Cum arată azi o lucrare de asemenea anvergură cum este un dicţionar general şi integral al literaturii române, lucrare începută în 1995? Cum rezistă în timp? Ar trebui să recitim cuvântul-înainte al coordonatorului Eugen Simion, ca să vedem etapele, dificultăţile şi descrierea proiectului, pe cât de firesc, pe atât de ambiţios. Am scris de mai multe ori despre DGLR (cum îl cunoaştem sub o siglă, vehiculată mai rapid, ca semn distinctiv), din 2004 până în 2012. Apariţia DGLR e o mică sau mare odisee (depinde cum privim), care ar merita povestită pe îndelete. Pe scurt, ca într‑un fişier, iată cea mai compactă naraţiune:
Primul volum din prima versiune a Dicţionarului general al literaturii române a apărut în 2004, împreună cu volumele II şi III, era un început în forţă; ultimul, adică al şaptelea, a apărut în 2009, într‑un interval de cinci ani de editare. Prima versiune înregistra informaţiile până la nivelul anului 2003. O ediţie recapitulativă, selectivă, un fel de dicţionar esenţial, a apărut în 2012, în două volume, care aducea informaţiile până în 2008. Cum bine se ştie, o lucrare de acest tip necesită o permanentă actualizare a informaţiei, astfel încât se impune o periodică reluare. Primul volum, A‑B, din ediţia a II‑a, revizuită, adăugită şi adusă la zi, a apărut în 2016, împreună cu al doilea, C; al treilea, D‑G, şi al patrulea, H‑L, au apărut în 2017; al cincilea, M‑O, a apărut în 2019; iar în 2020 a apărut volumul al şaselea, P‑R. În acest stadiu ne aflăm în martie 2022. Sunt sigur că vor apărea cât mai curând celelalte două volume, care să încheie alfabetul scriitorilor din versiunea revizuită începută în 2016. În această ultimă versiune apărută până acum informaţia contabilizată despre scriitori (opera, datele biografice şi sursele bibliografice) se opreşte în 2012; deci, cu ultimele volume care vor apărea în cursul acestui an, se va înregistra un decalaj de zece ani şi ar fi nevoie să se pregătească versiunea următoare.
Dicţionarele, când sunt bine făcute, dau siguranţa de sine a unei culturi, fac parte din structura ei de rezistenţă, din cel puţin două motive: oferă un tablou de valori şi permit orientarea în domeniu. Ele sunt o sursă de informaţie sigură, de la care pot porni cercetările de anvergură.
Un dicţionar‑tezaur al literaturii române nu poate fi decât o operă colectivă. Iar o operă colectivă are neapărată nevoie de un coordonator, care să asigure unitatea de concepţie, de redactare şi de
evaluare. Când proiectul e configurat, următoarea etapă o constituie alcătuirea echipei de lucru. Armonizarea punctelor de vedere nu‑i o întreprindere uşoară. Despre toate acestea relatează Eugen Simion în prefaţa la primul volum al primei versiuni. Când vezi eforturile, dificultăţile învinse şi rezultatele nu ai de ce să consideri o exagerare în a numi acest dicţionar Dicţionarul Simion, cu o notă distinctivă faţă de alte dicţionare, nu atât de multe, totuşi, încât să ne încurcăm în ele. Una dintre cele mai mari dificultăţi pentru mentalitatea noastră este constituirea unui colectiv dinamic de cercetare, fidelizat pentru un obiectiv ştiinţific de durată. Eugen Simion a reuşit acest lucru, ceea ce este, cu adevărat, o mare izbândă pedagogică pentru un colectiv ce are tendinţa, oarecum firesc şi explicabil, să se disperseze, să se atomizeze, astfel încât fiecare cercetător să‑şi realizeze prioritar temele individuale de cercetare. Omogenizarea şi fidelizarea echipei pentru un obiectiv comun, la fel de important pentru toţi, ca şi pentru instituţia de cercetare reprezentată, sunt obiective greu de realizat.
Amprenta Eugen Simion e firesc să fie vizibilă în proiectul edificiului, în viziunea critică de ansamblu, în ierarhia valorilor, în selecţie şi în organizarea sumarului. Coordonatorul însuşi scrie mai multe articole importante, care dau tonul: articolele despre Arghezi, Bacovia, Mircea Eliade şi Cioran, articolele despre Marin Preda, Petru Dumitriu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ion Băieşu, Octavian Paler, Şerban Cioculescu, Alexandru Piru, Valeriu Cristea, Petre Pandrea, N. Steinhardt, colaborează cu Mihai Cimpoi la realizarea articolului despre Mihai Eminescu. Eugen Simion este citat frecvent în finalul multor articole redactate de alţii. Este foarte prezent în dicţionarul pe care l‑a coordonat. S‑ar putea ca pe unii să‑i deranjeze. Din punctul meu de vedere, prezenţa lui Eugen Simion în paginile dicţionarului pe care îl coordonează îmi dă o notă de siguranţă şi de familiaritate, pentru că este prezenţa unuia dintre cei mai mari critici ai contemporaneităţii. Se vede că el este ghidul de lectură. Nu‑i mai puţin adevărat că la sfârşitul articolelor se văd, în citate, şi alte autorităţi critice: de la clasicii Maiorescu, Lovinescu, Iorga, Ibrăileanu la interbelicii G. Călinescu, Vianu, Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Ralea, la contemporanii Matei Călinescu, Manolescu, Raicu, Cristea, Dimisianu, Iorgulescu, Zaciu, Balotă, Ion Pop, Cornel Ungureanu etc., la alţii, mai tineri.
