Ascensiunea în universul filosofiei, mai precis, în specialitatea mult dorită, „epistemologia clasică şi analitică”, spre exemplu, explică cultivarea voinţei, urmând „calea autodidactului”…
Apropierea de un domeniu de specialitate, preferat, naşte dorinţa de confesiune. În acest caz, mă refer la Drumul meu spre filozofie (Humanitas, 2016) de Mircea Flonta. Din primul moment, frapează sinceritatea evocării saltului întru cunoaştere. Un traiect sinuos, palpitant, pe care profesorul emerit la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Române, Mircea Flonta, îl descrie cu detaşare, seninătate, despovărat de orice umbră de emoţie.
Ascensiunea în universul filosofiei, mai precis, în specialitatea mult dorită, „epistemologia clasică şi analitică”, spre exemplu, explică cultivarea voinţei, urmând „calea autodidactului”. Privind retrospectiv înspre anii pregătirii universitare, recunoaştem, totuşi, în vocea auctorială şi o accentuată dezamăgire – aceasta amintindu‑mi de Octavian Paler, cu ale sale dezvăluiri, în Deşertul pentru totdeauna.
În mod cert, „firul” povestirii, în viziunea profesorului Mircea Flonta, nu se doreşte înveşmântare în mantie nostalgică. Dorinţa de confesiune este atât de înălţătoare, încât nu lasă loc nici unui „compromis”. În sufletu‑i adolescentin, doar filosofia rămâne „zona cea mai înaltă a gândirii” sale; doar filosofia este capabilă să explice sensul tuturor lucrurilor; doar filosofia poate oferi răspunsuri la orice întrebare. Şi acest vis frumos va fi fost conturat (la un moment dat) de o carte semnată de logicianul Alexandru Posescu, cunoscut discipol al unui mare filosof, Petre P. Negulescu.
Dar, foarte curând, tânărul Mircea Flonta avea să se confrunte cu o primă, dură, realitate, atunci când i s‑a dat a înţelege că profesia pe care doreşte să o îmbrăţişeze este considerată (în anii 1950) drept „nucleul dur al disciplinelor cu caracter ideologic din universităţile româneşti”. Şi pentru a se confirma dictonul că „oamenii sunt sub vremi” şi nu viceversa, el va deveni, totuşi, student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Abia acum se va contura prima dezamăgire, „singurele materii filosofice” fiind „logica şi istoria filosofiei”. E drept, tinerii aspiranţi doresc „instrucţie” pur filosofică, dar se vor mulţumi cu o „metodă” didactică specific perioadei respective: „Întâi criticăm şi apoi expunem”. Doar profesorul Athanase Joja (1904‑1972) îşi „va asuma în mod conştient anumite riscuri”, deopotrivă, şi profesorii Tudor Vianu sau Aram Frenkian. Aceştia îi vor ajuta pe studenţi să conştientizeze că doar prin studiu individual vor depăşi „lacunele formării” lor iniţiale.
Aşadar, înainte de contactul cu Biblioteca Academiei Române, generaţiile acelui timp istoric se vor apropia de cărţile interzise, prin intermediul unor „anticari clandestini”. Şi se pronunţă numele Kalustian. Da, focşăneanul Leon Kalustian (1908‑1990), jurnalistul interbelic, autor al cunoscutului volum de evocări Simple note, un intelectual care a suferit, pe nedrept, prigoana comunistă, cel care îşi îmblânzea nevoile zilnice, împrumutând sau vânzând cărţi.
Ascensiunea viitorului profesor Mircea Flonta este ritmică. Mai întâi, „preparator” la Universitatea Bucureşti; foarte curând, lector; în 1969 – conferenţiar, iar în 1989 – profesor plin. În anii 1960, „profilul specialităţii” sale didactice va fi „impus de autorităţile” timpului, fiind vorba de disciplina „materialismul dialectic şi istoric”, deopotrivă, neplăcute dovedindu‑se şi prezenţa (în sala de curs) vreunui „consilier sovietic”.
Nu de puţine ori, autorul vorbeşte despre „duritatea” şi „rigiditatea” acelui timp istoric, de faptul că „cenzura bloca accesul spre izvoarele gândirii filosofice ale trecutului şi ale prezentului” respectiv.
