Prinşi în nebunia cotidiană: delaţiuni, interceptări, arestări, într-un climat de agresivitate, ură şi mitocănie, se ignoră sau chiar nu se ştie că în acest spaţiu, în afară de procurori, hoţi şi cătuşe, mai există câteva import
ante personalităţi care, în anii cei mai grei, au restabilit legătura cu marea noastră literatură interbelică şi au păstrat demnitatea profesiei de scriitor. D.R. Popescu face parte dintre numele de referinţă.
Privindu-i opera din raft şi repetându-i numele, nu mă pot nicicum obişnui cu gândul că, iată, a ajuns octogenar când abia zilele trecute jucam şah şi fotbal, unde era foarte bun. Cum, fireşte, nu mă pot obişnui cu anii mei şi cu neajunsurile care au venit împreună cu ei, cu „aşa trebuie să fie la aceşti ani”, cum ne şopteşte Resemnarea. Resemnarea altora, a celor care n-au 
descoperit relaţia dintre muncă şi longevitate. Iar câtă vreme îi pot citi textele în diverse publicaţii, cărţile în librării, ştiu că totul e în regulă.
De D.R. am auzit încă din primul an de Medicină. Se spunea că un student, după, cred, doi ani de Medicină, a trecut la Filologie şi s-a consacrat literaturii. Nu mi se făcea nicio aluzie, încă nu scrisesem un rând, mă mulţumisem să frecventez diferite cursuri ale unor nume mari din Clujul universitar şi să privesc plimbările câtorva care azi au devenit statui, nişte statui fără de care oraşul pare de neconceput.
Pe D.R. nu l-am prea cunoscut până mi-a ajuns şef la Tribuna, dar l-am citit cu foarte mare atenţie şi mi-au plăcut prospeţimea prozei sale, nonconformismul şi aerul de nou, de altceva decât ne obişnuise proza la modă în acei ani. Zilele săptămânii şi, mai ales, nuvela sa Leul albastru au fost momente importante în proza, dar şi în mentalităţile acelui timp, în care cenzura şi „indicaţiile” partidului funcţionau la „cea mai înaltă tensiune”, pentru a cita titlul unui roman ce făcea parte din lecturile obligatorii ale elevilor şi studenţilor. Pe atunci, orice succes adevărat era un teritoriu cucerit pentru toţi, un pas înainte pentru desprinderea literaturii de realismul socialist, un succes în „lărgirea ochilor plasei”, cum spunea celebrul poet rus Evtuşenko, foarte la modă în lumea celor ce înfruntau cenzurile.
Era ciudat că în Clujul universitar de atunci nu simţeam cu atâta intensitate brutalitatea politicii, deşi unii dintre colegi erau luaţi din cămin sau avertizaţi într-o clădire de tristă celebritate de pe strada Traian, unde eu însumi am fost dus în ziua înmormântării lui Blaga la Lancrăm. Cei tineri simţeau de departe schimbarea ce avea să aducă literatura pe locul ce i se cuvenea, schimbare la care a contribuit decisiv generaţia ’60 din care, iată, au mai rămas foarte puţini. Mi-e imposibil să uit observaţia poetului şi profesorului Theodor Speranţia, venit parcă dintr-un alt veac, plete albe, lavalieră, costum negru, demodat şi el: „Se răsâpeşte vechea poezie…”
N-ar fi cinstit să spun că între mine şi D.R. a fost, în redacţie, o mare prietenie, dar întotdeauna a fost şi am fost sportiv, i-am preţuit proza şi teatrul nonconformist, nota deosebită şi partea de nou l-au ridicat foarte sus nu numai în literatură, ci şi în viaţa socială. Astăzi aş îndrăzni să spun că suntem cu adevărat prieteni. Cel puţin aşa se vede din banca mea de unde îl îndemn să privească şi să trateze cum se cuvine invazia noilor activişti cu cărţi şi cu carnete de partid, a ţuţărilor diverşilor puternici ai clipei care au înjosit profesia de scriitor. Sunt mulţi şi gălăgioşi, dar nu au decât prezent.
La foarte mulţi ani cu sănătate!
