Deschiderea spre poezie
Axa cea mai spectaculoasă a cărţii lui Cassian Maria Spiridon (Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu, Editura Cartea Românească Educaţional (2021), o constituie partea a treia, Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu, pornind de la cartea lui Sorin Dumitrescu, Tablou cu ochi. In memoriam Nichita (2013). Scoaterea poetului de sub umbrela ideologicului şi recunoaşterea descinderii sale din Logosul primordial, în ipostasul lui românesc, a mai fost încercată de C.Z. Bustiuc, în Nichita Stănescu, poet al Logosului şi Divinităţii (2001), însă, atrage atenţia Cassian Maria Spiridon, Sorin Dumitrescu ridică poetica stănesciană la nivelul teologiei icoanei. Porneşte de la tripartiţia din Respirări (1982) a formelor poetice în raport cu structura limbii: nivelurile fonetic, morfologic şi sintactic, decelabile chiar şi în „structura materiei de la început”, echivalentul eminescian al substanţei imateriale din univers. Nivelul sintactic este, în acelaşi timp, metalingvistic, identificat de poet la Eminescu, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Dincolo de cuvânt e necuvântul, tăcerea din care se naşte Cuvântul Creaţiei divine, cum va spune unul dintre cei mai importanţi teologi contemporani, George Remete, în tratatul Cunoaşterea prin tăcere (2004). Nichita Stănescu concepe (transdisciplinar avant la lettre) cele trei niveluri lingvistice ca trei niveluri de realitate, nivelul sintactic înglobându‑le pe toate. Or, poetul a învăţat de la Eminescu cât de greu se ajunge la cuvântul ce exprimă adevărul, când Cerul îţi cade pe cap, dezlănţuind folosirea cuvintelor din disperare (Cuvintele şi necuvintele în poezie). În acest sens poezia este metalingvistică. În poezia din Basarabia, Nicolae Dabija a putut vorbi (pe urmele Anei Blandiana) de precuvinte, iar Victor Teleucă, cel mai apropiat basarabean de lirica lui Nichita Stănescu, de cuvântul biform. (Vezi Theodor Codreanu, În oglinzile lui Victor Teleucă, Chişinău, Editura „Universul”, 2012).
Parcurgând propria cale, Sorin Dumitrescu, conchide Cassian Maria Spiridon, a ajuns la „un model european de excepţie care, printr‑o reţetă creativă extrem de rară, amalgamează ideal «modernismul tardiv» al unui geniu lingvistic performer şi a unei inteligenţe disponibile proteic, cu o mai neîntâlnită inventică în utilizarea «hazului de necaz» în toate nivelurile angrenajului poetic”. Poetica iniţială care a culminat cu 11 elegii a încurcat critica odată cu Necuvintele şi cu ultimele volume: Epica magna (1978), Operele imperfecte (1979) şi Noduri şi semne (1982): „Entuziasmul criticii începe să se diminueze odată cu apariţia Necuvintelor (1969), unde saltul poetului efectuat, vorbind transdisciplinar, pe un alt nivel de realitate, tot mai radical diferit de poetica sa iniţială, provoacă nedumeriri în rândul comentatorilor, până la a considera, din lipsa instrumentelor de înţelegere, poezia «drept limbaj destrămat, ambiguu şi dezmodulat»” (p. 47).
