuri, cel public şi cel personal. Aveţi sentimentul că în România intersecţia dintre ele este mai pregnantă ca în alte cazuri? De multe ori, eu am acest sentiment, că se pune mai mult accentul în planul personal, care obnubilează ceea ce ai făcut în planul profesional. De ce se întâmplă aşa, e o consecinţă a mentalităţii noastre, a felului nostru de a fi?
Da, sigur că da. Planul personal, într‑o lume anglo‑saxonă, tot ce este privat, personal, nu este exhibat. Nu numai la nivele intelectuale, ci şi la nivelul cetăţeanului. Nu întrebi niciodată pe cineva lucruri legate de familie, de venituri şi aşa mai departe. Astea sunt lucrurile pe care un om le are el pentru el. La noi, este contrar. Totul se pune pe masă. Vorbeam data trecută de mentalitatea asta latină pe care o au romanicii Orientului, în care tu, Ionescu, te uiţi să vezi ce are Popescu, vecinul, ce are acasă, ce mănâncă, ce aduce în plase etc. Sau asişti la tot soiul de etalări de situaţii personale şi le comunici mai departe. Asta nu există într‑o lume normală, după mine. Din acest punct de vedere, aş fi foarte anglo-saxon. Nu cred că exhibarea vieţii personale este un lucru de salutat.
La aproape 83 de ani şi după atâtea experienţe, mai este ceva de care să vă fie teamă?
De mânia lui Dumnezeu. Îmi este teamă şi am sentimentul că pentru unele păcate ale mele, private, Dumnezeu m‑a dojenit uneori. Nu îmi este frică de absolut nimic public, omenesc. Cred că trăim într‑o lume care şi‑a dobândit libertatea. Asta o simt şi mă bucur că am avut un parcurs biografic care a mers de la lipsa totală de libertate, la libertatea fie ea şi exacerbată de astăzi.
„Iubesc Bucureştiul şi sunt un bucureştean autentic”
În 2012, spuneaţi că sunteţi unul dintre nebunii care consideră Bucureştiul un oraş frumos. Zece ani mai târziu, vă menţineţi această afirmaţie?
Absolut. Absolut integral. Bucureştiul cu sinuozităţile sale, cu asimetriile sale, uneori chiar şi cu murdăria sa, dacă vreţi, este un oraş fermecător din toate punctele de vedere. De câte ori lipsesc din Bucureşti, simt nevoia să‑l revăd şi să mă întorc în el. Da, iubesc Bucureştiul şi sunt un bucureştean autentic.
Ce are Bucureştiul numai al lui şi nu poţi găsi nicăieri în altă parte?
O viaţă a naturii. Bucureştiul are parcurile lui, dar nu cele clasice. Are şi, mai ales, avea, la un moment dat, în zona Uranus – din păcate, le‑a pierdut – ţin minte de când eram student, acele grădini profunde care erau acolo. Mai are ceva sau avea, cel puţin în tinereţea şi maturitatea mea, avea o amenitate a oamenilor. Bucureşteanul era un om foarte civilizat. Eu am un alt oraş pe care îl iubesc. O să apară acum o carte cu prefaţa mea, se numeşte Capitala boieriei româneşti. Este Iaşiul, de care se leagă familia mea. Şi eu m‑am legat la un moment dat biografic, eram senator de Iaşi. Iaşiul are toate calităţile, dar ele sunt aproape muzeale, muzeificate. Dar Bucureştiul nu. Bucureştiul are o vitalitate care îl face să fie nu un muzeu, ci un loc plin de farmec, care merită vizitat în diversele anotimpuri.
„În orice caz, sunteţi foarte transparenţi. Prin dumneavoastră se vede Cotroceniul”
Aţi fost senator de Iaşi şi senator de Botoşani. Cum era atmosfera din Parlament din acea perioadă? Şi dacă ar fi să faceţi o comparaţie între Parlamentul acelui timp şi cel de astăzi, cum ar arăta lucrurile?
