Primul volum din „Scrierile” omului de ştiinţă şi umanistului Gr.T.Popa, serie editată la Junimea şi finanţată de Primăria Iaşilor este o restituire importantă a publicisticii acestuia de la „Însemnări ieşene” (1936-1940), revistă a cărei redacţie se afla chiar la Institutul de Anatomie din Iaşi, unde savantul de anvergură şi reputaţie europeană, aflat la un moment dat pe lista propunerilor pentru Premiul Nobel, îşi desfăşura activitatea ştiinţifică şi didactică.
Câteva date privind biografia şi personalitatea lui Gr.T.Popa – un adevărat erou intelectual, cu o sintagmă a lui G.Călinescu – sunt, cred, imperios necesare. Le extrag din evocarea lui Constantin Bălăceanu-Stolnici. A venit pe lume într-o familie de ţărani din ţinutul Vasluiului, satul Şurăneşti, unde s-a născut şi un alt mare savant român – Emil Racoviţă. Studiile liceale şi universitare şi le-a făcut la Iaşi, 
apoi în Statele Unite, ca bursier Rockefeller, şi în Anglia, maestrul său fiind marele anatomist, antropolog şi arheolog Elliot Smith. A fost profesor de Anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi iar, începând din anul 1942, la cea din Bucureşti, unde l-a urmat pe Fr.Rainer. Academicianul C.Bălăceanu-Stolnici, care i-a fost student, preparator şi asistent, rememorează: „Într-o lecţie specială, ne-a prezentat celebra sa descoperire a vaselor porte hipofizare, pe care a făcut-o cu Una Fielding în laboratoarele de la University College din Londra. Mai târziu aveam să văd imensa colecţie de lame (câteva mii) ca şi machetele de carton care au servit la fundamentarea descoperirii sale”. Gr.T.Popa, mai povesteşte fostul său discipol, „era un bărbat frumos, cu părul cărunt, purtând totdeauna un halat alb ireproşabil care vorbea liniştit cu un grai românesc impecabil… Ceea ce m-a impresionat a fost vasta sa deschidere spre cultură. Nu a fost numai un om de ştiinţă de excepţie şi un profesor remarcabil, dar a fost şi un scriitor, un eseist, un mare gânditor… Avea un simţ al responsabilităţii civice foarte dezvoltat şi era un sincer apărător al democraţiei şi al drepturilor omului, cu o orientare de stânga de tipul laburismului englez, ceea ce impresiona într-o epocă în care dictaturile de extremă dreaptă şi cele de extremă stângă însângerau popoarele lumii”. În 1947, Gr.T. Popa „devenise vârful de lance al rezistenţei intelectualităţii române…”. În acel an, la 15 aprilie, el a rostit o conferinţă despre morala creştină cu referiri la dictatura comunistă care se instaurase, ceea ce l-a pus în conflict deschis cu regimul. Peste câteva zile, invitat de Teohari Georgescu, care era ministru de Interne, a refuzat să se întâlnească cu acesta, iar la nici o jumătate de oră după refuz, la Facultatea de Medicină, unde profesorul şi locuia cu familia, a descins o formaţiune de jandarmi înarmaţi şi ofiţeri superiori pentru a-l „ridica”. Profesorul era împreună cu asistenţii săi, între care şi C.Bălăceanu-Stolnici, care îşi aminteşte: „Lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată. Toţi studenţii aflaţi în facultate s-au adunat în amfiteatru şi în gangul circular care-l înconjura, blocând orice acces şi manifestându-şi energic solidaritatea cu cel pe care îl considerau o victimă a comuniştilor şi un erou naţional”. S-au alăturat studenţilor şi câţiva renumiţi profesori pentru a-l apăra pe colegul lor: „După circa o oră, au sosit profesorii Burghele şi Mezincescu, însoţiţi de un comisar guvernamental, care a ordonat retragerea trupei de jandarmi, detensionând în acest fel atmosfera… După aceea, Gr.T.Popa, însoţit de profesorii Ion T. Niculescu, Mezincescu şi Burghele, a părăsit în aplauzele studenţilor amfiteatrul şi, trecând prin sala de disecţie care astăzi îi poartă numele, a ajuns la locuinţa pe care o avea în clădirea facultăţii. A fost ultima dată când l-am văzut”. În 1948, Gr.T.Popa este exclus din Academia de Ştiinţe Medicale şi din Academia Română. A murit în luna iulie a aceluiaşi an. Avea doar 56 de ani, dar în spatele său rămânea o mare operă ştiinţifică, civică, morală şi, nu în ultimul rând, literară. „Moartea marelui savant – rememorează C.Bălăceanu-Stolnici – a fost trecută sub tăcere. Decanul de atunci, N.Lupu, a interzis orice ceremonie şi a obligat familia să părăsească locuinţa din incinta Facultăţii de Medicină”. De menţionat, în fine, că Gr.T.Popa este cel care l-a determinat să plece în America, dându-i o scrisoare de recomandare către Universitatea Rockefeller, pe viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, Emil Palade.
