Apropierea dintre oameni mi s‑a părut mai intensă ca niciodată, ca şi nevoia unei comunităţi întreţinute telefonic sau virtual, fiecare semnal fiind receptat cu bucurie, cu entuziasm…
Prematur poate, dacă îndrăznesc să analizez semnele, sfârşitul verii şi primele săptămâni de toamnă au reuşit să instaureze în mine ceva ce înainte de pandemie nu credeam că voi pierde prea curând (hýbris‑ul subiectivităţii, evident!), şi anume sentimentul unei normalităţi personale recucerite. Sună ca un proces de recuperare psihică şi poate că, într‑un fel, asta şi este, dar, rememorând istoria măruntei mele vieţi din ultimele luni, mai precis de la mijlocul lunii martie 2020, când toată nebunia generată de pandemie a cuprins lumea, mă văd nevoită să admit şi momentele de descumpănire, nu numai bravada asigurată de fervoarea cu care m‑am cufundat în scris sau de orele petrecute în compania cărţilor, a filmelor, a spectacolelor de operă vizionate în montări mai vechi, substitut virtual pentru reprezentaţiile anulate, dar nu şi pentru atmosfera lor reală. A fost o descumpănire generată de necunoaştere, de relativitatea informaţiei certe, de suspiciune şi paranoia, de incapacitatea de a mă poziţiona într‑un tablou existenţial coerent. Mai mult decât atât, a fost o descumpănire alimentată sistematic de căutarea obsesivă, şi gratuită de cele mai multe ori, a informaţiilor corecte, a adevărului, a justificărilor, a soluţiilor, de îngrijorarea pentru cei dragi şi de neputinţa de a schimba ceva. Însă, a fost şi o descumpănire oglindită în reacţiile familiei şi ale prietenilor, şi, consecutiv, surdinizată prin împărtăşire, prin confortul asigurat de certitudinea că nu sunt singură în acest perimetru de insecuritate, că reacţiile mele nu sunt exacerbări iraţionale izolate, că spaimele mele sunt confirmate de spaimele celorlalţi.
De altfel, apropierea dintre oameni mi s‑a părut mai intensă ca niciodată, ca şi nevoia unei comunităţi întreţinute telefonic sau virtual, fiecare semnal fiind receptat cu bucurie, cu entuziasm
genuin. Nu‑mi amintesc să fi trăit vreodată o atât de manifestă căutare a comuniunii cu celălalt, a bucuriei contactului mediat cu celălalt. Cultural, această nevoie irepresibilă s‑a revărsat în proiecte comune, în volume colective şi în împărtăşirea de articole şi cărţi în versiuni electronice, în nenumărate poeme şi eseuri care au circulat pe reţelele de socializare, în colaje, filme şi fotografii, prilej de călătorii virtuale şi nostalgii reenergetizante. Niciodată nu m‑am hrănit atât de mult din amintiri frumoase şi dialoguri inteligente ca în aceste luni şi niciodată n‑am fost atât de recunoscătoare pentru fiecare experienţă trăită cu încântare, pentru fiecare amiciţie electivă şi, fundamental, pentru opţiunea culturală şi profesională, care a funcţionat ca un spaţiu de refugiu şi de regrupare identitară.
Reacţia de autoconservare a împins în prim‑plan o mantră eficientă, chiar dacă nu tocmai adevărată – nimic nu s‑a schimbat în regimul meu de viaţă, din moment ce oricum existenţa mea s‑a consumat dintotdeauna fericit în spaţiul camerei mele de lucru, în compania cărţilor şi a computerului. Însă, deşi am citit şi am scris foarte mult, mai cu seamă în perioada consemnării la domiciliu, anormalitatea circumstanţelor a început treptat să erodeze utopica mea enclavă intelectuală, să insinueze perfid spaima instaurării unei perioade sterile din punct de vedere creator, un fel de vid funest fără valoare contabilă la capătul vieţii.
Mai întâi, închiderea bibliotecilor sau funcţionarea lor limitată a îngreunat sensibil munca mea de cercetare, convertind‑o într‑un travaliu cronofag şi frustrant, asistat de creativitatea milenară şi de amabilitatea unor oameni prinşi şi ei în staza impusă culturii române de pandemie. Apoi, anularea conferinţelor la care ar fi trebuit să particip fizic, la faţa locului (în Georgia, de pildă, unde propunerea mea a fost acceptată), a echivalat cu un acut sentiment de atrofiere a vieţii academice, compensat parţial de transformarea câtorva dintre ele în întâlniri virtuale, cu mine în aceeaşi cameră de lucru, în faţa aceluiaşi computer… Compensarea, spuneam, a fost doar parţială, deoarece comunicarea electronică este însoţită prea des fie de o crispare politicoasă, fie de o dezinvoltură lipsită de substanţă, nereuşind în fond să înlocuiască integral schimbul de idei şi efervescenţa dialogică a conferinţelor tradiţionale.
La toate acestea s‑a mai adăugat absenţa unei rupturi de ritm, a unei evadări vitale, pe care cufundarea într‑o experienţă culturală inedită, trăită pe viu, mi‑a oferit‑o în trecut. Exilate într‑o amânare fără dată de expirare, opere de artă, oraşe istorice ale Europei, geografia unor tărâmuri noi au devenit brusc domenii investigate cu un interes genuin şi cu o resemnare dulce‑amară. Şi mai problematică este obliterarea schimbării de perspectivă, faptul că nu am certitudinea, fondată pe date precise, că lucrurile se vor schimba în curând, că pauza de respiraţie energetizantă se va putea produce în viitorul nu prea îndepărtat. Incertitudinea îşi continuă dominaţia, ca de altfel şi senzaţia de existenţă suspendată, vag determinată, imposibil de amortizat prin ocuparea maniacală a timpului şi intensitatea cufundării în epuizante proiecte culturale.
