DGLR la final. Note despre „nava amiral” a lexicografiei literare româneşti
Încheierea publicării noii ediţii a Dicţionarului General al Literaturii Române (coordonator general: Eugen Simion), cunoscut şi ca Dicţionarul Academiei Române, a trebuit, ar trebui întâmpinată drept ceea ce este: un eveniment cultural de prim ordin. Nu e nici cea mai mică exagerare aici. Substanţial sporit faţă de precedenta ediţie (opt volume faţă de şapte, mii de pagini şi sute de „intrări” în plus), cu o remaniere substanţială a aproape tuturor articolelor, noul DGLR – cel mai amplu şi mai ambiţios proiect lexicografic din şi despre istoria literaturii române – a fost dus la bun sfârşit într‑un interval de timp care unora li se poate părea prea scurt, iar altora, după caz – prea lung. Cel mai frustrant, pentru scriitorii în viaţă care sunt cuprinşi în el, ar putea fi faptul că borna cronologică a articolelor a fost stabilită pentru finele anului 2012, tot ce au publicat după această dată – unii chiar au publicat mult şi esenţial – rămânând pe dinafară, laolaltă cu tot ce s‑a scris despre ei. Un delay asumat, din motive asupra cărora nu insist aici. Am, oricum, toate motivele să cred că „ape vor seca în albie” până când un viitor colectiv de specialişti va produce un alt dicţionar comparabil – sau o nouă ediţie. Ceea ce putem spera e ca eventualele lacune să fie umplute printr‑o editare electronică, care să recupereze din mers ce e important de recuperat sau de adus la zi.
Nu sunt eu cel mai în măsură să analizeze „cu amănuntul” rezultatul de ansamblu, pentru simplul motiv că sunt „parte”: mă număr printre colaboratorii masiv implicaţi ai ediţiei a doua, cu peste 65 de articole de autor şi câteva zeci în coautorat. Pot încerca, eventual, să mă obiectivez, în calitate de membru al echipei lărgite, într‑o prezentare şi evaluare de ansamblu, aşteptând să se pronunţe profesioniştii cu experienţă în domeniu – câţi au mai rămas disponibili, fireşte. Cred totuşi că experienţa mea de colaborator poate avea relevanţa ei. Am scris de altfel, în ultimul deceniu, câteva articole despre această sinteză aflată pe atunci în derulare; voi relua fragmente din ele şi în ceea ce urmează, alături de alte consideraţii. Faptul că la prima ediţie am fost nu doar „în afara” proiectului, ci şi un critic moderat al realizării lui, iar la a doua am devenit un insider ţine de câteva elemente: credinţa în perfectibilitatea ediţiei anterioare şi în posibilitatea optimizării ei, şansa care mi s‑a oferit să fac tot ce pot pentru aceasta şi, desigur, ataşamentul faţă de necesitatea unui asemenea instrument de lucru – o sinteză a sintezelor în materie! – vital, în opinia mea, pentru tot mai desconsiderata noastră disciplină. Nu cred că exagerez cu nimic spunând că DGLR a fost, pentru criticii din generaţia mea angrenaţi în facerea lui, o şcoală şi, în acelaşi timp, o ştafetă primită de la generaţiile anterioare implicate. Că pe parcurs unii au abandonat, alţii au obosit sau, din diverse motive, au simţit nevoia să ia distanţă mi se pare, până la urmă, firesc în condiţii de resurse materiale (şi de timp) limitate. Ceea ce mi se pare important de observat e faptul că proiectul a avut drept colaboratori zeci, dacă nu chiar sute de profesionişti din toate generaţiile active şi din toate institutele semnificative de cercetare ale ţării (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara ş.a.): un adevărat proiect naţional.
DGLR ar trebui însă evaluat/ discutat şi în relaţie cu alte demersuri lexicografice înrudite din ultimele decenii, cu caracter mai mult sau mai puţin „sectorial”. Mă gândesc în special la Dicţionar de
literatură română contemporană (1971; ed. a doua: 1977) al lui Marian Popa, la Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979), realizat de un colectiv al Institutul de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor al Universitaţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de criticii clujeni Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (vol. I‑IV, 1995‑2000), Dicţionarul biografic al literaturii române. A‑Z realizat de Aurel Sasu (vol. I‑II, 2006, 2007), Dicţionar analitic de opere literare româneşti. A‑Z, realizat de un colectiv de specialişti de la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca, sub coordonarea lui Ion Pop (2 vol., ed. definitivă 2007), Dicţionarul presei literare româneşti. 1790‑2000 de Ion Hangiu (2004), Enciclopedia exilului literar românesc. 1945‑1989 de Florin Manolescu (2011), Dicţionarul cronologic al romanului românesc (vol. I‑II, 2004, 2011), Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România (vol. I‑II, 2005‑2017), ambele – de la origini până în anul 2000 –, Enciclopedia culturii române vechi. A‑Z (2018), coordonator general: Eugen Simion – şi la altele, pe care, din motive de spaţiu, nu le mai amintesc aici. Ca „navă amiral”, DGLR are, spre deosebire de acestea, un caracter totalizant, sintetic la toate nivelurile: atât cronologic („de la origini până în prezent”), cât şi tipologic (presă, traducători, literatură transfrontalieră ş.a.). Ba chiar şi… imagistic, dată fiind arhiva foto, de‑a dreptul fabuloasă, din paginile celor opt volume masive.
