De la marşurile stradale de susţinere sau de represiune, ca răspuns direct al celor dintâi, până la referendumuri sau luări de poziţie oficiale ale guvernanţilor, chestiunea (căci este exagerat spus problema) sexualităţii sau a genurilor diverselor persoane sau grupuri a pătruns, indiscutabil, în conştiinţa publică şi, invariabil, în propriul nostru discurs. Ca orice mişcare politică importată din Occident, ea vine înarmată cu tot felul de instrumente, simulacre ale retoricii şi ale artei clasice, simultan denunţând istoria şi, într‑un sens mai larg, raţiunea însăşi şi oferind soluţii înlocuitoare. Cu lecţia postmoderniştilor deja învăţată, aceea că prin cuvânt se poate deturna şi substitui realitatea, noile ideologii, indiferent de orientarea lor, impun, prin declaraţii care mai de care mai absurde şi paradoxale, o alter‑realitate propice lor. Şi fără a merge mai departe către demonstraţii abstracte, chiar dacă tentaţia umoristică este mare, mă opresc asupra unei expoziţii extinse ce a avut loc în iarna aceasta în Bucureşti, Simţi, aluneci, cânţi, sub egida Triumf amiria. Muzeul Culturii Queer? în parteneriat cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Expoziţia principală a fost deschisă la Galeria Nicodim de la Combinatul Plastic, după o amânare prelungită din partea MNAC şi o schimbare de loc (iniţial expoziţia fusese asumată în spaţiul de la Palatul Parlamentului), alături de încă trei expoziţii anexe în spaţiile altor galerii.
Cea mai vizibilă şi relevantă expoziţie a fost, bineînţeles, cea de la Galeria Nicodim, o expoziţie de curator (Kilobase Bucharest – Dragoş Olea şi Sandra Demetrescu), prin care se demonstrează vizual şi conceptual Manifesto‑ul Triumf amiria, acest Muzeu al Culturii Queer? (sic!), a cărui finanţare vine prin Granturile SEE şi Norvegiene prin programul Ro‑Cultura. În loc de text curatorial, vizitatorul era întâmpinat în mod cinstit cu un text bilingv despre natura angajamentelor Triumf amiria, din care citez: „Contextualizând şi avansând perspective artistice queer, ne propunem să deconstruim paradoxurile multiple care modelează realităţile RO şi nu numai. Vom încerca să despachetăm, deconstruim, anihilăm binare precum feminin/ masculin, premodern/ modern, uman/ non‑uman, natură/ tehnologie, real/ virtual, nord/ sud, pro‑ştiinţă/ anti‑ştiinţă, la bază/ la vârf, vizibil/ invizibil, drag/ ultra‑real, centru/ periferie, axiomă/ metamorfoză,
capodoperă/ gunoi, radical/ canonic, ierarhic/ rizomatic, reprezentativ/ irelevant, real/ fictiv, utopic/ pragmatic, normativ/ subversiv, evaziv/ direct, sistem/ antisistem, legitimă/ nelegitimă, nouă/ tradiţională etc.”[1]. Aşa cum ne dăm seama şi din text, confuzia şi lipsa de imaginaţie sunt elemente definitorii pentru acest proiect al asociaţiei MozaiQ, acest Muzeu al culturii Queer care îşi doreşte acreditarea formală, intrând în rândul instituţiilor canonice, „muzeificate” şi simultan cultivând dezordinea, anarhia, descompunerea scărilor de valori şi, mai mult, a bunului‑simţ elementar.
În sine, expoziţia este cât se poate de convenţională: este protejată de spaţiul închis al galeriei, are lucrări de artă în medii tradiţionale (pictură, grafică, sculptură, obiect, foto‑video), un concept curatorial care organizează oarecum obiectele în spaţiu şi galerişti primitori care fac tururi ghidate cu mare entuziasm. Chiar şi performance‑urile cu care ne‑am tot obişnuit în spaţiile contemporane aici lipsesc, sau, oricum, nu ocupă un spaţiu real, ci rulează undeva în fundal, pe ecrane de televizor sau pe proiectoare. Nu ştiu dacă lipsa etichetelor cu numele artiştilor şi titlurile lucrărilor este o decizie asumată, ca o încercare de a pune accentul pe ideea de comunitate, de cultură comună, sau pur şi simplu o eroare de organizare, dar consecinţa directă este una clar dezavantajoasă. În noianul de obiecte adunate, cele care au într‑adevăr relevanţă artistică îşi pierd şansa de a fi consemnate, căci lipsa identităţii directe alăturate unui plan de sală mult prea alambicat, care l‑ar face până şi pe Mercator să‑şi ia un moment de reculegere, duc la dispariţia invariabilă a interesului. Sunt câţiva artişti a căror personalitate nu poate fi ascunsă indiferent de context, precum Cornel Brudaşcu, Murivale, Lea Rasovskzy, Raluca Ilaria Demetrescu sau Hortensia Mi Kafchin, lucrările lor din expoziţie devenind un fel de faruri în întuneric.
