Dar ceea ce este mai important, este faptul că Revoluţia înseamnă înlăturarea motivelor care au generat exilul (în egală măsură interior şi exterior). Autarhia comunistă este îndepărtată, iar ţara întreagă ar trebui să se reconfigureze prin aplicarea unor modele noi care să o alinieze la valorile occidentale.
Odată cu evenimentele din 1989, se pune capăt unui fenomen generat de autarhia comunistă, acela al exilului, atât în sensul de abandon (asumat sau forţat) al ţării natale, cât şi în cel de auto-izolare. Graniţele opace ce permiteau cu greu comunicarea lui afară cu înăuntrul se deschid, permiţând o intersectare a lumilor într-o mişcare continuă de du-te-vino între un aici şi un acolo. Pentru cei plecaţi, evenimentele din 1989 înseamnă concretizarea unui vis, acela al întoarcerii acasă după anii grei ai exilului. Pentru cei rămaşi, revoluţia aduce, pe lângă multe altele, şi deschiderea graniţelor către un exterior idealizat prin comparaţie cu ceea ce se întâmpla în ţară.
Dar ceea ce este mai important, este faptul că Revoluţia înseamnă înlăturarea motivelor care au generat exilul (în egală măsură interior şi exterior). Autarhia comunistă este îndepărtată, iar ţara întreagă ar trebui să se reconfigureze prin aplicarea unor modele noi care să o alinieze la valorile occidentale. De altfel, tocmai de acest lucru sunt motivaţi tinerii care au participat la Revoluţie, de promisiunea materializării unor idealuri care animau deja, tacit, o generaţie întreagă. Motivarea vine, aşadar, din interior, iar revolta nu cuprinde doar spaţiul social, ci şi pe cel lăuntric. Mai mult, 
zdruncinarea sistemului de conducere rezonează cu aşezarea sub semnul întrebării a unei ordini interioare. De aceea evenimentele din 1989 generează acea stare de euforie, de exaltare şi, în cele din urmă, de confuzie în faţa unei noi realităţi care poartă, încă nematerializate, aspiraţiile fiecăruia şi o sumedenie de promisiuni ale schimbării. Dar, în ciuda acestor fapte, transformările întârzie să apară. În schimb, lumea îşi recapătă inerţia, iar ceea ce urmează nu este decât o reiterare costumată a realităţilor anterioare.
Tocmai această reinstaurare a unei vechi ordini pe scheletul unei lumi noi generează un nou exil: exilul postrevoluţionar, un fenomen generat, de asta dată, nu de instalarea unei noi autarhii, ci de o dezamăgire profundă, de pulverizarea în nimic a speranţelor. În anii imediat urmărori, foarte mulţi au ales calea dezrădăcinării, urmărind mirajul lumii occidentale. Rând pe rând, cele mai multe ţări ale lumii s-au transformat în patrii adoptive pentru cei care au simţit că „mai binele” este posibil doar în altă parte. Astfel, exilul postrevoluţionar este unul asumat, unul al alegerilor personale pornite din înţelegerea faptului că ceea ce înseamnă „acasă” nu mai poate împlini nevoile intrinseci individului.
Asupra acestui fenomen se apleacă, într-un demers jurnalistic recuperator, Cristina Hermeziu, coordonatoarea volumului Revoluţia din depărtare. Volumul, coagulându-se în jurul a două axe principale de discuţie (experienţa personală a evenimentelor din decembrie 1989 şi motivarea plecării), încearcă să identifice resorturile interioare care au generat o a doua revoluţie, cea personală. Sunt strânse laolaltă mărturiile câtorva dintre cei mulţi plecaţi, fiecare din ei spunându-şi povestea propriei alegeri şi încercând să găsească un răspuns la întrebări ce desemnează ca obiectiv principal al volumului portretul unei generaţii.
Astfel, prinde contur imaginea unitară a unei dezamăgiri, a unei dislocări perpetue, căci cei ce-şi abandorează ţara nu mai prind rădăcini în nici un loc. Nefiind motivaţi de întoarcerea acasă (pe care nici unul din cei plecaţi nu şi-o doreşte în mod real), ei şi-au transformat ţara într-un reper interior şi poartă cu sine acele valori care trec peste orice determinante de ordin politic sau social. „Ţara, patria, naţiunea, spune Alexandra Badea, una din cei plecati, există în imaginarul fiecăruia, iar identitatea ţi-o construieşti singur. E o lume interioară”. Nimic mai adevărat, nu numai pentru cei care aleg această formă de exil, ci pentru o nouă situare în lume a individului care înţelege că raportarea la un singur loc de apartenenţă devine limitativă. Contemporaneitatea însăşi, prin fenomenul globalizării, propune un nou tip de individ aşezat între lumi, între patrii, cel care îşi trăieşte viaţa, după cum spune Maria Andreescu Camboulives „după lumea imaginară pe care o cultivă şi nu neapărat într-un loc real”. Această raportare ambiguă la situarea în repere geografice concrete nu anulează, însă, un sentiment al apartenenţei, căci, mărturiseşte coordonatoarea, „de cele mai multe ori, fugim din propria ţară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine.” Ceea ce se schimbă, totuşi, este tocmai relativizarea situării în lume.
