Majoritatea timpului alocat culturii de perseverentul admirator al lui Mircea Cărtărescu a fost, desigur, consacrat, în primul rând, terminării cu succes a lecturii operei acestuia, Levantul. Iar dacă, în rândul patru, barca de la geam şi următoarele, Băsescu se mai îndeletnicea printre picături (nici o aluzie…) şi cu alte produse fine d-astea, d’ale spiritului…
Privind lucrurile, fiinţele şi fenomenele naturii din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, cel mai important eveniment petrecut în eterna şi fascinanta Românie de la începutul anului de la Christos 2015 şi până la sfârşitul deceniului în curs este unul – mai e nevoie să precizez? – absolut 
deplorabil. Mai precis, o mizerie şi o ruşine – ambele de anvergură naţională spre mondială. Vorbesc, după cum v-aţi dat (sau nu v-aţi dat) seama, despre faptul că Ioan Holender, remarcabilul om de muzică de talie continentală, şi-a anunţat public decizia de a renunţa la conducerea Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. La fel ca-n basmele nemţeşti cu muşte asasinate de croitoraşi viteji şi ca-n filmele minimaliste autohtone cu proşti rămaşi pururi în viaţă, al şaptelea val s-a stins înainte de vreme, incapabil să mai atingă ţărmul împlinirii: Ioan Holender a renunţat la directoratul Festivalului după şase ediţii ale celui mai proeminent eveniment muzical de pe harta culturală a Europei Unite. Cinicul din mine (sau, poate, doar realistul capitalist) bombăne că de mirare nu este gestul de abandon al celui care a condus cu strălucire timp de douăzeci de ani Opera din Viena, ci împrejurarea că bietul om a rezistat cu eroism timp de doisprezece ani în duiosul infern al cutumelor instituţionale şi apucăturilor de gât carpato-danubiano-pontice (să trăiţi, dom’ prim-ministru!). Dacă cineva mimează inocenţa, făcându-se a nu pricepe ce vreau să insinuez făţiş şi-n gura mare cu vorbele de mai sus, n-are decât să le parcurgă pe cele de mai jos şi se va dumiri, sper. Sau măcar va înţelege odată în plus de ce-i vine să-şi dea cu ciocanul în fluierul piciorului pe ritmurile hitului naţional „M-am născut lângă Carpaţi” ori de câte ori îşi aduce aminte că e român şi nimic din ce e românesc nu-i poate rămâne străin.
Aşadar, cum se face că Ioan Holender – nota bene: el însuşi român de-al nostru, din popor! – a părăsit directoratul Festivalului George Enescu în condiţiile creşterii sensibile, în ultimii ani, a calităţii şi renumelui său internaţional? Un motiv ar fi, de exemplu, „dezinteresul continuu al Guvernului şi al Preşedinţiei României”, după cum aflăm din documentul dat recent publicităţii sub semnătura fostului director. Nimic de mirare atâta vreme cât şeful statului, sub al cărui patronaj se desfăşoară Festivalul, nu calcă pe la Sala Palatului nici măcar la deschiderea manifestării, loja oficială care îi este rezervată – lui şi domnilor miniştri aflaţi în libertate la ora concertelor – „rămânând pustie în timp ce mulţi dintre cei care vor să cumpere bilete rămân afară!”.
