Odată cu romanul F, mai ales, dar şi cu altele, D.R. Popescu a devenit, indubitabil, unul dintre maeştrii prozei române postbelice, artist desăvârşit, profund original, al unei coloraturi expresioniste în epica amplă…
La sfârşitul anilor cincizeci ai secolului trecut, D.R. Popescu era, indubitabil, unul dintre pionii îndrăzneţi ai înnoirii prozei române. E drept, alături de câteva alte nume, precum Sorin Titel, Fănuş Neagu sau Nicolae Velea. Dar tinerelul de la Cuj, redactor al celei mai europene şi mai nonconformiste reviste – faţă de asprele comandamente sovietice – Steaua, aflate sub direcţia celui ce va deveni primul, realul dizident cultural, A.E
. Baconsky, era, cu siguranţă cel mai îndrăzneţ şi cel mai talentat. Avea, în curând, să producă evenimente, dacă nu chiar reale scandaluri literar-politice în epocă; în acei ani, totul se lega de politică, iar tot ce implica politica era şi provoca o înaltă cotă de risc. Se înţelege, un risc politic, mai ales.
Leul albastru şi Vânătoarea regală au fost aceste titluri ce au provocat valuri literar-politice care au depăşit malurile Crişului şi au implicat şedinţe furtunoase în Capitală, conduse de cerberi încruntaţi de la CC. Apoi, au urmat volume de nuvele, precum Umbrela de soare şi altele, care l-au poziţionat pe tânărul autor pe cele mai înalte locuri ale tinerilor scriitori. Loc şi poziţie, în ciuda anilor ce vor veni, şi a schimbărilor ascunse sau evidente de 
mentalitate, care au urmat – poststalinismul, ca şi întreaga epocă comunistă au trăit, orice s-ar spune, şi astfel de mişcări tectonice! – pe care DR şi le-a păstrat; şi am putea spune cu deplină îndreptăţire, le-a cimentat, le-a sacralizat printr-o fervoare neobosită a marelui său talent de prozator şi dramaturg. În ultima vreme, şi de publicist, mai exact, de eseist fabulatoriu, capabil de exerciţii ideatice surprinzătoare, cu iz ironic şi alegoric, peripluri savuroase, profund inedite în universul marelui Brit.
În anii şaizeci, apoi în şaptezeci, am fost împreună colegi şi cumva rivali, dacă două naturi profund diferite, secretând stilistic şi tematic opera fără nici o înrudire aparentă, născute din soluri culturale absolut divergente, pot rivaliza într-un fel. De altfel poate şi faptul că ne aflam ambii – D-sa şi subsemnatul – în două localităţi perfect, indubitabil distincte: vorbesc de Cluj, capitala Ardealului, şi Bucureşti, cea a Valahiei, a fost poate şi a stat la originea acestei rivalităţi. Nu am intrat însă niciodată în polemică, iar în perioadele care s-au succedat cumva, când eu şi apoi el am avut o oarecare influenţă literară, nu ne-am grăbit, cum se întâmplă pe aici, pe plaiurile noastre, şi azi, în plină şi cam anarhică libertate socială, să ne călcăm pe bătături.
Un semn, poate, al acestei tacite şi susţinute rivalităţi amiabile a fost şi faptul că în anii nouăzeci am fost primiţi ambii, în aceeaşi zi, sub cupola Academiei Române.
Odată cu romanul F, mai ales, dar şi cu altele, D.R. Popescu a devenit, indubitabil, unul dintre maeştrii prozei române postbelice, artist desăvârşit, profund original, al unei coloraturi expresioniste în epica amplă, cu portrete şi personaje ce mătură şi însufleţesc întreg arealul contemporan, sud-american, mai ales, cu o ramă multiplicată în zeci de variante, capabile de a exprima nesiguranţa şi simbolistica clătinătoare, înalt expresivă, a psihologiei şi psihologiilor contemporane. Cu siguranţă, oricâte valuri de mentalităţi culturale vor năpădi solul prozei române, noul roman, structuralism sau fel de fel de textualisme, postmodernisme, etc., nimeni şi nimic nu vor putea ignora şi nici măcar ocoli opera lui DR. Ea face parte dintr-o experienţă expresivă profundă a prozei noastre, şi nu numai, o valoare ce se va adăuga panteonului încă recent românesc al romanului, o oglindă nu numai a simţirii şi a firii româneşti subcarpatice, o capacitate esenţială a noastră de a provoca misterul care ne ascunde, cum ar fi spus Lucian Blaga.
Ne bucurăm să aflăm cu noi şi alături, nu rareori, încă odată, un pion al experienţei epice autentice, reale, capabil până în ultimul ceas – în felul său, de o rară discreţie şi modestie a persoanei – să ducă povara unei biografii luptătoare în vremuri barbare şi aceea a unor obsesii fertile, esenţiale. Să suporte încă o dată, cu un zâmbet aproape timid şi, nu rareori, ironic, noul carnaval social, cu întregul său cortegiu de noi absurdităţi, crime şi ciudate barbarii. Care, încercăm încă odată să ne convingem, ţin de blestemul sau, dacă vreţi, de profeţia blestemată a acelei bijuterii lucrate şi de boierul Bazil Alecsandri, numită Mioriţa.
La mulţi ani, prietene, şi, încă odată… curaj! Şi multă, multă şi viguroasă sănătate!