A existat un Parlament provizoriu, care era o încântare. Libertate deplină, în care erau şi nebuni, şi oameni remarcabili. Erau şi mulţi intelectuali. A fost, după aceea, perioada anilor ’90, începutul perioadei 2000, un Parlament foarte aşezat, cu mari dihonii incontestabil, însă cu intelectuali. Şi dreapta, şi stânga avea intelectuali. Îmi amintesc ce plăcere era să polemizezi cu cei de la UDMR, care vorbeau româneşte mai bine decât românii din sală. După aceea, a început, şi odată cu toată viaţa politică, o decădere a Parlamentului. Eu am apucat o vreme în care eram senator, în opoziţie (2004‑2008), în faţa mea era senatorul Ion Iliescu, în spatele meu era senatorul Adrian Păunescu, în altă parte era senatorul Sorin Oprescu şi lângă mine era părintele Constituţiei, senatorul Iorgovan. Iar dincolo erau oamenii lui Vadim, de pildă, care nu erau prietenii noştri sau, cel puţin, ai mei, dar erau nişte oameni care ştiau să vorbească. Acum uit că eşti dumneata deputat, fiindcă eşti o excepţie incontestabilă. Acum este înspăimântător. Nişte no names, nu ştim de unde au apărut. Trebuie să spun că într‑un singur lucru s‑au făcut nişte progrese – sunt nişte cucoane mai drăguţe şi deştepte. Am văzut câteva senatoare şi deputate, şi dintr‑o parte şi din alta. Dar foarte mulţi no names.
Care credeţi că este cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc?
Tache Ionescu, bineînţeles. Tăchiţă Gură‑de‑Aur. În cei 30 de ani de viaţă democratică, am ascultat o singură dată o replică extraordinară dată de răposatul Dinu Patriciu, care era acuzat de unii de‑ai noştri, din partea PSD, că nu e destul de transparent. Şi el s‑a întors şi a spus: „În orice caz, dumneavoastră sunteţi foarte transparenţi. Prin dumneavoastră se vede Cotroceniul”. Singura replică pe care o ţin minte din 30 de ani.
Replică de arhitect. Domnule profesor, ne apropiem de finalul acestui dialog. Aş vrea să enunţaţi trei idei care ar putea pune România în avangardă. Trei idei pentru dezvoltarea României.
O revenire la educaţia de tip Spiru Haret, dar, evident, în parametri actuali. Interesul pentru şcoală, de la şcoala‑clădire, că vorbim despre stilul Spiru Haret al unor şcoli, până la conţinut a scăzut. Un posibil leadership diplomatic şi nu numai asupra sud‑estului european. Este domeniul meu preferat. Ceea ce am fost în perioada interbelică sau comunistă chiar, un rol important în această parte de Europă în care noi nu mai suntem nimic… nimic, pur şi simplu. Aceste două lucruri sunt importante. Şi al treilea este un wishful thinking. Îmi doresc să apuc să văd un lider care să fie în drum spre poziţia de om de stat. Eu rostesc des vorba lui Churchill, care este genială: „Oamenii politici sunt oamenii care privesc către alegerile viitoare. Oamenii de stat sunt oamenii care privesc către generaţiile viitoare”. Cam asta aş dori, pentru că aşa ceva noi nu mai avem.
Şi în final, un gând, un îndemn pentru Avangarda noastră?
Să mergeţi înainte cu curaj. Am deja nişte ecouri şi vă felicit pentru acest lucru. Şi vă felicit şi pe dumneavoastră, pentru că – asta nu i‑o spun lui Ionuţ Vulpescu, ci v‑o spun dumneavoastră – a fost cel mai strălucit ministru din generaţiile tinere sau, ca să fiu mai precis, de după mine…
Mulţumesc mult, domnule profesor! Vă aşteptăm la Târgovişte, acolo unde a început, la Curtea Domnească, drumul dumneavoastră public.
Cu dragă inimă!
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Ionuţ Vulpescu în dialog cu Răzvan Theodorescu