Acum, între noi, melomanii, fie vorba, la ce ne puteam aştepta din partea lui Traian Băsescu, sub a cărui magistratură prezidenţială s-au consumat cinci din cele şase ediţii ale Festivalului Enescu păstorite de Ioan Holender? Pe de o parte, majoritatea timpului alocat culturii de perseverentul admirator al lui Mircea Cărtărescu a fost, desigur, consacrat, în primul rând, terminării cu succes a lecturii operei acestuia, Levantul. Iar dacă, în rândul patru, barca de la geam şi următoarele, Băsescu se mai îndeletnicea printre picături (nici o aluzie…) şi cu alte produse fine d-astea, d’ale spiritului, este cunoscut că gusturile sale alese în materie au oscilat ameţitor (idem, paranteza anterioară) între manele sentimentale, „Periniţa” cu doamne îmbrăcate simultan cu câte o duzină de fuste viu colorate şi repertoriul estival al guriştilor de la reputatul restaurant Cireşica din Neptun. Aflat, cu tot cu Festival, sub înaltul patronaj artistic al unui om aşa subţire, sărmanul Ioan Holender se poate felicita că a reuşit – după cum mărturiseşte el însuşi în persoană, „nu fără dificultăţi şi opunându-mă chiar dorinţei Preşedinţiei” – să desfiinţeze companiile de animatoare îmbrăcate aberant, după ultima modă din porturile maritime europene, care împărţeau spectatorilor flori de nu mă uita, ce se asortau de minune cu paharele de plastic în care erau oferite (contra cost, evident…) băuturi nealcoolice la bufetul Sălii Palatului.
Şi fiindcă tot veni vorba despre principalul spaţiu de desfăşurare a Festivalului George Enescu, se cuvin menţionate şi alte drăgălăşenii care l-au stimulat pe Ioan Holender în decizia sa de a-şi lua lumea în cap şi a pleca de la conducerea Festivalului. Citez: „Indolenţa şi aroganţa, împletite cu lipsa de cultură şi obrăznicia conducerii Sălii Palatului, instituţie subordonată Guvernului României, sunt factori permanenţi de greutăţi şi înjosiri. Festivalul Enescu a fost dintotdeauna ca un ghimpe în coaste pentru RA-APPS, încurcându-le alte programări ce aduc profituri mai ridicate”. (De pildă: paranghelii electorale de diferite culori politice, manifestări culturale gen „Miss Piranda”, concerte cu Horia Brenciu, Delia, Vali Vijelie sau Florin Salam etc. În atare condiţii, calificarea stării Sălii Palatului ca „dezastruoasă” este nu un eufemism, ci de-a dreptul un elogiu…).
Reiau citatele din mâhnitul anunţ de demisie al lui Ioan Holender: „Numeroasele schimbări ale decidenţilor din cadrul Ministerului Culturii şi dezinteresul continuu al Guvernului şi al Preşedinţiei de-a lungul ultimelor şase ediţii m-au plictisit, obosit şi, în cele din urmă, m-au determinat, enervat fiind de greutăţile şi indiferenţa politicienilor aflaţi la putere, să renunţ la conducerea festivalului”. (Întrebare absolut deloc retorică: dat fiind faptul că multe dintre cele semnalate acum – ca să nu zic toate! – erau cunoscute mai de multişor poveste de toţi bravii telectuali şi intelectuali care alcătuiesc ceea ce cu mândrie numim societatea civilă românească, de ce oare respectiva şi, of course, respectabila societate n-a mişcat un deget pentru eradicarea acestor practici descalificante?! Mulţumesc, nu-mi răspundeţi; n-am timp de răspunsuri – abia am timp să pun întrebări, vorba poetului Marin Sorescu).
Se citeşte multă lehamite printre rândurile aparţinând omului care – cu competenţă, cu profundă dragoste, bună credinţă şi, pardon de vorba cea proastă, patriotism – s-a pus, vreme de doisprezece ani, în slujba unui nobil ideal cultural. Este oare în ordinea lucrurilor ca pasiunea şi eforturile investite de cineva pentru a fi mai bine în ţara lui, să fie răsplătite sistematic cu indiferenţă şi ostilitate? Teoria spune că nu; practica (aia care ne omoară…) spune că oho, şi încă cum!
Concluzia: depinde cine stabileşte ordinea lucrurilor.
