După două anunţuri de mari întârzieri ale trenului, acesta sosi şi cei doi îndrăgostiţi rataţi, călău şi victimă, porniră spre Satu Mare. Întâlnirea lor, ilogică, dă coerenţa structurală, ontoestetică a capodoperei, remarcată de Bogdan Creţu împotriva cârtitorilor criticii. Urmările se derulează de‑acum rapid. Grupul de la Cluj se agită, în vreme ce Grobei demisionează din Ucecomul local, după ce suferă o degradare ierarhică pentru indolenţă, întârzieri, contracte nerentabile, cumulate brusc sub eticheta incapacitate profesională, el, care trecea drept model admirat şi invidiat. Din vara sau toamna lui ’58, nu mai călători la Cluj, nu mai scrise nimănui, exceptându‑l pe canonicul greco‑catolic, fără vocaţie, Deliman. Clujenii supravieţuiau prin energia doamnei Mathias, aducătoare de un aer proaspăt, de modernitate. Era la trei ani de la moartea lui Stalin. Doamna Mathias anunţă noul program care venea în contradicţie cu directivele lui Farca, deci cu ale nordicului Grobei. Olga‑tante se stinse de un cancer pulmonar, Petronela, cea cu două licenţe, găsi de lucru la liceul din urbe. Pe fondul ascensiunii victorioase a tinerilor de la Cluj, Grobei se alesese doar cu arhiva şi cu fondul financiar dobândit prin donaţiile din ţară. Energica doamnă Mathias se văzu trădată de Boris Sidorovici, de Andrei M. şi de canonicul Deliman. Încercă să reînvie mişcarea printr‑o vizită la Vatra Dornei, dar fără curajul de a negocia cu Grobei. Detronată, lăsă locul doctorului Sidorovici, care făcu, la rându‑i, o vizită „oficială” la Vatra Dornei. Discuţia, care dură vreo trei ore, rămase în obscuritate, ca şi altele două. Sidorovici propunea unirea celor două tabere, dar placiditatea lui Grobei nu putu fi învinsă, în ciuda ofertei ca şefia să fie încredinţată arhivarului până la retragerea acestuia din asociaţie. Grobei n‑a spus nici da, nici nu, dar purtătorul lui de cuvânt, Andrei M., îi aduse, în schimb, un plic având un mesaj de trei sau cinci rânduri de mulţumire, din care nu se înţelegea nimic. Nici o misivă de la Petronela nu schimbă lucrurile.
Apoi, veni lovitura de teatru a lui Grobei, care se prăbuşi ca o furtună, ca un haos primordial: „Toate sensurile se amestecară, sparseră orice coerenţă de limbaj” (p. 705). După o lună, o lună şi jumătate, Grobei sosi la Cluj, însoţit de un necunoscut, şi, în plenul asociaţiei, îi permise lui Sidorovici să reproducă toate propunerile ce i le făcuse la venirea la Vatra: contopirea celor două grupuri, şefia totală pentru Grobei, retragerea grabnică a doctorului de la reprezentanţa Fondului clujean etc. După care, Grobei respinse ideea contopirii celor două asociaţii, cea de la Cluj nefiind acceptată, declarată, deci, ca fiind o ficţiune, pe când la Vatra Dornei nici nu exista vreo asociaţie, aşa ceva neavând nici o legătură cu moştenirea lui Farca, singurul urmaş fiind El. Se cuvenea ca fiecare să‑l descopere pe cont propriu pe Farca, precum o făcuse El, „Umilul ucenic al marelui dispărut, al marelui apostol al Provinciei”. Numai aşa Provincia putea birui cu adevărat, căci numai El, Grobei, „o cunoştea şi o stăpânea deplin”. El era Stăpânul, Supraomul, pe când ceilalţi deveneau lesne victime ale politicului, întrunirile, programele de orice fel fiind străine fundamental ideilor lui, moştenirii lui atât de originale, căci „memoria Lui nu era nici o religie, nici un partid. Memoria Lui, moştenirea Lui sacră era El, Grobei, ultimul dintre învăţăcei”. După îndelungata arhivare şi înţelegere a patrimoniului Farca, Grobei învăţase că saltul la „noul om” nu se putea realiza ca turmă, ci individual, cu enormă trudă: „Dar se vor apropia şi vor rămâne aproape, prezenţi. Singuri, neîmpărţind frica cu nimeni, neîmpărţind gloria cu nimeni. Acceptând cu umilinţă şi orgoliu golul din fiinţa lor, golul în care urmă să se instaleze El, Farca. A cărui densitate putea umple miliarde. Golul pe care nu‑l mai puteau umple războaiele sau pacea şi nici întreaga trivialitate a vieţii de zi cu zi, nici religia, nici politica. Nici starea de flămând, nici starea de sătul, nici cea de tristeţe, nici cea de veselie, nici cea de singurătate, nici cea de nesingurătate, nici cea de somn, nici cea de trezie, a trupului sau inimii”.
