„L’enfer, c’est les autres.”
Jean‑Paul Sartre
Reacţiile la boli şi durere sunt legate de sistemele de valori generale, de credinţele şi modalităţile de exprimare culturală, care împing oamenii să se comporte diferit atunci când sunt expuşi unor situaţii la limită. Bineînţeles că nici noi, traducătorii, nu facem excepţie atunci când reacţionăm la durerea pe care o resimţim la ruperea de rutina vieţii noastre de zi cu zi; o viaţă care înainte de covid presupunea multe ore de concentrare în singurătate, văzută însă acum din altă optică, aceea a unei stări de exil la domiciliu. Da, cu cea mai mare parte a populaţiei lumii în carantină, planeta este în exil. E un exil la domiciliu. Pentru mine, cea a cărei esenţă era mişcarea şi lumina, iar călătoria era calea de a rămâne concentrată pe ceva, este ca şi cum mi‑am pierdut simţul orientării. Timpul meu s‑a lungit micşorat. Uneori nu‑mi amintesc ce zi este, brusc, îmi dau seama că au trecut luni de la începutul restricţiei, care mi se par un secol, dar în acelaşi timp zilele mele curg ca nişte picături de apă. Am senzaţia că visez în timp ce sunt trează. Pe această planetă exilată, cu străzile sale pustii, păsările au început să ciripească, să cânte note din ce în ce mai înalte, animalele sălbatice se acomodează în arealul nostru, devenit acum pustiu. Lumea fără noi are o frumuseţe ciudată. Este ca imaginea dintr‑un vis care persistă intact după ce ne‑am trezit şi trebuie să ne oprim, să uităm o vreme ce suntem sau credem că suntem, pentru a rezolva enigma. Ce se întâmplă în jurul nostru este ca o poveste de science fiction sau o distopie futuristă care, foarte curând, a devenit o realitate tangibilă; ea pare să funcţioneze ca un rezumat al numeroaselor crize ce caracterizează epoca noastră, subliniind cât de vulnerabil şi fragil este sistemul globalizat pe care îl împărtăşim. Consecinţele teribile pentru indivizi, ţări şi economii sunt inevitabile. Dar, în acest caz, cum putem aborda lucrurile, noi, cei care prin scrieri sau traduceri pulverizăm graniţe dintre
culturi, urmându‑ne vocaţia?
Este cunoscut şi comentat de cercetători faptul că întotdeauna, după mari crize, mari schimbări sociale sau dezastre (războaie, revoluţii sau epidemii), urmează o perioadă de mare înflorire a artelor şi, în special, a literaturii. Acest lucru este firesc, deoarece literatura are puterea de a descrie evenimentele nerostite, pe care istoria nu le poate reda şi care sunt cruciale pentru dezvoltarea şi continuitatea unei societăţi. În literatura mondială există multe poveşti care se desfăşoară în mijlocul unor pandemii, alegorice sau adevărate, trimise de zei sau fiind consecinţa acţiunii umane. De altfel, poate, ca urmare a unor evenimente reale, toate religiile cunoscute includ poveşti de revelaţie datorate epidemiilor, dezastrelor naturale sau răzbunării zeilor, precum ciuma biblică a filistinilor sau 2 din cele 10 plăgi ale faraonului. Nu sunt puţine nici cazurile în care lucrări futuriste par să fi prezis situaţii cu analogii sau asemănări cu cele trăite astăzi de oameni din întreaga lume.