Punctele atacabile, atâtea câte or fi, ale Dicţionarului sunt legate de inevitabilele scăpări, erori factuale sau omisiuni (mult mai puţine, cu siguranţă, decât la precedenta ediţie), ca şi de evaluarea subiectivă a unor autori, reviste, curente. În legătură cu un dicţionar în care actualitatea are o pondere importantă, e inevitabil să apară nemulţumiri: fie cu privire la absenţa unor nume, fie cu privire la prezenţa lor, mai ales că selectivitatea şi ierarhizarea au fost dintru început asumate: nu numai prin includerea propriu‑zisă, ci şi prin numărul de pagini acordate, cu sau fără fotografii, cu sau fără tabel cronologic, fără a mai vorbi de judecăţile de valoare explicite formulate în texte. În plus, e firesc să existe şi destule controverse legate de anumite accente ideologice puse ici şi colo – sau, după unii, nepuse acolo unde şi‑ar fi dorit; neutralitatea alcătuirii unor articole de dicţionar despre autori cu diverse angajamente politice, mai vechi sau mai noi, nu e întotdeauna posibilă – aş spune chiar că, adesea, e dificil de atins; cine vrea să mulţumească pe toată lumea riscă să nu mulţumească pe nimeni, iar cine crede că poate face mai bine, să facă, dacă poate.
În mod cert, fără iniţiativa, suportul şi tenacitatea profesorului Eugen Simion (nu doar coordonator, ci şi co‑autor, semnatar a numeroase articole de prim‑plan), acest Dicţionar General n‑ar fi fost posibil. Îmi place să cred că am făcut, toţi cei angrenaţi în proiect, o treabă foarte bună, chiar dacă perfectibilă, dincolo de apartenenţe geografice şi generaţionale, de opţiuni estetice sau ideologice. E un demers unificator şi, cum spuneam, totalizant, într‑o cultură în care, aparent, nimic nu se leagă: informaţia culturală circulă prost, revistele – şi mai prost, şi aproape totul e parohializat, clientelar. Reunificarea în diversitate a culturii române, reconstrucţia ei de fapt, rămâne, fără doar şi poate, o prioritate naţională, iar DGLR poate fi privit ca un demers‑pilot în acest sens.
Trebuie spus, la finalul acestui demers, că acuzele anterioare privind maximalismul proiectului au fost, eufemistic vorbind, aberante. Oricine a văzut cum arată bibliotecile universitare din „ţările civilizate”, ştie că instrumentele de lucru colective (dicţionare, enciclopedii, istorii) abundă în toate domeniile; ele pot ajunge la zeci de volume, cu zeci sau sute de mii de pagini. A le acuza de gigantism este cel puţin neinteligent; ar trebui oare înlocuite cu broşuri sau dicţionare poche? O cultură (literatură) care nu‑şi permite cât mai multe şi mai diverse astfel de întreprinderi este, iremediabil, o cultură (literatură) minoră, provincială, care nu are dreptul moral să‑şi clameze lipsa de importanţă pe harta lumii. Dar literatul român (onoare excepţiilor!) nu prea e obişnuit să lucreze în echipă, să pună osul, să‑şi reprime exhibiţionismul vedetist şi comoditatea cu parapon… Modelul plângerii de milă, al abandonului defetist e mult mai răspândit decât cel al ambiţiei constructive, al proiectelor mari, unde micile vanităţi personale sunt sacrificate. În fapt, DGLR, Cronologia vieţii literare româneşti, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice şi altele asemenea (fără a mai vorbi de ediţiile critice) constituie elemente de infrastructură literară echivalente autostrăzilor, căilor ferate, barajelor sau podurilor. În absenţa lor, o literatură de publicişti, interpreţi şi scholars e o „suprastructură” fără „bază”. Dacă asta înseamnă patrimonialism/ conservatorism academic, atunci eu unul îl consider imperios necesar.