Am consemnat aceste câteva mărturii ale unui om de ştiinţă care i-a fost aproape lui Gr.T.Popa, pentru că, din păcate, în epoca noastră marcată de o vastă ignoranţă, valorile sunt ocultate, chiar batjocorite, iar oameni iluştri ai acestei ţări, modele intelectuale, morale şi patriotice sunt daţi uitării. Şi asta tocmai când avem nevoie mai mult ca niciodată de exemplul lor catalizator. Trăim într-o ţară şi într-o lume în care toţi cârnăţarii, maneliştii, prostituatele cu ştaif sunt vip-uri şi… modele. Toţi, pe cât de ignoranţi, de imorali, pe atât de aroganţi. Cu umorul său fermecător, academicianul Valeriu D.Cotea povestea chiar la lansarea cărţii ce îmi prilejuieşte aceste însemnări că, după un spectacol cu „Visul unei nopţi de vară” la un teatru bucureştean, o „damă bună”, cu rotunjimi provocatoare, de o eleganţă ţopească, îi spunea bărbatului care o însoţea: „Mă aşteptam mai mult de la Shakespeare ăsta!”. Oare ce-o fi aşteptat ea de la Shakespeare?! Mi-ar fi plăcut să o pot informa pe opulenta şi nesatisfăcuta doamnă despre ce spunea Arghezi privind „bărbăţia” marelui Will, dar la ce bun?!
În numărul din 1 februarie 1936 al revistei „Însemnări ieşene” Gr. T. Popa scria: „…azi apărem ca un popor cu o energie nervoasă scăzută, care nu se poate aplica susţinut pe nici o ramură de activitate. De aceea, lăsând deoparte excepţiile, suntem neserioşi şi nestatornici. Dar… nu trebuie să ne considerăm definitiv condamnaţi la inferioritate, ci trebuie să ne convingem cât mai repede că este şi în noi o mare rezervă de puteri latente, pe care avem datoria să le desfăşurăm. Şi numai şcoala, şcoala bună, ne poate ajuta să ne ridicăm la nivelul de încordare caracteristic popoarelor înaintate”. În prefaţa volumului, intitulată „Gr.T.Popa şi noi”, criticul Alexandru Dobrescu mărturiseşte că la lectura articolelor şi eseurilor marelui cărturar ceea ce l-a „frapat înainte de toate a fost faptul că textele în cauză parcă ar fi fost scrise azi”.