Doar şansa obţinerii unei burse, la o universitate din Vest, ar fi putut ajuta descreţirii frunţii sale înflăcărate întru cunoaştere. Şi‑avem şansa descrierii, în detaliu, a peripeţiilor obţinerii bursei de studii doctorale (p. 133‑141), la Universitatea din München, sub coordonarea profesorului Wolfgang Stegmüller (1923‑1991). Această bursă îi va permite să‑şi îndeplinească un mare vis, realizarea unui curs de „teoria cunoaşterii ştiinţifice”, precum şi dorinţa „de a‑i pune pe studenţi în contact cu unele evoluţii importante ale gândirii filosofice contemporane”. Cursurile din Germania şi aprofundarea lecturilor de specialitate, ulterioare, vor aduce după sine „clarificări esenţiale”, la aproximativ două decenii de la absolvirea facultăţii. Din acel moment, el va „vedea altfel teoriile lui Marx”.
Revenind în ţară, profesorul Mircea Flonta va aborda cursul său dintr‑o altă perspectivă, aşa cum îşi dorea. Şi în acest sens, va pune în aplicare şi o sugestie formulată de Constantin Noica, anume, de a prezenta „propria filosofie a ştiinţei”, conştient fiind că „filosofia mare nu este cercetare, ci creaţie”; neuitând, fireşte, „modelul” Lucian Blaga, cel care „a urmărit în mod consecvent construcţia unui sistem filosofic edificat pe baza unor idei strict personale” – reţinând că „metafizician cu adevărat este doar cel capabil să‑şi făurească o lume a sa”. Acela care nu o face „îşi suspendă vocaţia”, pentru că o „operă filosofică majoră este creaţie pură”.
Dar voinţa sa va fi, nu de puţine ori, zădărnicită de acţiuni de „intimidare” sau de „sugestii” de a fi „mai puţin vizibil”. Deşi i se reproşa, deseori, „lipsa de angajare politică”, profesorul Mircea Flonta recunoaşte, sincer, că s‑a bucurat de aripa unui înger păzitor, în persoana lui Dumitru Ghişe, „om instruit, cu o poziţie politică bună şi stabilă”, cel care va găsi întotdeauna argumentele salvatoare în favoarea protejatului său.
De‑a lungul carierei sale, profesorul Mircea Flonta se dovedeşte preocupat, privind „limitele raţiunii sau inteligibilităţii”, în gândirea filosofică a lui Ludwig Wittgenstein (1889‑1951) faţă de Immanuel Kant (1724‑1804) şi Bertrand Russell (1872‑1970). Mai mult chiar, profesorul Mircea Flonta recunoaşte că la temelia gândirii sale filosofice stau studiile lui Ludwig Wittgenstein, pe care le va traduce şi în româneşte, concomitent cu operele altor autori clasici, începând din 1971 şi până în prezent. În toată cariera sa didactică şi de cercetare, filosoful Mircea Flonta a conştientizat valoarea celor trei deziderate – „competenţa”, „inteligenţa”, „cultura” – factori sine qua non în împlinirea profesională. Aria cercetărilor sale s‑a dorit voit diversificată, preocupat fiind, deopotrivă, de metafilosofie, filosofie teoretică, epistemologie, relaţia dintre filosofie şi ştiinţă, cunoaşterea ştiinţifică modernă şi credinţa religioasă etc. – iar, în prezent, urmărind cu interes noile tendinţe din spaţiul larg, filosofic.
În concluzie, expozeul profesorului Mircea Flonta este captivant şi extrem de instructiv. Pentru a parcurge acest volum nu este nevoie să ai neapărat înclinaţii spre disciplina filosofie. E drept, putem avea şansa de a ne apropia, întrucâtva, de concepţiile marilor gânditori clasici, însă, din punctul meu de vedere, esenţa acestei cărţi constă în primul şi în primul rând în ideea că şcoala/ universitatea oferă tinerilor studioşi informaţii de bază, pentru specialitatea aleasă. Dar pentru un viitor specialist, întru înflorire, nu rămâne decât „calea autodidactului”, adică un intens, perseverent şi continuu studiu individual. „Drumul” spre împlinire înseamnă implicare şi dăruire totală. Precum îndemnul metaforic formulat de Mihai Eminescu: „Nu e carte să înveţi / Ce viaţa s‑aibă preţ,/ Ci trăieşte, chinuieşte / Şi de toate pătimeşte / Ş‑ai s‑auzi cum iarba creşte”.
Livia Ciupercă