Fără a intra în detalii tehnice, ţin să subliniez că aceste două noi – şi esenţiale – volume ale DGLR nu reiau, pe sistem copy‑paste, articolele din cele şapte volume preexistente. Multe, dacă nu aproape toate, au fost, după caz, scrise din nou, substanţial revizuite sau aduse la zi nu numai din punctul de vedere al evoluţiei receptării critice. Selecţia, ca orice selecţie, poate fi discutată, mai ales acolo unde valorile nu sunt încă suficient sedimentate (perioada postdecembristă). Oricum am privi însă lucrurile, nu avem de‑a face cu nedreptăţi majore, ci cu o selecţie canonică exigentă, decentă şi echilibrată, care oferă o imagine coerentă şi reprezentativă asupra literaturii române în toate dimensiunile ei instituţionale. Inevitabil, un asemenea instrument de lucru are o structură deschisă, procesuală, obligată să se up‑dateze din mers, dar e fatalmente mai stabilă decât o istorie literară de autor sau chiar decât o istorie literară colectivă, asumată ca atare. Mă voi pronunţa deocamdată asupra identităţii de proiect. Să‑i spunem „compendiu”? Termenul s‑ar potrivi mai degrabă în cazul marilor istorii literare (la noi, E. Lovinescu – în 1937 sau G. Călinescu – în 1945 sunt exemplele cele mai proeminente). Să‑i spunem „dicţionar general esenţial”? Avem, aici, precedentul dicţionarului esenţial clujean al scriitorilor români. Ceea ce ne readuce la întrebarea: dicţionar general sau istorie colectivă mascată a literaturii române? Răspunsul cel mai la îndemână (şi probabil cel corect) ar fi, cred, şi‑şi. Căci, în formula şi cu rigorile unui dicţionar – fapt care nu exclude amprenta eseistică personală din articolele colaboratorilor cooptaţi – avem mixate articole despre autori, reviste, curente, concepte. Iar un compendiu sau un dicţionar esenţial presupune, prin excelenţă, un grad de selectivitate sporit. Îmi vine în minte Istoria critică a literaturii române, unde N. Manolescu împărţea scriitorii în autori demni de includerea în capitole monografice şi „autori de dicţionar”, ultimii – inferiori valoric celor dintâi, fiind lăsaţi, adică, pe seama dicţionarelor. O atare împărţire indică superioritatea de statut a criticii axiologizante faţă de istoriografia literară propriu‑zisă. Prima – înţelegem – are a se ocupa de selectarea elitei literare menite să supravieţuiască uitării pe o Arcă a lui Noe, în timp ce a doua are a se ocupa de rafturile considerate inferioare artistic, cu importanţă preponderent socio‑culturală, documentară… E însă cu adevărat profitabilă o asemenea dihotomie exclusivistă? Probabil, în timp ce făcea astfel de compartimentări autorul Istoriei critice… va fi avut în minte DGLR‑ul, unde totuşi coeficientul de subiectivitate critică nu lipseşte, după cum nu lipseşte nici ierarhia, nici rolul determinant al personalităţii critice (coordonatorul; nu singur însă, ci secundat de o echipă).
Rămâne discuţia despre criteriile de selecţie, etern disputabile. Sigur că în privinţa scriitorilor contemporani niciodată nu vei putea găsi un consens, iar cutare tabere vor fi mereu nemulţumite, ergo – Dicţionarul… nu le reprezintă punctul de vedere asupra literaturii. E destul să spun că ar fi nerezonabil să pretinzi din partea unui dicţionar academic, centrat, prin excelenţă, asupra valorilor clasice sau cu grad sporit de consacrare, să se dedea la sporturi extreme revizioniste. Aşa ceva nu se întâmplă, după ştiinţa mea, pe nicăieri. Şi totuşi: noua ediţie conţine, cum s‑a observat deja, şi un număr substanţial de „intrări” dedicate autorilor de literatură non‑maintream: S.F., fantasy, poliţistă, pentru copii ş.a.m.d. Foarte importantă e şi deschiderea suplimentară a Dicţionarului… în materie de istorie conceptuală: noua ediţie cuprinde articole ample dedicate marilor curente şi concepte literare, noţiunilor periodizante, de teorie culturală ş.a.m.d. – v., între altele, articolele despre romanitate, medievalitate, clasicist, realism, romantism, eminescianism, modernism, avangardă, postmodernism, exil, paraliteratură, corespondenţă, biografie, moralişti, critică literară, teorie literară, comparatism ş.a.m.d. Din cele peste 6000 de articole, cca. 2000 sunt dedicate, de altfel, presei literare şi conceptelor; autorii incluşi nu sunt doar poeţi, prozatori, critici, istorici şi teoreticieni literari, comparatişti, eseişti, ci şi traducători, folclorişti, filosofi ai culturii etc. Instituţiile sunt, şi ele, bine reprezentate. Pe lângă „autorii fundamentali” din toate epocile istorice au fost incluse, apoi, nume de toate calibrele, inclusiv numeroşi „minori” cu importanţă istorică. Articole de referinţă sunt dedicate literaturilor în limbi străine de pe teritoriul României – maghiară, germană şi idiş, în primul rând, ceea ce reprezintă, cred, o premieră autohtonă şi implică o concepţie integratoare, non‑etnicistă, asupra literaturii naţionale. Dacă privim DGLR ca pe un instrument canonic de lucru – ceea ce şi este! – suntem obligaţi să luăm act de caracterul său de model „ospitalier” major.
■ Profesor, critic şi istoric literar
Paul Cernat