Grobei ajunsese, prin Farca, la ideea pură a supraomului lui Nietzsche şi la răscrucea iubirii prinţului Mîşkin, două iele (ca în piesa lui Camil Petrescu) consonante şi maştere, în acelaşi timp, irealizabile politic, pe urmele raţionaliştilor secularizaţi. A deveni discipol al unuia dintre ei ducea, inexorabil, la catastrofă, la moarte. Hitler nu şi‑a putut înfrâna ispita politică a rasei ariene pure, exacerbat raţionalistă, batjocorindu‑l pe Nietzsche, ca posibil maestru al său, pe când Stalin a pornit din matca religiei şi a ajuns la o Siberie şi mai teribilă, cea a Gulagului.
Grobei are bărbăţia regească (alternativă proporţională a zeiţei Lelia, mediată, fără condiţii, de Petronela, fanatica slujitoare a lui Farca, trecută în înger de pază al merceologului), are bărbăţia,
aşadar, de a alege singurătatea, deşi prozelitismul în masa Provinciei îi era la îndemână: „Petronela, ca o flacără albă, dreaptă, voioasă. Petronela vie, mereu lângă el, nu chiar lipită de el, dar aproape, în penumbra sa şi perpetuu vie, zidită în umbra mare a Lui, a învăţătorului care creştea încet, din umbrele lor, a celor din jurul lui Grobei. El, primul învăţător al învăţătorului, el căruia i se spunea deja maestru, apoi, spre sfârşit, învăţătorule. Sau Ioan, cel care‑l descoperise pe învăţătorul său, pe Raabi. Mort însă. Un Raabi care nu mai predica, care nu mai descoperise el însuşi Iubirea. Un Raabi enigmatic şi violent, aşa cum fusese primul Dumnezeu al evreilor, poporul care descoperise Dumnezeul‑unic: războinic, gelos, imprevizibil, distrugător, aspru până la crimă cu învăţăceii săi, tăindu‑i, hrănindu‑i, învăţându‑i să‑şi ungă hainele cu sângele animal, cald, de jertfă”. Intrând în anistorie literară, prin singurătate, Grobei şi‑a verificat condiţia de zeitate masculină, aşa cum eşecul Leliei se circumscrie mitului feminităţii‑zeiţă. Punctul atins de cuplul Lelia‑Grobei îl sufocă pe narator, demascându‑i amatorismul, salvat doar de o perpetuă ironie şi autoironie. El ştie, eminescian, că în orice om o lume îşi face încercarea, că până şi bătrânul Demiurgos ajunge să se opintească‑n van: „Am încercat… am îndrăznit să ne apropiem condeiul nostru bont, tembel, profanator, de începuturile deşteptării Celuilalt, cel încă viu, Care‑l dezgropase pe Celălalt, care‑l simţise trăind. Ar fi putut trăi Unul fără Altul?! Nu ştim!… Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştim. Poate că… Farca e o invenţie…?! Pe jumătate cel puţin…?! Poate totul vine din geniul fanatic şi dizarmonic al fostului merceolog, din încăpăţânarea sa neroadă şi totală…?!”