Gr.T. Popa este un exponent al „spiritului critic în cultura românească”, magistral definit de G. Ibrăileanu în eseul său devenit clasic. Clasic şi, în treacăt fie zis, de o actualitate, de o prospeţime a ideilor şi stilului frapante la o nouă lectură, aşa cum remarca şi Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române: „…atât Istoria civilizaţiei lui Lovinescu, cât şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi, par, pe lângă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică”. Or, chiar dacă nu cu aceeaşi forţă şi influenţă, „Însemnări ieşene”, fondată de Gr.T. Popa, Mihail Sadoveanu şi George Topîrceanu, se voia şi era o publicaţie ce continua, în fond, spiritul faimoasei „Viaţa Românească”. Altfel spus, revista celor trei s-a situat ferm sub semnul criticismului. Mai ales publicistica lui Gr.T. Popa, el fiind şi cel mai laborios şi mai prezent în paginile „Însemnărilor ieşene”, precum însuşi Ibrăileanu la „Viaţa Românească”, ilustrează o admirabilă continuitate în spirit. Desigur, într-un nou context, şi anume într-o epocă dramatică, de mari prăbuşiri, de recrudescenţă a extremismelor devastatoare, la mijlocul şi la finele anilor ’30, când istoria şi lumea îşi ieşiseră cu totul din matcă. Gr.T. Popa nu critică indivizi şi nici măcar opere. El abordează probleme, analizează şi critică mentalităţi, moravuri, inerţii, laşităţi, grave carenţe de caracter şi, mai ales, racile ale societăţii româneşti din timpul său şi dintotdeauna, dar şi ale celei europene. Are dreptate editorul acestor „Scrieri”, Alexandru Dobrescu, să se minuneze în prefaţa cu care le însoţeşte: „Dacă n-am avea dovada propriei sale existenţe, încheiate tragic tocmai datorită practicării neabătute a unei asemenea intransigenţe, ne-ar fi greu, probabil, să admitem că un astfel de om a trăit aievea. Gr.T. Popa a avut tăria lăuntrică de a spune mereu adevărul, de a-şi respecta convingerile până şi atunci când îşi periclita libertatea sau chiar viaţa”. Nu se nasc decât foarte rar aici, la noi, oameni cu o asemenea verticalitate şi tărie de caracter, care să nu abdice nici o clipă de la convingerile proprii şi să moară pentru o idee. Reţin o scurtă caracterizare generală a lui C.D. Zeletin: „Însuşirea esenţială a moldovenilor stă în aceea că trăiesc idei, le iau în serios, le impun în for şi le apără în arenă. Ibrăileanu socotea criticismul în cultura românească o însuşire eminamente moldovenească. E o înclinare ancestrală a sufletului, probabil moştenită de la dacii liberi, deci nesupuşi de puterea străină, înclinare peste care s-a suprapus modularea etică proprie firii slave…”.
În primul număr al „Însemnărilor ieşene” (1 ianuarie 1936), scriind despre „civilizaţie şi cultură” şi despre „contradicţiile lumii actuale”, Gr.T. Popa atrăgea atenţia că Europa se afla atunci „în stadiul de civilizaţie a-culturală, deci în momentul dezvoltării unei mari şi îndelungi crize”, ceea ce s-a dovedit a fi un diagnostic precis. Marele om a văzut cum nu se poate mai bine. La români, el deplânge una dintre cele mai păgubitoare trăsături de comportament, în fond de caracter, şi anume „lipsa de seriozitate”. Neseriozitatea, observă analistul, constituie „cel mai mare rău dintre defecte din alcătuirea noastră particulară”. Gr.T. Popa are nostalgia acelei seriozităţi ce „vrea să însemne temeinicie, persistenţă” şi nicidecum un mod de a trăi posac, de a fi lipsit de umorul adesea vindecător. Neseriozitatea înseamnă, în opinia lui, lipsă de temeinicie şi de consecvenţă. Există proşti serioşi şi inteligenţi neserioşi. Din păcate – observă el: „Unii oameni neserioşi sunt în acelaşi timp şi proşti”, dar, în ce ne priveşte, cea mai răspândită şi mai nocivă e neseriozitatea şi a celor proşti, şi a celor inteligenţi. Iar acesta este, în opinia sa, unul dintre flagelurile ce afectează societatea românească şi îi împiedică progresul. Atunci şi acum. Peste timp, contemporanul nostru, Octavian Paler, era tot atât de intransigent, constatând cu amărăciune: „avem, se pare, nefericita capacitate de a pune un grătar pe orice golgotă”. Şi fiindcă am pronunţat cuvântul amărăciune, aş observa că şi discursul lui Gr.T. Popa este unul amar, ca şi cel al lui Octavian Paler, mai puţin scepticismul acestuia din urmă. Ambii sunt însă convinşi că „oricum ar bate pe deasupra vânturile şi furtunile politice…, oricum s-ar întocmi sistemele politico-sociale, totul depinde de calitatea oamenilor”. Criticile lui Gr.T. Popa privind realităţile de la noi sunt formulate mai mereu prin comparaţie cu cele din câteva ţări civilizate pe care le cunoaşte foarte bine.
