Constantina Raveca Buleu: Simetrii şi discrepanţe
Consecinţa este că fiecare eseu echivalează cu un exerciţiu spectacular gratifiant, în care altitudinea subiectului se expandează graţie capacităţii hermeneutice, freneziei relaţionare şi plăcerii jocului care domină scriitura autorului. Histrionismul structural al Simetriilor depăşeşte sfera implicită a discursului eseistic şi se converteşte în miza explicită a unor secvenţe autoreferenţiale
Ca fiecare carte semnată de Ştefan Borbély, Simetrii şi discrepanţe, volum apărut în 2017 la Editura Limes, apare în siajul unui regim intelectual şi existenţial complex, nuanţat atitudinal şi translat într-o alchimie discursivă cuceritoare. În studiile cuprinse în acest volum, fundamentala sobrietate academică a profesorului şi impecabila ancorare exegetică a analizelor criticului se intersectează cu excelenţa cultivării unei forme spectaculare de libertate intelectuală, în care forţa speculativă face corp comun cu ludicul organic al eseistului. Ludic organic şi programatic în acelaşi timp, deoarece Ştefan Borbély îl caută, îl exploatează şi îl alimentează asiduu, îl descoperă şi îl disecă în mitologii, în texte literare, în tablouri şi filme, îl potenţează cu fiecare achiziţie culturală şi îi amplifică efectele printr-o hermeneutică sofisticată.
Consecinţa este că fiecare eseu echivalează cu un exerciţiu spectacular gratifiant, în care altitudinea subiectului se expandează graţie capacităţii hermeneutice, freneziei relaţionare şi plăcerii jocului care domină scriitura autorului. Histrionismul structural al Simetriilor depăşeşte sfera implicită a discursului eseistic şi se converteşte în miza explicită a unor secvenţe autoreferenţiale, în care eseistul se joacă pe sine într-un (pseudo)dialog cu cititorul său. „Nu e frumos ca un autor să se citeze pe el însuşi – remarcă Ştefan Borbély în Nominis Archaeologia (despre frizeri şi bărbieri) –, dar sunt şi momente în care, vorba lui Luther, nu poţi face altfel: Diavolul ne împinge la multe nelegiuiri, vanitatea fiind cea mai nevinovată dintre ele”.
Un fals experiment de vanitate şi o asumată reverie utopică găsim în portretul cititorului ideal din În loc de prefaţă, „un om paradoxal până la sublim”, incongruent şi imposibil în societatea în care trăim, conceput ca o dedublare pedagogic-desăvârşită a unui autor dispus să abandoneze orice urmă de orgoliu atunci când miza este cartea, iar certitudinea este bucuria participării la ceva superior, literatura.
Este o fericire pe care Ştefan Borbély o împărtăşeşte cu protagoniştii celei dintâi secţiuni a volumului, consacrată peisajului literar românesc, maeştrii impliciţi sau livreşti, profesori, colegi şi prieteni. Astfel, Mircea Muthu sub streaşina Balcanilor încorporează elogiul adus „naşului său literar” în tabloul generaţiei echinoxiste formate la mijlocul anilor ‘70 şi contrabalansează evocarea tandru-teatralizată printr-o incursiune avizată în sintaxa culturală a balcanismului, obsesia de o viaţă a profesorului Mircea Muthu.
Trecând de la excelenţa teoretică la cea poetică, eseul secund, Angela Marinescu: dincolo de poezie, reprezintă simultan o excelentă disecţie analitică şi o reverenţă rezervată partiturilor spirituale privilegiate, capabile să anihileze scepticismul critic ancestral.
Arheologia propriei formări îl conduce pe scriitor în perimetrul altui maestru, Cornel Moraru, „omul providenţial” de la care a învăţat valoarea existenţială a culturii, capacitatea ei de iradianţă. Omagiat în oglinzile multiple ale portretelor elevilor săi, Mihai Coman, Vasile Gogea, Marian Dopcea şi Tiberiu Z. Páskuy, Cornel Moraru ţine în mod esenţial de geografia mitică – sau măcar mitologizată – a Făgăraşului, oraşul natal al lui Ştefan Borbély, reconstruit la intersecţia istoriei mari cu istoria personală şi înnobilat de accentele sale culturale.
Cele mai multe dintre eseurile primei părţi din Simetrii şi discrepanţe au în centru o generaţie cu un destin creator complicat şi o receptarea critică inegală: generaţia ‘80, din care face parte însuşi autorul. În sfera ei intră, pe de o parte, unul dintre oamenii dragi lui Ştefan Borbély, aflat la punctul de confluenţă dintre generaţiile ‘70 şi ‘80, Ioan Radin, recuperat graţie unui subtil studiu consacrat nuvelei dialogale Scolopendra, iar, pe de altă parte, unul dintre scriitorii români admiraţi de autor, Mircea Cărtărescu, al cărui volum, Solenoid, suportă aici o analiză nu integral favorabilă.
Obsesie mărturisită, Umberto Eco deschide secţiunea secundă a volumului, în care prim-planul aparine culturii internaţionale, într-un text scris în 2016, la moartea acestuia, care comprimă dominantele scriiturii romancierului italian şi subliniază punctul maxim de rezonanţă cu orizontul eseistului român: gustul pentru jocul cultural combinatoriu. Reiterarea obsesiei se consumă în regimul spectacular al digresiunii şi în dinamica dintre logica planului şi dispersie, cu un punct terminus în Baudolino, cu opriri deloc gratuite la Salinger şi Paul Auster, precum şi cu un intermezzo generos datorat deliciosului roman Pendulul lui Foucault, „superbă mostră de repliere regresivă”, potrivit autorului care vede în el „cartea cea mai distractivă pe care am citit-o de la Thomas Mann încoace”. Iar Thomas Mann, după cum bine ştim, face parte din sfera „canonică” a lui Ştefan Borbély.
