Sonia Elvireanu: „Poezia ca apoteoză a sfârşitului surâzător”
Descoperim orientarea scriitoarei către un ideal de literatură înaltă, în spiritul clasicităţii moderne, refuzul categoric al postmodernismului contemporan, afinităţi spirituale cu Dostoievski şi Nietzsche
Cea mai recentă carte a istoricului şi criticului literar Ironim Muntean, Între Apollo şi Dionysos, titlu cu rezonanţă mitologică şi nietzscheană totodată, aduce în prim plan o scriitoare contemporană, Aura Christi, într-un studiu monografic.
Structurarea volumului dezvăluie complexitatea personalităţii scriitoarei, poetă, romancieră, eseistă: Poezia înainte de toate, Romanul poematic – poem epic, Eseul interdisciplinar, Témoignages, Din infern, cu dragoste. Analiza operei este urmată de reproducerea interviurilor de dată recentă ale Aurei Christi cu Iolanda Malamen, Dora Pavel, George Motroc, Olimpiu Nuşfelean (2006-2013).
Lectorul o descoperă din doua perspective diferite: în textul critic (privirea exterioară a analistului) şi în interviu (autoportretul viu al scriitoarei). În Aura Christi şi mitul viului, criticul îşi justifică demersul, consecinţă a descoperirii scriitoarei printr-un eveniment: Colocviile romanului românesc de la Alba Iulia din 2006. Ce poate fi mai frumos şi mai relevant pentru impactul rostirii directe în faţa auditoriului decât o carte determinată de impresia asupra publicului care conduce la căutare, descoperire, comentariu, publicarea unui eseu: „M-a contrariat, atunci, contrastul dintre fragilitatea acelei făpturi puţine la trup, aflate în faţa unui auditoriu numeros în aula Universităţii «1 Decembrie 1918» din Alba Iulia, vulnerabilitatea corpului ei kafkian şi fervoarea, pathosul şi forţa rostirii copleşitoare.”
Pentru a-şi confirma impresia, criticul caută un punct de sprijin în mărturiile unor personalităţi despre Aura Christi (Ion Ianoşi, Ştefan Borbély, Irina Petraş), apoi cărţile sale, „copleşit de originalitatea acestei scriitoare care până la patruzeci de ani dăduse, în chip surprinzător, măsura forţei sale artistice în poezie, roman şi eseu, propunându-şi, împotriva curentului, programatic, remitizarea, revigorarea literaturii, întoarcerea cu faţa spre Antichitate”.
Descoperim orientarea scriitoarei către un ideal de literatură înaltă, în spiritul clasicităţii moderne, refuzul categoric al postmodernismului contemporan, afinităţi spirituale cu Dostoievski şi Nietzsche: „Mă revendic din această şcoală, din acest trib metafizic, alcătuit din creatori majori, interesaţi să cunoască fiinţa – ceea ce numeau grecii ontos – în profunzimile ei. Mă simt rudă de sânge spiritual cu aceşti mari scriitori.” Filiaţia spirituală îi orientează creaţia spre „realismul abisal”.
Aura Christi privilegiază poezia, aspirând să fie „un poet pursânge”. Opera sa de meditaţie filosofică gravitează în jurul unei suprateme, un dialog cu Dumnezeu despre viaţă/moarte, spirit/ trup, dionisiac/apolinic, pe care o numeşte Sfera frigului – religia viului. În viziunea autoarei, „viul este condiţia obligatorie care face posibil dialogul cu Dumnezeu”.
Ironim Muntean urmăreşte parcursul liric al poetei de origine basarabeană, formată sub autoritatea spirituală a romancierului Nicolae Breban, în atmosfera de la revista Contemporanul, de la debutul cu De cealaltă parte a umbrei (1993) până la Orbita zeului (2016). Identifică temele majore, motivele recurente, descifrează semnificaţia metaforelor, face consideraţii stilistice. Imaginea unei poete ce respiră total prin poezie se încheagă din îmbinarea unor perspective multiple: percepţiile critice ale comentatorilor liricii sale, argumentul de autoritate; textul poetic, suportul comentariului; confesiunile poetei.
În viziunea criticului, creaţia poetică a Aurei Christi, de factură romantică, în tuşe expresioniste uneori, este un „imn închinat vieţii, expresie a neliniştii metafizice, angoasei existenţiale”, un „bocet metafizic”, pe motivul obsesiv al umbrei. În încercările existenţiale dramatice, poemul său devine „o ipostază a «jocului» cu moartea”.
Marile teme ale lirismului său confesiv-reflexiv sunt: „dialogul cu Dumnezeu, moarteaviaţa, iubirea, somnul ca deschidere spre inconştient, subterana fiinţei, ontos-ul, viul, relaţia maestru-discipol“. Poeta descinde în labirintul sinelui într-o îndrăzneaţă tentativă de autoscopie în Împotriva mea (1995), oscilând între închiderea în abisul interiorităţii şi „dezvelirea brutală, crudă, a acestei lumi”. Poemele sale, în vers alb/clasic, focalizate pe motivul central al Poeziei, metaforic „zeul albastru”, „globul de hârtie”, se definesc prin „forţă imaginativă, pathos, vitalitate, frenezie, febrilitate”.