Dicţionarul Simion este străbătut de la un capăt la altul de o democraţie a punctelor de vedere, de o diversitate a atitudinilor critice, care fac din el un interesant spectacol de idei. Spectacolul de idei şi interpretări, agrementat şi cu o iconografie adecvată, cu unele fotografii memorabile, rezultă şi dintr‑un extrem de interesant dialog al generaţiilor de critici şi istorici literari, în regia unui maestru ce ştie să păstreze discreţia, lăsând să se afirme independenţa punctelor de vedere. Un reper în lexicografia filologică dedicată literaturii române, bilanţ de etapă, Dicţionarul Simion ia forma unui dicţionar‑tezaur cuprinzător, actualizat şi capabil să satisfacă un evantai larg de exigenţe.
Dacă am cerceta în continuare miza pe scriitorii care pot forma canonul estetic lărgit al literaturii române, am desprinde imaginea pe care ne‑am fi dorit‑o explicită despre ierarhia valorilor. Dar o asemenea imagine nu trebuie să fie schematică, patetică şi exclusivistă, pentru că un dicţionar bine făcut, cum este acesta, transmite aprecierile critice, evaluările de ansamblu, ingenios ambalate în regia informaţiei biografice, a analizei operei şi a referinţelor bibliografice ataşate fiecărui articol. În fond, nu citim un dicţionar pentru a afla canonul estetic propus, ci pentru a ne informa, dar fără un canon estetic implicit, bine gândit şi serios articulat, un dicţionar e o masă amorfă, o construcţie fără structură de rezistenţă. Dicţionarul Simion îşi etalează cunoscătorilor şi induce novicilor propria ierarhie de valori, construită în jurul nucleului dur al clasicilor şi al modernilor clasicizaţi.
Diferenţa de viziune şi de cuprindere apare la comparaţia dintre un dicţionar al scriitorilor români, cum era Dicţionarul Zaciu, şi un dicţionar al literaturii române, cum este Dicţionarul Simion. Cuprinderea şi aplicaţia sunt semnificativ diferite ca orizont cultural. Dacă unul include numai scriitori, cel de‑al doilea cuprinde curente literare şi concepte (specific naţional, bizantinism, balcanism, baroc, umanism, Şcoala Ardeleană, clasicism, paşoptism, preromantism, romantism, parnasianism, simbolism, realism, sămănătorism, poporanism, modernism, tradiţionalism, gândirism, suprarealism, avangardă, onirism, protocronism, postmodernism, optzecism – primul articol de Nicolae Mecu, cele mai multe de Dumitru Micu, unele de Dan Horia Mazilu, iar cele despre epoca recentă de Florin Mihăilescu şi Nicolae Bârna), principalele reviste şi grupări, de la Propăşirea şi Dacia literară (şi chiar mai dinainte), Junimea şi Convorbiri literare, până la Echinox, instituţiile importante (Academia Română, Societatea Scriitorilor Români, Uniunea Scriitorilor din România). Sunt apoi articole separate, veritabile sinteze de erudiţie, ca şi celelalte, despre Biblia în limba română (articol de Eugen Munteanu) şi cărţile populare (articol de Gh. Chivu). Articolele despre reviste, grupări, folclorişti, editori, traducători sunt mult mai numeroase, cum e şi firesc, punând în relief caracterul enciclopedic al Dicţionarului Simion (în sensul de „enciclopedie literară”, ca dicţionar general de literatură), extensie pe care Dicţionarul Zaciu nu o are, nu şi‑o propune şi nu şi‑o asumă.
În strânsă legătură cu acest aspect (capacitatea de cuprindere a fenomenului literar), e de relevat o altă dimensiune, şi anume includerea literaturii române din toate zonele locuite de români, în principal din Basarabia, Serbia (Banatul sârbesc sau Voivodina), Ucraina (Bucovina de Nord) şi din exil (exilul românesc din întreaga lume). Dau un singur exemplu comparativ la acest capitol. Dacă Dicţionarul Zaciu (dicţionarul esenţial) abia includea patru scriitori basarabeni postbelici (Mihai Cimpoi, Ion Druţă, Nicolae Dabija şi Grigore Vieru), Dicţionarul Simion oferă o largă reprezentativitate (alături de cei patru menţionaţi, mai sunt prezentaţi Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Spiridon Vangheli, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Andrei Ţurcanu, Ion Hadârcă, Eugen Lungu, Em. Galaicu‑Păun şi mulţi alţii).
În noua versiune, caracterul enciclopedic al DGLR se amplifică prin includerea de noi articole (ca, de pildă, în volumul cel mai recent, P‑R, articolul despre evoluţia romanului, redactat de Paul Cernat, sau articolul Romanitate‑Românitate, redactat de Ioan‑Aurel Pop). Astfel încât putem afirma cu toată convingerea că avem în DGLR evidenţa detaliată a patrimoniului literar naţional.
Nu cred că se îndoieşte cineva de necesitatea unui dicţionar de literatură română, permanent actualizat. Când nu aveam dicţionare, discutam mai mult despre această necesitate imperioasă. Acum, când avem, să nu uităm să‑i arătăm calităţile şi să‑i dovedim utilitatea.
DGLR stă bine în raftul bibliotecilor sau pe masa cititorilor, la îndemâna oricărui explorator, printre referinţele esenţiale care alcătuiesc blazonul unei culturi naţionale.
■ Profesor, critic şi istoric literar
Ion Simuţ