În rest, multă shaorma cu de toate, pancarte de la proteste feministe prezentate ca artă neintenţionată, dar mai ales ca artă socială, angajată politic, istorii ale locurilor de adunare a comunităţii queer din Bucureşti sau a capitalizării societăţii Suveica, discursuri înregistrate de la PRIDE, contra‑istorii ale pătratului lui Malevici ca punct de pornire pentru ce ar trebui să fie o istorie a opresiunii femeii, pictură clasică figurativă şi proiecţii video diverse. Din cele din urmă aş puncta o abominaţie, o înregistrare dintr‑un centru pentru persoane cu grave handicapuri fizice, care urmează în buclă după un montaj video aproape înduioşător cu diverse ipostaze ale Olympiei în viziunea unui travestit. Dacă cele două sunt în continuitate sau nu, asta nu ştiu, dar cert este că atitudinea realizatorului celei din urmă este inumană. Cadrele de exacerbare a disfuncţiei şi a suferinţei semenilor din motive ce nu ţin de voinţa sau de decizia nimănui, încălcarea intimităţii şi a respectului faţă de situaţia celuilalt şi ambalarea lor ca artă încalcă orice limită a decenţei şi a empatiei umane.
Ce anume rezultă din acest tumultuos experiment vizual? Putem vorbi despre o producţie culturală queer care să justifice înfiinţarea unui muzeu din fonduri publice? Răspunsul până acum este
clar nu. Artiştii pe care i‑am amintit mai sus au creat în calitatea lor de artişti, nu în funcţie de preferinţele sexuale sau vestimentare. Chiar şi atunci când subiectul este tematic, ca în lucrările lui Murivale sau ale Ralucăi Ilaria Demetrescu şi ale Hortensiei Mi Kafchin, arta lor este relevantă în sine, ca singularitate creativă, ca poveste individuală şi nu ca parte a unei culturi identitare restrictive, ci ca parte a culturii mari, care a depăşit de mult graniţele geografice şi sociale. Pentru a forma o cultură, grupul trebuie să împărtăşească lucruri ce ţin de domeniul specific al acesteia, ce o acreditează ca atare şi simultan o individualizează de altele. O organizaţie a oamenilor care se spală pe dinţi cu mâna stângă sau a celor care cântă în falsetto sub duş nu poate genera o altă cultură, în ciuda potenţialului enorm de umor involuntar pe care îl presupune. A căuta cu tot dinadinsul un fir roşu care să unească cultural prin producţia artistică comunitatea queer, separând‑o astfel de cultura mare, este un act forţat şi care duce la rezultate dezarticulate, clar nu în avantajul ei. Cred că ar fi fost mult mai stringentă nevoia de a spune istoria românilor homosexuali sau travesti din ultima sută de ani, de a vorbi despre articolul 200 din codul penal, care a fost abrogat abia în 2001, de a vorbi despre singurătate, recluziune şi discriminare, despre nevoia de acceptare şi de regăsire a identităţii, precum şi despre prezentul relativ nou înfiinţatei comunităţi queer, despre programele şi manifestările ei, despre incluziune sau abuz. Aşa cum nu susţin expoziţiile sau evenimentele organizate doar cu artiste, căci le consider o manifestare fundamental misogină, la fel consider că expoziţiile segregaţioniste nu pot avea decât consecinţe nefaste.
Suntem într‑un moment unic din istoria umanităţii, nicicând şi nicăieri femeile şi minorităţile de toate felurile, inclusiv sexuale, nu au fost atât de natural asimilate culturii generale. A expune artă a unor creatori într‑un context doar pentru că sunt femei sau queer sau de o culoare sau alta împinge toleranţa în cealaltă direcţie, aceea care creează din nou segregare şi discriminare. Artiştii prezenţi în expoziţia de la Galeria Nicodim sunt artişti în sine, iar cei care nu sunt şi vor să pară prin alăturarea faţă de primii, că poate s‑or molipsi de la aceştia, nu fac decât să adâncească hăul de comunicare cu un public neprevenit şi neparvenit. Bineînţeles, nu este neapărat vina lor, căci, aşa cum spuneam şi în introducere, aceasta este o expoziţie de curator, adică un discurs exterior artei, o cârjă ideologică transformată în fundaţie pentru noul edificiu al artei şi culturii contemporane. În încheiere, vă las cu un alt fragment relevant şi revelatoriu din manifesto‑ul Triumf amiria. Un Muzeu al Culturii Queer?:
Prin prezenţa sa, „Triumf amiria tulbură queer în stânga şi‑n dreapta şi nu ştii niciodată când şi unde o să se întâmple, într‑un continuu proces de subvertire şi reimaginare a prezentului şi trecutului. Triumf amiria recuperează haotic orice‑ar fi putut fi queer şi acordă valenţe noi istoriei oficiale. Plasează în timpul lor artefactele istoriei queer şi reinterpretează istoria în cheie queer”.
■ Artist şi critic de artă
Notă:
[1] https://triumfamiria.ro/
Dalina Bădescu