Pe de altă parte, fantasma intelectuală în care mă refugiez indiferent de circumstanţe şi‑a dovedit slăbiciunea intrinsecă în condiţiile restricţionării perimetrului meu de mişcare. Şi asta nu pentru că nu aş fi avut exerciţiul izolării, al ascetismului intelectual, ci pentru că, absolut normal, receptez şi interiorizez altfel diferenţa dintre claustrarea voluntară, în care îmi consum obsesiile de lectură şi proiectele intelectuale, şi claustrarea impusă, datorată unei obedienţe faţă de o autoritate. Niciodată nu mi s‑a părut atât de mare distanţa dintre auto‑impunere şi impunere, după cum niciodată nu am simţit o acţiune atât de confuz‑dezintegrantă a puterii la cele două paliere inseparabile ei – cel al dorinţelor şi cel, eminamente foucauldian, al cunoaşterii; mai precis, în spiritul teoriilor aceluiaşi Michel Foucault, la palierul cunoaşterii medicale, al pretenţiei ei de infailibilitate în câmpul spectacular al puterii.
Chiar dacă, în mod raţional, am acceptat motivele unei asemenea impuneri, am resimţit‑o ca pe un atentat la libertate, ca pe o negare a capacităţii mele de a judeca şi de a decide, ca pe un refuz al accesului la cunoaştere. Este şi motivul pentru care mantra mea de supravieţuire interioară s‑a fisurat pe alocuri şi a permis negativităţii să‑mi invadeze utopia, să o maculeze cu directive seci şi speranţe ameninţate, să o populeze cu fantasme medievale şi referinţe livreşti, ultimele, de o forţă exorcizantă surprinzătoare, deoarece, dacă civilizaţia noastră a trecut prin ciumă şi alte urgii şi le‑a transformat în literatură, mai avem şi noi o şansă, nu‑i aşa?!
Interesant este că toate aceste referinţe literare (de la Boccaccio la Camus) şi toate aceste reprezentări culturale pregnante (de la medicii medievali cu măşti în formă de cioc la spitalele disciplinate din timpul gripei spaniole) au translat detensionant în discursul cotidian al scriitorilor, convertindu‑se într‑un subiect simultan escapist şi acut cotidian. Securizant, lumea livrescă a lui ca şi cum a atenuat vremelnic spaimele, metamorfozând temporar criza într‑o secvenţă cu precedente istorice, cu inconsistente garanţii de rezistenţă personală, dar cu certe indicii de supravieţuire civilizaţională.
Nu pot să nu observ faptul că în jurul nostru existenţa nu se mai articulează filosofic şi cronologic, ci medical şi secvenţial, că „asimptomatic” a devenit un epitet funcţional, de o ubicuitate discursivă ludică pe alocuri, dar esenţialmente alarmantă, că multe proiecte se configurează din start în zodia irealizării şi a compromisului, că neîncrederea se infiltrează tot mai acut în reţeaua socială şi că anxietatea ameninţă să fisureze şi/ sau să fragmenteze echilibrul sufletesc şi energiile creatoare. În cazul multor scriitori şi oameni de cultură, este o anxietate convertită în fervoare intelectuală, sau lăsată să se consume până la capăt, până când resemnarea se instaurează şi pavează drumul pentru o normalitate, efemeră şi de o aparent paradoxală anormalitate, dar, ca şi înainte de pandemie, continuu perfectibilă. O normalitate marcată de noi habitudini şi comportamente preventive, remanente şi, cu siguranţă, definitorii pentru ceea ce vom fi în viitor.
Şi totuşi… nu pentru prima dată în viaţă constat cu încântare că aparţin unei specii adaptative, că atunci când alternativa ar fi spaima sufocantă, care mă scoate din circuit şi mă devitalizează, cărţile, scrisul, muzica, filmul, documentarele mă reconectează cu eul meu lăuntric şi reuşesc să‑mi reconstruiască enclava de normalitate anormală, iluzorie, subiectivă, evident (!), dar a mea. Şi, chiar mai important, capabilă să mă ţină psihic la suprafaţă, să‑mi asigure momente de fericire, deloc durabile, fireşte – un intelectual perpetuu fericit ar fi, cu siguranţă, o erezie! –, să‑mi alimenteze speranţele şi să‑mi canalizeze creator energia. Rezultatul este o strategică şi, uneori, nesăbuită „risipă” între un deadline şi un altul, între cronicile care mă obligă să trăiesc în actualitatea literaturii române, să menţin contactul cu pulsul ei viu, şi studiile guvernate de o disciplină neconcesivă, capabilă să mă absoarbă din prezent, „risipă” vitală, capabilă să mă proiecteze într‑un elevat spaţiu de refugiu, unde idealitatea cărţii, chiar dacă nu elimină negativitatea funciară generată de pandemie, îi transfigurează temporalitatea nefastă şi derapajele existenţiale, reuşind să‑mi confirme faptul că aceste luni nu s‑au consumat în gol şi să mă readucă întrucâtva în sfera unei normalităţi operative, chiar dacă inevitabil subiective.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, eseist, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