Dintre lucrurile bune pentru traducătorii aflaţi în acest exil acasă, în tovărăşia cărţilor, unul este acela că putem gândi şi citi mai mult; putem reveni la condiţia noastră firească de cititori profesionişti. Bineînţeles, ne trezeşte interesul tot ce s‑a scris referitor la molime şi catastrofe; şi lista este lungă: epidemiile au constituit întotdeauna camvasul pentru proiectarea emoţiilor, pentru catharsis, pentru comentarii politice, pentru metafore şi descrieri ale modului în care oamenii reacţionează la crizele majore de sănătate. Luând lucrurile de la începuturi, în Iliada ne este prezentată molima care, trimisă de zei, secera eroii ahei pentru vina lui Agamemnon faţă de zeul Apollo, vine apoi Boala din Războiul peloponezian al lui Tucidide şi, trecând de la epos la tragedie, în Oedip de Sofokle, Teba este bântuită de o molimă groaznică. În zorii timpurilor moderne, în faimosul Decameron (1353) de Boccaccio, considerată şi prima lucrare de proză a timpurilor moderne, este descrisă ciuma care a izbucnit la Florenţa în 1348. Sărind peste ani, lista lucrărilor din timpurile moderne cu referiri 
la molime este lungă, continuă până în zilele noastre, dar nu le voi aminti, fiindcă, desigur, sunt cunoscute. Totuşi, iată o mică şi incompletă listă…, să‑i spunem, pandemică: Travels in Asia and Africa (1325‑1354) a călătorului arab Ibn Battuta, socotit drept un Marco Polo arab; Fever de Laurie Halse Anderson, 1793; Promessi sposi de Alessandro Francesco Tommaso Manzoni (1825‑1827); The Last Man de Mary Shelley, 1826; The Masque of the Red Death de Edgar Allen Poe, 1842; Uncle Tom’s Cabin de Harriet Beecher Stowe, 1852; La Dame aux Camélias de Alexandre Dumas, fils, 1852; în 1881, povestirea naturalistului danez Jens Peter Jacobsen, Pesten i Bergamo; Nordenholt’s Million de J. J. Connington, Alfred Walter Stewart, 1923; La peste de Albert Camus, 1947; Le Hussard sur le toit de Jean Giono, 1951; The Stand de Stephen King, 1978; The Death of Grass de Sam Youd, 1956; El amor en los tiempos del cólera de Gabriel García Márquez, 1985; Ensaio sobre a cegueira de José Saramago, 2000; Nemesis de Philip Roth, 2010; Peste et Choléra de Patrick Deville, 2014; The end of the world de Santiago Amigorena, 2015; Severance de Ling Ma; Fever de Deon Meyer, 2016. Tema epidemiilor şi a viruşilor este o sursă de inspiraţie şi pentru incursiuni istorice, cum ar fi Crossed de Garth Ennis, sau Το The Last Man de Brian K. Vaughan şi Pia Guerra. Bineînţeles că şi în Grecia au fost scrise destule romane, povestiri şi poeme legate de epidemii. Enumăr unele dintre ele: Το θανατικό της Ρόδου/ Moartea Rodosului de Emanouil Limenitis, Ασπασία/ Aspasia de Iakovakis Rizou Neroulos, Η Ξένη του1854/ Străina din 1854 de Emmanouil Lykoudis, Η επιδημία/ Epidemia de Gheorghios Souris, Βαρδιάνος στα Σπόρκα/ Vardianos în Sporka de Alexandros Papadiamantis, Η άρρωστη πολιτεία/ Societatea bolnavă de Galatea Kazantzaki, Γη και νερό/ Pământ şi apă de G A Abot, Λοιμό/ Ciumă de Andreas Franghias, Graffito de Pavlos Matesis – ultimele două nişte alegorii. Iar astăzi se scrie enorm despre viruşii moderni, în proză sau poezie, colectiv sau individual.
Confruntaţi cu o criză economică recentă, în Grecia am fost mai bine pregătiţi să acceptăm primul şoc şi să acceptăm noua situaţie creată de pandemie. Ceea ce începem să realizăm este că nu
avem de‑a face cu o altă excepţie: noua eră, care a început aproximativ cu debutul secolului, va fi o perioadă de transformare constantă şi de nesiguranţă permanentă. Ca nişte copii răsfăţaţi în istorie, sigur că nu am experimentat războiul, dar se pare că am intrat într‑o fază extrem de complexă, forţaţi să dezvoltăm alte tipuri de reflexe pentru a face faţă provocărilor.
A călători fără a pleca de acasă este principalul avantaj al lucrului de acasă, lucru pe care noi, traducătorii, îl ştim, dar pe care milioane de oameni abia încep să‑l descopere. Una dintre schimbările majore pe care această criză le va aduce lumii este probabil aceasta: oamenii vor călători mai puţin, dar, chiar şi aşa, se vor afla în mai multe locuri, în acelaşi timp. Planeta va fi recunoscătoare şi familiile la fel. Poate că partea pozitivă a tragediei care se desfăşoară este triumful omniprezenţei.
Comunicarea cu ceilalţi este importantă, desigur; am simţit lipsa ei, dar acum îmi dau seama cât de important este pentru mine să fiu în natură câteva ore în fiecare săptămână, să‑i simt sunetele, mirosurile, culorile… Această izolare este imposibil să nu aibă consecinţe negative dacă va continua mult timp, oricât de puternic psihologic ar fi cineva. Chiar şi o persoană singuratică precum sunt eu are nevoie de divertisment şi acum opţiunile sunt minime. Redescopăr în aceste zile un ritm de viaţă pe care îl uitasem complet şi acest lucru este legat de meditaţie. Singurătatea este o stare dificilă, dar ea poate şi recompensa pe cei cărora nu le este frică să‑şi confrunte sufletul, sentimentele interioare şi, în cele din urmă, pe ei înşişi cu ei înşişi.