Sorin Dumitrescu pune ordine acolo unde pare „destrămare”, căci prin Necuvintele începe „poezia unei mari şi capitale metanoia”, care înseamnă şi instituirea unor forme de rezistenţă contra ideologiei totalitare. Sorin Dumitrescu consideră că, în contextul istoric, s‑au născut trei forme de rezistenţă prin cultură: sincronismul, raportat la literatura occidentală, „protocronismul rezistenţei prin tradiţia ancestrală” şi „rezistenţa prin credinţă”. Cassian Maria Spiridon consideră, pe bună dreptate, că această tripartiţie a rezistenţei prin cultură este de tot interesul şi „ar merita un studiu separat şi cuprinzător”. S‑ar pune capăt, între altele, păguboasei polemici dintre sincronişti şi protocronişti. Între ele, ethosul transdisciplinar ar pune lucrurile în noimă organicistă, iar cartea lui Sorin Dumitrescu întrevede calea deschisă de logica multivalentă a poeticii stănesciene. Necuvintele deschid ceea ce eu am numit poetica rupturii, asimilându‑l pe Nichita Stănescu transmodernismului (Vezi, Poetica rupturii, în Theodor Codreanu, Transmodernismul, Iaşi, Editura Junimea, 2005). Hermeneutica lui Sorin Dumitrescu e o altă deschidere către taina poeziei, prin înalta acoperire teologică, pornind de la 11 elegii şi culminând cu Noduri şi semne, demersul făcându‑se „potrivit criteriilor axiologiei teologice a limbajului”. Ni se dezvăluie paradoxala situare a lui Nichita Stănescu în raport cu cele trei forme de rezistenţă prin cultură: el nu este nici neomodernist sincronizant, nici „gândirist” (blagian?) în felul lui Ioan Alexandru, modernitatea lui fiind o singularitate canonică de felul unei revelaţii în spaţiul Logosului: „Operele marilor artişti pot fi luate adesea drept mesaje «metalingvistice» sosite direct de la Dumnezeu, veşti şi proceduri ale căror rol şi putere sunt de a oferi drumul fiecărui om spre propria plenitudine, de a‑i pune în faţă, acum şi aici, o «mostră» aievea din fericita plenitudine a împărăţiei. Asta aduce artei Cuvântul” lui Dumnezeu (Sorin Dumitrescu). Nichita vine în împărăţie nu din „strană”, zice Sorin Dumitrescu, ci dinspre cultură, aşa cum sosea şi Eminescu dinspre filosofie (Preot şi filosof). Dar, se ştie, cele 11 elegii au fost 12, după numărul apostolilor prezenţi la Cina cea de Taină. A 12‑a elegie este, nu întâmplător, aceea despre Omul‑fantă, care nu‑i altceva decât Archaeus‑ul eminescian, iar punctul de fugă din Antimetafizica este arheul care e tot punct în Scrisoarea I coroborat cu Elegia oului, a noua, care vine, ca ecou multiplicat şi dinamic, din Oul dogmatic al lui Ion Barbu. Toate însă nichitastănizate, încât, ne atenţionează Sorin Dumitrescu, cele „11 elegii seamănă cu o pasăre mirabilă zburând captivă, izbindu‑se continuu de pereţii limbajului (…) Opintirile poeticii sale de a disimula impotenţa cuvintelor sunt camuflate ludic şi năzdrăvan de jubilaţia pe care o dăruie inteligenţei irezistibilul spectacol al anvelopei estetice”. Astfel, necuvintele, spune Sorin Dumitrescu, ajung să nu mai fie cuvinte, ci tensiuni semantice, gândiri cu vedere şi duh poetic, încât necuvintele nu‑s penetrabile „ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice”, venită de la Dumnezeu. Poezia este metalingvistică aşa cum marea muzică este meta‑sonoră. Acestea sunt înţelesuri fără de‑nţelegere, care trimit tot la Eminescu („Neînţeles rămâne gândul/ Ce‑ţi străbate cânturile”). Asta se‑ntâmplă în insolitele Noduri şi semne. Cu gândirile şi cu imaginile lui Eminescu, devenite ale sale, zice Sorin Dumitrescu, Nichita Stănescu „se mânie ca Moise şi învaţă să moară ca Eminescu”, adăugând, în spiritul teologiei icoanei, pe care pictorul o stăpâneşte cu desăvârşire: „Se poate constata că hermeneutica noastră teologică, aplicată poemului (Nod 22 în cumpănă cu Semn 14, n.n.), nu‑i răpeşte acestuia puterea, nesfârşirea, dimpotrivă… faptul că descoperă în «pământescul» ei, ca în icoane, semnificaţiile de deasupra cerurilor, direcţii teologice care, în loc să scadă, potenţează «gravele» formei poetice. Teologic vorbind, inefabila naştere, prin condamnarea la moarte a nou născutului Nichita, devine o icoană a prefigurării mirabilei re‑naşteri veterotestamentare a nou născutului şi viitor prooroc Moise. Exact ca în icoane, unde sensurile iconice supracereşti măresc puterea frumuseţii pictate, pământeşti”.
În final, se pune totuşi o întrebare: demersul subtil şi „harismatic”, pe care Cassian Maria Spiridon s‑a străduit a‑l face compatibil cu hermeneutica transdisciplinară, nu ajunge în înfundătura panestetismului în raport cu teologia? Panestetismul aspiră la finalitatea că poezia, în epoca secularismului modern şi postmodern, ar fi menită să se substituie comunităţii liturgice, euharistice, ca refugiu în mântuire individuală. Părintele George Remete, în tratatul amintit, înalţă arta până în anticamera teologiei, înaintea filosofiei, dar numai atât, ca pregustare a împărăţiei cereşti. Cred că asta vrea să spună şi Sorin Dumitrescu, ridicând poezia la dimensiunea iconică a teologiei.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Theodor Codreanu