Obsesiile „clasice” îşi găsesc şi ele locul în paginile acestui volum, Nominis Archaeologia (despre frizeri şi bărbieri), de pildă, sfârşind apoteotic în universul literar al lui Thomas Mann, după un parcurs strict tematic ce angrenează scrieri semnate de Mark Twain, Ovidiu, Beaumarchais şi E.T.A. Hoffmann, secvenţe din O mie şi una de nopţi, precum şi aspecte de ritualistică iudaică.
Confruntat cu un subiect despre care s-au scris biblioteci întregi, celebrul roman al lui Cervantes, Ştefan Borbély optează în Biblioteca lui Don Quijote pentru o incursiune detectivistă în economia pasiunii sale generice, cartea, reordonând hermeneutic haosul documentelor asociate, fundamentat sau nu, cu romanul de început de secol XVII, ghidat de imperativul diferenţierii derridiene şi cucerit de implicaţiile asocierii cărţii cu vraja şi vrăjitoria.
Condiţionat să stârnească versiuni nechestionabile, specialistul în mitologie se lansează deseori în queste potenţial incomode, dar întotdeauna interesante. Atât De ce are Cenuşăreasa pantofiori de sticlă?, reelaborare a unui studiu mai vechi dedicat background-ului mitologic al basmului omonim, cât şi Dilema din Geneză, lectură corectivă a Genezei cu accent pe transsubstanţiere, ilustrează perfect acest lucru.
Trecerea de la mitologie şi istoria religiilor la jurnalismul contemporan se produce în paginile Simetriilor şi discrepanţelor lui Ştefan Borbély sub semnul consecvenţei atitudinale. Adică, provocând canonul, locurile comune, prescripţiile sistemului ş.a.m.d. într-un discurs cu o ancorare teoretică serioasă şi cu o dimensiune speculativă aparte. Rezultatul este o antrenantă analiză a ceea ce înseamnă jurnalismul neistituţional, mai precis, „citizen journalism”.
Transgresarea domeniului literar nu are loc doar în direcţia jurnalismului, câteva dintre eseurile acestui volum orientându-se înspre pictură şi film. Fascinat de Grădina Deliciilor Terestre, autorul explorează lateralele exegezei de specialitate în încercarea de a clarifica eventualele implicaţii esoterice şi alchimice ale tablourilor lui Hieronymus Bosh şi dezvoltă o hermeneutică sofisticată a sintaxei lor imaginare, fie că are în vedere obsesia seminală a pictorului, fie că se concentrează asupra alegoriei din celebrul Car cu fân.
Când vine vorba despre film, opţiunea lui Ştefan Borbély pentru o peliculă iconică precum Rebel Without a Cause (interpretat ca thanatologie multiplă, reductibilă la un infanticid bine structurat simbolic) este cât se poate de firească, dat fiind interesul său pentru Contracultură. Interes confirmat în Microcomunităţi utopice în Contracultura americană a anilor 1960, studiu sintetic ce combină forţa de diagnoză a teoreticianului, cunoaşterea extensivă a unei epoci culturale şi plăcerea generată de tot ceea ce are potenţial subversiv. În aceeaşi epocă ancorează şi impecabila lecţie din Postumanismul – repere analitice (note despre post-antropocentrism), eseu construit plecând de la consideraţiile unor teoreticieni precum Ann Weinstone, Rosi Braidotti sau N. Katherine Hayles şi nuanţările literare izolate în scrieri semnate de Timothy Leary, Norman Mailer sau Philip K. Dick. Simetric, dacă privim prin prisma ecuaţiei Războiului Rece, volumul tratează şi tabăra cealaltă, sovietică (care ne include inevitabil, inclusiv la palierul ecourilor postcomuniste) în Omul nou sovietic şi Proletcultul, cu o extensie eretică în eseul dedicat lui Limonov, Troţki nu face bodybuiling.
Scena ultimă a cărţii este ocupată de o încercare de decriptare a dilemei etimologice generate de proximitatea dintre opt şi noapte în majoritatea limbilor indoeuropene, cu o fascina(n)tă extrapolare a perfecţiunii intrinseci cifrei opt.
Surprinzătoare în acest volum rămân impulsul ludic-introspectiv al autorului, disponibilitatea sa de a se pune în scenă şi de a iniţia un dialog decomplexat, distanţat de morga catedratică, revelator al unui eu auctorial guvernat de gustul pentru fragmentaritate, pentru relativ, pentru teme subversive sau centrate pe diferenţă. Se întâmplă astfel ca în mijlocul unei demonstraţii sofisticate, fluide şi ireproşabil construite de la altitudine academică, să intervină (auto)ironic şi aparent deconstructiv vocea scriitorului. O mostră în acest sens ne oferă Baudolino şi universurile fragmentate: „Autorul rândurilor de faţă are o minte prea alambicată pentru a se desanta direct în Baudolino. Ar vrea s-o facă, dar îl întârzie structura”.
Însă, dincolo de spectacolul măştilor şi de eclectismul universurilor abordate, fragmentaritatea şi dispersia se ciocnesc în studiile şi eseurile lui Ştefan Borbély de o implacabilă voinţă de recuperare, de reconstrucţie cosmotică, configurând în final portretul unui autor care-şi trăieşte exuberant diferenţa şi incongruenţele cu lumea, dar care îşi cultivă rafinat osmoza cu fenomenul cultural.