În vara anului 1936, profesorul este invitat la festivităţile dedicate Centenarului Universităţii din Londra, rezultată de fapt, în 1836, din unirea mai multor colegii vechi de câteva sute de ani într-un conglomerat. A fost singurul reprezentant al lumii academice româneşti la acea sărbătoare din capitala Angliei. Ungurii aveau cinci… Evocarea evenimentului începe cu o caracterizare ce denotă buna cunoaştere a psihologiei şi educaţiei englezului (Gr.T. Popa nu doar studiase, ci făcuse în Anglia şi cea mai importantă descoperire ştiinţifică a sa): „Oameni extrem de politicoşi, care totuşi nu pun accent pe politeţea lor; apropieri distanţate care ne promit să fie eterne; punctualităţi extravagante şi o perfectă îngrijire (necăutată) în ţinută. Un englez îţi dă impresia, fără să fie nevoie s-o mai verifici, că nu poţi să-l baţi pe umăr, nici nu se simte bine să-l iei de braţ. El nu se vâră în prea multe amănunte (ba nu se vâră deloc), care privesc viaţa intimă a omului, şi apare glacial, uneori uscat, dar totdeauna bine dispus. Ceremoniile lor sunt ca şi oamenii: demne, reci, dar impresionante”. Suita de festivităţi, care îl fac pe universitarul ieşean să simtă încă o dată „ce fior şi ce siguranţă poate da sufletului tradiţia…”, a constituit, conchide el, „un spectacol măreţ, care pentru mine a însemnat o lecţie mare, dar şi un prilej de adâncă melancolie. În timp ce oamenii aceştia, atât de asiguraţi cu tot ce trebuie unui progres bogat, se străduiesc mereu să-şi sporească cultura, ce facem noi (cei atât de calici şi atât de în urmă din toate punctele de vedere)?” O întrebare formulată cu aproape opt decenii în urmă, dar cum nu se poate mai legitimă astăzi.
Observator atent şi responsabil al vieţii sociale şi politice, şi nu numai al celei din România, dar niciodată militant în vreun partid, Gr.T. Popa intervenea, în 1938, în dezbaterea privind noua Constituţie a ţării. Analiza sa pe care îşi întemeiază opiniile este pilduitoare. Polemizând cu cei de la „Viaţa Românească” pe această temă, eseistul insistă mai ales pe conceptul de democraţie, aşa cum era şi este el ilustrat în societăţile evoluate. Mai întâi, descrie şi defineşte trei tipuri de democraţie „care coexistă astăzi” şi pe care „le cunosc de la ele de-acasă, nu din citite”: franceză („democraţie integrală”), americană („democraţie tutelată”), engleză („democraţie selectivă”). Ce determina schimbarea Constituţiei? Gr.T. Popa răspundea că tocmai realităţile triste şi faptul că ţara ajunsese „foarte aproape de prăpastie”.
„Dezordinea publică, instabilitatea politică, promovarea necinstei şi a incapacităţii, lenea şi neseriozitatea”, toate aceste rele, cum le numeşte el, şi multe altele erau (dar vedem că aceleaşi sunt şi acum) generate de „doi factori de viciere a vieţii publice: extinderea militantismului politic şi inferioritatea culturală în care ne menţinem cu plăcere”.
Măcar atunci, în 1938, an de referinţă chiar şi pentru comunişti, în dezbaterea privind Constituţia se implicau şi intelectuali patrioţi de mare anvergură şi de o ţinută morală ireproşabilă ca Gr.T. Popa. În România de azi, pe asemenea subiecte sensibile şi de importanţă capitală se năpustesc, ca într-un viol colectiv, cohorte de politicieni şi jurnalişti de tip nou, cu feţe crispate de venin şi prostie, în chip de tocşoişti agresivi şi agramaţi. Sau, în cel mai fericit caz, eternii Lache şi Mache. Cum ştim, şi ei stau de multă vreme cu ochii pe Constituţie, dar, cei de acum, fără bunul simţ şi fără inocenţa celor ce făceau farmecul lumii lui Caragiale şi pe care Nenea Iancu îi privea cu atâta duioşie: „Uite, mă, ce drăguţi sunt!”.