Şi tot din încăpăţânarea lui totală, dar nu ştim dacă şi neroadă, se stinge, prin geniul aşteptării (nu spunea Goethe că geniul este o lungă răbdare?) şi fanatismul raţionalist, căzut în mitologie post mitologică maimuţărind creştinismul redus la blasfemia secularistă a condiţiei de mit. De aceea, naratorul, cu un orgoliu imens, crede că poate concura „mitologia creştină” dând omenirii ultimul mare mit, cel politic, înlocuindu‑l definitiv pe cel vechi de două milenii. E adevărat, naratorul se zbenguie pe vreo 650 de pagini, dar este oprit la timp de autor, care, în Confesiuni violente, îl sancţionează, atrăgându‑i atenţia că până aproape de 30 de ani a fost şi el ispitit, de raţionalismul ştiinţific modern, să considere creştinismul poate doar mitul cel mai grandios al umanităţii (asta o susţine şi azi filosoful oficial al României, Gabriel Liiceanu[1], în cartea lui de răsunet, Isus al meu), dar că a reuşit să‑l depăşească pe genialul Grobei, descoperind şi adâncind singura cale (învăţătura lui Iisus, nu a lui Grobei), sintagmă devenită şi titlul romanului din 2011, roman cu încărcătură autobiografică, după propria‑i mărturie. Bunavestire este scris după 30 de ani, când scriitorul era vindecat de iluzia/trufia raţionalismului ateu[2].
Aşadar, metoda tacită a romanului Bunavestire este şi una confucianistă, ce ţine de teoria chêng ming, cea a rectificării sensurilor ameninţate de intrarea în Turnul Babel, cum sesizează şi naratorul brebanian: „Toate sensurile se amestecară, sparseră orice coerenţă de limbaj”. Numai aşa s‑a putut ajunge, în postmodernitate, să se afirme că învăţătura creştină ţine de mitologie. Creştinismul nu este un mit, fie el şi grandios, ci un eveniment istoric care a schimbat soarta omenirii, scoţând‑o din mitologia antică. Teologii, dar şi filosofii adevăraţi, ştiu asta. Când Rusia pravoslavnică a încercat să logodească ortodoxia cu grobianismul socialismului ştiinţific, a ieşit o catastrofă a secolului al XX‑lea, ca şi în cazul lui Hitler, care a confundat creştinismul cu mitologia ocultistă a lui Hanns Hὂrbiger, erijată în Welteislehre (teoria gheţii cosmice). Walter Langer, cunoscător al biografiei lui Hitler, a arătat că Führerul se considera Iisus al poporului german. A promovat teoria gheţii cosmice spre a o opune teoriei „evreieşti” a relativităţii. Un conducător de gheaţă risca să devină şi Grobei, de s‑ar fi lăsat propulsat de „clujeni” în postura practică de Ioan Botezătorul, ieşit din singurătatea salvatoare. Arhivând textele lui Farca şi tărăgănând a le transforma în praxis, Grobei replămădeşte Decameronul lui Boccaccio, sub o formă insolită a trecerii prin ciuma politică, metafora fiind asumată, explicit, de Nicolae Breban şi în Amfitrion.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2020.
[2] Întrebat dacă l‑a preocupat dilema credinţei în Dumnezeu, formulată în Noul Testament: Cred, Doamne, iartă necredinţei mele!, romancierul a răspuns: „Da. E adevărat că până la 30 de ani eu eram un perfect ateu şi un raţional. După 30 de ani, odată cu apariţia spaimei de moarte, atunci s‑a născut şi această întrebare. A apărut şi o nemulţumire, o insatisfacţie faţă de perspectiva raţionalistă a lumii. De atunci a început pentru mine o călătorie extrem de lentă spre căinţă, o anume luciditate a misterului, spre Dumnezeu, însă acum îmi dau seama, îmbătrânind, că este un dar credinţa, nu numai o limită a raţiunii. Credinţa e un dar, şi în loc să mă amuz de naivitatea omului preistoric de a‑şi inventa zeii din teama lui de natură, azi îmi dau seama că această capacitate a omului de a inventa zeitatea nu este o limită a ştiinţei, ci o forţă. Poate fraza lui Ivan Karamazov, care spune că «dacă Dumnezeu nu există, totul e posibil» (cu sensul amoral de permis, n.n.,Th.C.), indică o ţinută morală a oamenilor care grevează acest secol şi în care vedem că, prin slăbirea Bisericii, a moralei, a credinţei, aproape totul e posibil. Şi, într‑adevăr, în absenţa Bisericii şi a credinţei nu mai e posibilă o altă morală. Am asistat de curând la căderea, la surparea moralei proletare, utopie egalitară socială a norocului aici, pe pământ, pentru toţi… Dar eu, în ce mă priveşte, tind către Dumnezeu. Dacă nu‑L găsesc, mă acuz pe mine de sterilitate congenitală imaginativă. Nu ştiu cine este El” (Confesiuni violente, ed. cit., p. 188‑189).
Theodor Codreanu