Morala: dacă nu ştii să minţi, să înşeli şi să furi în chip profesionist nu face cumva greşeala să crezi că poţi compensa aceste minunate şi indispensabile calităţi ale omului zilelor noastre cu penibilităţi vetuste şi retrograde de genul: conştiinţă, talent, onestitate, dedicaţie pentru o cauză înaltă, abnegaţie şi spirit de sacrificiu în beneficiul comunităţii, loialitate şi aşa mai departe. Asta, fireşte, dacă nu ţi-ai făcut un scop în viaţă din a-i distra pe contemporanii tăi mai pragmatici şi mai eficienţi cu caraghioslâcuri şi ghiduşii dintr-acestea infantil-umaniste…
Iertaţi-ne, domnule Ioan Holender, că v-am împiedicat să ne faceţi în continuare binele pe care aţi încercat să-l implementaţi cu de-a sila aici, în viaţa noastră ca o pradă. Regula de aur a conduitei civice în Rrromânia este ingratitudinea strigătoare la cer. Iar noi nu încălcăm niciodată regulile, să fie clar!
♦
Recunosc: spiritul gregar îmi dă uneori târcoale, îmboldindu-mă să abordez în această pagină fel de fel de subiecte şi predicate frivole cum ar fi:
– Mica şi mijlocia ţiganiadă, cu exemple zilnice, culese din Ferentari, fotbal şi Parlament;
– Marea şovăială naţională, despre aventurile lui Dan Şova, declanşatorul războiului de 30 de ani-lumină dintre procurorii DNA şi diferiţi membri ai Senatului României;
– Unirea principiilor – legal vorbind, fundamental divergente – dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie (conform declaraţiei liderului uneia dintre cele două instituţii – deja nu mai contează care…);
– Sfânta miruială parlamentară, consacrată tradiţiilor vrăjitoreşti din Armenia şi Balcani reiterate în caz de nevoie de miniştri ajunşi la ananghie sau chiar la puşcărie;
– Episoade vesele din ciclul „Robert Turcescu se întoarce la meseria lui de bază”, urmate de concurs cu premii atribuite cui ghiceşte care e aceea; variante de răspuns: ofiţer acoperit;
– Umbra lui Mircea la cazierul prezent, trecut şi viitor al fratelui său, Traian Băsescu, finului său Băsică şi nepoatei sale Ioana de profesie publică notar agricol;
– Etc., etc.
Cu justificată mândrie intelectuală sunt în măsură să declar că, astăzi, resping în extremis toate aceste subiecte tentante, considerându-le nesemnificative pe lângă drama pe care cred că o trăieşte Elena Udrea în zilele noastre libere, spre deosebire de ale ei. Fosta doamnă ministru nu reuşeşte să se obişnuiască deloc nici cu ideea că a zburat puiul cu aţa când era frumoasă viaţa şi nici cu condiţiile de detenţie din ospitalierul arest preventiv unde este găzduită moca de câteva luni. Ea se comportă ca şi cum ar fi iarăşi ce-a fost şi mai mult decât atât: îl sfidează pe generalul Coldea, se războieşte cu justiţia care a avut impertinenţa să se dea la fizicul ei plăpând, aruncă săgeţi otrăvite către Vasile Blaga şi alţii către care ar prefera să azvârle buzdugane cu acuzaţii dacă un set minimal de scrupule n-ar opri-o, regretă câteva lucruri jenante la care a fost părtaşă, complice ori numai martoră întâmplătoare şi găseşte încă resurse să surâdă când prin preajmă simte adierea tandră a unei camere de televiziune. Uneori chiar râde, deşi acela nu prea mai e râsul ei natural, de la Băicoi-Buzău. Câţi dintre noi sunt în stare a fi capabili de atâta virilă feminitate?!
Mărturisesc: am simpatizat-o rareori şi doar temperat-continental pe Elena Udrea din cauza apropierii ei excesive de Traian Băsescu. Mea culpa: uitasem că pe lume mai e şi Ruxandra Dragomir…