Demersul critic aduce în prim plan poezia Aurei Christi, prin ample citate, menite să familiarizeze cititorul cu lirica sa. Criticul se retrage adesea în spatele discursului liric, lăsând vocea poetei să se exprime. Notează sintetic impresiile în fraze concentrate, intuieşte corespondenţe cu lirici din literatura universală ori română: Novalis, Rilke, Eminescu, Blaga. Analizează cronologic volumele de versuri, urmărind calea spre sine a poetei.
În Ceremonia orbirii (1996), dominat de tema supra-eului, descifrează în sens psihanalitic metafora din titlu, ca „expulzare a lui Animus şi terapie a Animei”, un refuz al masculinităţii şi o regăsire a feminităţii, o eliberare sacrificială de forţa masculinului ce permite asimilarea divinului. Valea regilor (1996) introduce motivul regalităţii printr-un arhetip spaţial numit în titlul volumului. În poemele ars poetica, în dialogul cu divinitatea, Poetul se identifică cu Creatorul, fiind un Magister Ludi în jocul creator al cuvintelor, într-o nesfârşită metamorfozare a fiinţei ce îşi descoperă astfel multiplele euri în forma sonetului.
Căutarea identităţii continuă în Ultimul zid (1999), titlu cu rezonanţă brebaniană, şi Elegiile nordice (2002), considerat „un summum al liricii Aurei Christi prin viziune, prin notele de sinteză şi absorbţia în elegie a tuturor dimensiunilor eului, dar şi a diversităţii tehnicilor poetice”. Un moment de ruptură, un „salt valoric”, expresie a „maturizării spectaculoase ”, îl constituie Grădini austere (2010), „psalmii mei în răspăr”, cum îşi defineşte poeta poeziile. Poemele grave, austere, focalizate pe triada Dumnezeu-poezia-moartea, sunt un dialog reflexiv cu divinitatea, într-un registru stilistic în care se armonizează meditaţia filosofică, elegia, pastelul, în vers clasic/alb. Formula psalmului e reluată în Sfera frigului (2011), în care explorarea abisalităţii fiinţei acutizează neliniştile metafizice în dialogul reluat cu divinitatea. Frigul, metafora gândirii reci, este ipostaziat ca stare poetică şi concept în artă în poeme reflexiv-interogative de mare forţă vizionară. Dialogul fiinţei, sub semnul „foamei de viu”/de sine/ cuvânt, e reluat în Orbita zeului (2016) din triplă perspectivă: biblică, mitică, filosofică.
Temele majore ale liricii Aurei Christi se prelungesc în romanele sale, „poeme epice”, „proză poematică”: maestru-ucenic, divinitatea, iubirea, viaţa, moartea, arta. Romane de meditaţie, polifonice, cu personaje ce revin dintr-un roman în altul, cu inserţii intertextuale lirice şi eseistice, justificate de mediul artistic din care provin protagoniştii şi de natura lor reflexivă, alcătuiesc o tetralogie, Vulturi de noapte: Sculptorul (2001), Noaptea străinului (2004), Marile jocuri (2006), Zăpada mieilor (2007). Privite prin ochii criticului, par arborescente, dificil de povestit, din cauza incursiunilor în artă ale personajelor. „Eposul Aurei Christi se încheagă într-o viziune complexă din evenimente, biografii, jurnale, confesiuni, descrieri, elemente lirice din propriul univers sau din marii lirici universali […], meditaţii.” Cercul sălbatic (2016) e de natură psihologică, cu intrigă poliţistă.
Întreaga operă a Aurei Christi gravitează în jurul artei, inclusiv eseistica: Fragmente despre fiinţă (1998), Labirintul exilului (2000, 2005), Celălalt versant (2005) Exerciţii de destin (2007), Religia viului (2007), Trei mii de semne (2007), Foamea de a fi (2010), Nietzsche şi Marea Amiază (2011). Autoarea vorbeşte despre fenomenologia exilului, ca matrice a poeticului, exilul fiind însăşi condiţia poetului. Ne propune o iniţiere din interiorul poeziei în formele exilului (Fragmente despre fiinţă, Labirintul exilului) ori prin incursiuni analitice în opera unor scriitori din literatura rusă, germană, engleză, franceză, română, într-un proces de reconstruire a eului în spirit nietzschean: Dostoievski, Gogol, Şestov, Nietzsche, Hesse, Mann, Novalis, Rilke, Trakl, Wilde, Lawrence, Murdoch, Proust, Eminescu, Cioran, Stănescu, contemporanii Nicolae Breban, Angela Marinescu, Marta Petreu, Ioan Es. Pop etc.
Interviurile din Témoignages pun în lumină aspecte biografice, experienţe limită, întâlniri şi influenţe literare, consideraţii despre scris prin vocea confesivă a Aurei Christi. Din infern, cu dragoste cuprinde două conferinţe dintr-un viitor volum.
Eseul monografic al lui Ieronim Muntean reuşeşte să aducă în faţa lectorului o scriitoare de o neobişnuită forţă creativă şi de o mare cultură ce respiră prin scris, sub puterea „religiei viului”.
■ Ironim Muntean, Între Apollo şi Dionysos, Cluj-Napoca, Grinta, 2016, 366 p.