Literatura este, între altele, un mod de a se distanţa; ne ajută să vedem realitatea de la distanţă şi să simţim că până şi o astfel de pandemie face parte din viaţă. Dar nu sunt sigură dacă majoritatea oamenilor ştie cum să‑şi petreacă timpul citind. Nu mai suntem familiarizaţi cu profunzimea cuvântului tipărit, nu ne mai lăsăm mintea liberă să fie purtată de o poveste, nu mai avem gânduri care sunt departe de realitate. O carte, o carte bună, este o altă lume. Nu putem intra în altă lume decât dacă o lăsăm mai întâi aici pe cea prezentă. Şi acesta este exact exerciţiul necesar oamenilor obişnuiţi, cărora le este dificil să‑l facă, ceea ce are drept rezutat că devin şi mai ataşaţi de realitate. Trăiesc oprimaţi de realitate şi timp, cu idei obsesive de rezultate şi realizări. Zilele goale din carantină ne‑au învăţat, sper, că realizarea noastră supremă este o viaţă care are sens.
De asemenea, cred că această epidemie va schimba totul, iar literatura nu va fi o excepţie, se va schimba şi ea. Şi, desigur, se va schimba modul de a o interpreta şi de a o citi. Când se va fi terminat pandemia, evident că vom gândi diferit, vom simţi diferit, vom scrie diferit. În literatură şi artă va exista o mişcare complet diferită, cu lucruri noi. Mai mult, cred că fiinţa umană este puţin pregătită pentru o astfel de situaţie. Această izolare, această închidere fizică va avea consecinţe, pentru că masca împotriva viruşilor a îndepărtat celelalte măşti. Oamenii încă vorbesc la telefon, prin e‑mail, pe reţelele de socializare etc., dar prezenţa corpului, prezenţa celuilalt lipseşte. Cred că atunci când vom ieşi liberi complet pe stradă, va exista un sentiment de înstrăinare, chiar şi după sfârşitul pandemiei. Atingerea celuilalt va fi ceva destul de înspăimântător şi, în acelaşi timp, interesant, dar ceva se va schimba radical în această atingere a celuilalt.
Îmbucurător este că acum arta a intrat într‑o stare de autorestricţie, dar nu a rămas tăcută: muzicienii susţin concerte online, organizaţiile şi grupurile de teatru încarcă spectacole pe YouTube, muzeele şi instituţiile oferă tururi digitale ale colecţiilor lor.
Poezia, într‑un mod simplu şi expresiv, reuşeşte să împrăştie fricile, se confruntă cu nesiguranţele şi linişteşte sau mobilizează Omul. Vindeca homeopatic. Mai ales în vremuri de criză ca aceasta,
când Omul se confruntă cu rezistenţa sa şi are nevoie de o doză de magie în care ceea ce se caută este sentimentul de uşurare. Desigur, poezia, nici nu se putea să nu fie influenţată. În Grecia se desfăşoară zilele acestea Festivalul internaţional de poezie, devenit o tradiţie. Cu deviza Poezie în ciuda vremurilor, cel de‑al 6‑lea Festival Internaţional de Poezie vine, iarăşi, în acest septembrie şi aduce poezia în vieţile noastre. Acesta este un eveniment literar foarte important, care a fost creat în anii de criză (2013) şi aspiră să schimbe imaginea Greciei în lume, făcând din Atena un important centru literar european şi o destinaţie de călătorie pentru iubitorii de poezie. Festivalul este organizat de Cercul Poeţilor, sub egida Ministerului Culturii, sprijinit de acesta, şi se desfăşoară în colaborare cu Municipalitatea din Atena, Palatul Muzicii – Megaro Mousikis – din Atena şi Fundaţia Elenă pentru Cultură.
Vreau să spun că, da, în vremuri de coronavirus, se scrie mult şi în Grecia, se fac prezentări şi mese rotunde privind cărţile, editurile, traducătorii. Şi, bineînţeles, noi, traducătorii literari, avem în continuare un rol important. Depăşind exilul la domiciliu impus de coronavirus, noi vom continua să creăm punţi între culturi.
Ceea ce cred că interesează este faptul că în Grecia scriu şi poeţi, şi prozatori de limbă română. Publică fie individual, fie în antologii comune. Exilul lor, deşi nu este numai în casă, ci şi unul departe de rădăcini, este uşurat prin creaţie. Salut în aceste rânduri curajul şi talentul poetului Florin Gheorghiu şi al prozatorului şi poetului Dan Hăşdean. Ei ne dovedesc faptul că se poate lupta cu orice îngrădire.
În încheiere, vreau să îmi exprim speranţa că va exista un nou punct de plecare pentru reexaminarea conceptului de libertate, a acestui bun social suprem al unei societăţi democratice şi pentru protejarea altor bunuri sociale de bază, a căror valoare fusese oarecum anemiată din cauza vitezei dobândite a unei vieţi mai mult sau mai puţin de la sine înţelese, precum sănătatea, educaţia şi cultura – bunuri care trebuie oferite gratuit şi egal tuturor.
■ Traducător, publicist şi eseist
Angela Bratsou