În acest sens, diferenţa fundamentală dintre exilul de dinainte şi de după 1989 este tocmai posibilitatea întoarcerii. Dacă cei plecaţi înainte îşi doresc întoarcerea, o transformă în fantezii care îi fac să păstreze legătura cu ţara, postrevoluţionarii, necondiţionaţi de imposibilitatea revenirii, o refuză sistematic. Aceştia din urmă nu mai sunt animaţi de o eventuală deschidere a graniţelor care ascund materializarea unui ideal. Ei au pierdut mirajul întoarcerii, căci ţara, compromisă moral şi social şi confiscată de politic, nu mai este decât o perpetuă dezamăgire care se confirmă cu fiecare vizită „acasă”. În acest context, al incapacităţii fixării rădăcinilor, ei devin cetăţeni ai lumii întregi, păstrând ţara de origine ca un reper identitar interior. Astfel, ei îşi definesc propriul spaţiu de apartenenţă la lume printr-o situare oblică între un aici şi un acolo. România e în fiecare din ei, prin micile simboluri cu care aleg să îşi personalizeze spaţiul „prea occidental”, după cum spune Oana Ursache, în care trăiesc. Fiecare „îşi cară în spate” propria versiune a ţării natale, şi face acest lucru într-un mod profund personal, căci stările celor plecaţi variază de la nostalgia unui tărâm pierdut, la regretul alegerii şi, poate, chiar la mânia de a-şi vedea speranţele spulberate.
Prin portretele diverse, Cristina Hermeziu reuşeşte să contureze o panoramă, nu numai a generaţiei care a ales să plece, dar şi a celor care au fost martori la zdruncinările politice şi sociale din decembrie 1989. Prin aceasta, volumul devine şi o mărturie a Revolutiei, una a experienţelor directe, nemediate de senzaţionalul caracteristic sau confuzia atent întreţinută a relatărilor „oficiale”. De altfel, coordonatoarea nici nu urmăreşte acest lucru. Scopul este corelarea celor două revoluţii: cea exterioară, care duce la construirea unor idealuri, şi cea interioară, intervenită în momentul conştientizării eşecului acestora. Aşadar, experienţa Revoluţiei variază de la implicarea directă, participarea activă la detronarea autarhiei, la experienţele indirecte ale martorilor, ale celor care erau, fie prea departe, fie prea tineri pentru a reacţiona într-un fel mai activ decât prin bucurie tacită.
Punctul comun al tuturor acestor experienţe se iveşte abia după instaurarea unei aparente acalmii. În ciuda diversităţii relatărilor despre Revoluţie, povestirile experienţei de după 1989, care a atras în cele din urmă plecarea, sunt surprinzător de coerente. Iar asta nu datorită punctelor comune din viaţa celor care povestesc, căci coordonatoarea reuşeşte să adune laolaltă exponenţi dintr-o diversitate de domenii, ci datorită funcţionării în interiorul aceluiaşi mecanism social.
Revoluţia din depărtare este, aşadar, o carte a mărturiilor deziluziilor, căci ceea ce îi uneşte pe toţi este tocmai eşecul unei speranţe: cei care au ales să plece nu au făcut-o din necesităţi imediate, unii dintre ei abandonând cariere promiţătoare, împliniri personale, ci tocmai datorită eşecului unei idei. Astfel, a pleca nu este doar o opţiune, ci devine o necesitate, o salvare, de cele mai multe ori, de la o înfrângere condiţionată de realităţile imediate ale societăţii postrevoluţionare. Cei ce povestesc îşi aşează pe hârtie resorturile interioare care au determinat poate cea mai grea decizie, cea a plecării. Este şi un demers de interogare identitară în tabloul exilului postrevoluţionar în care cei plecaţi pun sub lupa mărturisirilor ceea ce a mai rămas din „a fi român”. Răspunsurile sunt atât de diverse precum sunt şi cei care contribuie. De vârste şi profesii diferite, aflaţi în diverse locuri ale lumii, toţi sunt uniţi de aceeaşi experienţă a situării „între lumi”, „cu tot ceea ce această formă de schizofrenie, spune coordonatoarea, poate avea fertil sau steril în construirea unei identităţi de român liber în lumea liberă.”
Coerent şi unitar, volumul realizează o radiografie de la distanţă a societăţii româneşti. Ies aşadar la suprafată aceleaşi frustrări şi neajunsuri, pe care le simţim şi noi, cei rămaşi. Se conturează, deci, o imagine coerentă asupra a ceea ce este greşit, a piedicilor în calea alinierii la reperele occidentale. Este, din acest punct de vedere, un demers necesar, de recuperare a experienţei celor plecaţi şi, în fond, de regăsire a unui sistem de valori funcţional, nu numai în spaţiul restrâns al ţării natale, ci al lumii largi, uniformizate de experienţa globalizării. r
■ Revoluţia din depărtare, coord., Cristina Hermeziu, Editura Curtea veche, 2011
