Cea mai serioasă lucrare de lexicografie istorico‑literară din cultura română
Renunţ la mască din prima frază: scriu aceste rânduri din biroul meu de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. Prin urmare, nu o fac din afara proiectului. Am scris destule articole în noul Dicţionar general al literaturii române; am revizuit, am corectat câteva zeci, le‑am completat. Am participat la şedinţe de lucru. Am tras de colegi să scrie. Tocmai poziţia mea de insider mă pune într‑o poziţie delicată. Dar şi privilegiată. Pentru că ştiu enorma cantitate de muncă, miile de ore de cercetare pe care poate că cineva din afară nici măcar nu le bănuieşte. Pe de altă parte, pot ocupa foarte bine şi poziţia normală: contribuţia mea e mică, sunt în mult mai mare măsură un istoric literar care profită de DGLR, decât unul care a muncit pe brânci pe şantierul lui. Şi, din acest punct de vedere, nimic nu‑mi poate clinti opinia că avem de a face cu cea mai importantă lucrare de lexicografie din domeniul istoriei literaturii care s‑a făcut în cultura română. O carte de la care porneşte orice cercetare serioasă. Aşa cum nici un lingvist nu se poate descurca fără uriaşul Dicţionar al limbii române, publicat în 19 volume, nici un istoric literar nu se poate orienta prin forţe proprii fără să se verifice, fără să‑şi fixeze azimutul luând ca reper cea de a doua ediţie a DGLR. E acum, cu cele opt volume ale sale, un mega‑proiect încheiat. Dar un dicţionar nu e niciodată terminat, e, prin definiţie, work in progress. Tocmai de aceea, or mai fi destule de completat, de îndreptat. Există pete în soare.
Marile frustrări sunt de aşteptat să vină dinspre contemporani, care fie că nu se regăsesc, fie că nu admit stilistica austeră a unui articol de dicţionar. Echilibrul dintre trecut şi prezent e dificil de menţinut într‑o asemenea lucrare. Eu unul cred că balanţa trebuie să încline sensibil înspre epocile trecute. Prezentul mai are timp să se aşeze. Deşi, statistic, el e copleşitor. Numai Uniunea Scriitorilor din România numără în jur de 3.000 de membri (câţi sunt realmente scriitori dintre ei e o altă discuţie.) Filtrul cel mai potrivit pentru literatura actuală este critica de întâmpinare, nu dicţionarul academic. Nemulţumirilor contemporanilor (clasicii au marele avantaj că n‑şi mai manifestă, cel puţin nu direct, supărările) le răspund că, dacă ar fi fost după mine, aş fi investit şi mai multă exigenţă la acest capitol.
Dicţionarul literaturii sau istoria literaturii?
Cât e de necesar un dicţionar al literaturii, care să înregistreze tot ce este nu doar esenţial, ci, coborând altitudinea, important sau relevant în literatura română? Devine el caduc, aşa cum considera Nicolae Manolescu într‑un editorial de la apariţia primelor volume din cea de a doua adiţie a DGLR, câtă vreme avem câteva istorii ale literaturii scrise de critici importanţi? Nu doar scriitori, bine receptaţi, cultivaţi decenii bune prin canonul şcolar sau cel critic, ci şi cei uitaţi, dar şi reviste culturale (şi sunt sute), instituţii, curente, grupări, concepte – toate încap într‑un dicţionar. O istorie a literaturii, efect al unei viziuni subiective, ignoră mai mult decât recuperează; un dicţionar e o arhivă cuprinzătoare, nu o valorificare a patrimoniului dintr‑un singur unghi, dintr‑un singur interes, fie el metodologic, fie el ideologic. Intru în registrul clişeelor gingaşe: un dicţionar, fiind un proiect colectiv, asumându‑şi nişte norme academice riguroase, nu e spectaculos cum poate fi o istorie a literaturii, prin doza de subiectivitate asumată a autorului ei. Un dicţionar este, prin natura sa, mai conservator, mai ataşat de lucrurile sigure, străin de îndrăzneli stridente. Marile polemici nu se poartă prin intermediul unei asemenea sinteze, care trebuie să descrie, să sintetizeze, să adune la un loc ceea ce s‑a cercetat în timp. Dar eu cred că tocmai asta îi dă soliditate. Un dicţionar spune aproape totul, oricum foarte multe despre literatura pe care o administrează ştiinţific. O istorie a literaturii spune mai multe despre criticul care o scrie, despre opţiunile lui ideologice, despre metodele sale, despre gustul lui, despre interesele sale, decât despre literatura propriu‑zisă. Ca orice tentativă de narativizare a trecutului, de
primenire a tradiţiei şi de administrare a memoriei culturale, şi istoria literaturii implică un accentuat interes ideologic. Nu e vorba aici de subiectivitatea inerentă oricărui scenariu critic, ci de scrutarea trecutului dintr‑un unghi ideologic explicit. Sunt truisme adesea ignorate. Neînţelegerea provine din naivitatea receptării acestor sinteze: ele sunt adesea asumate comunitar, în special în şcoală, ca nişte ilustrări ale adevărului absolut, sunt răs‑folosite cu o râvnă didactică (pentru că un istoric literar citeşte tot ce e de citit în locul nostru), uitându‑se că ceea ce este plauzibil, necesar, provocator, în fine, reprezentativ într‑o anumită epocă nu are cum să‑şi păstreze nealterată puterea de convingere şi în alta. Or, în cultura română, cele câteva istorii ale literaturii au devenit adevărate obiecte de cult. Încă le fetişizăm. Sau ne certăm cu ele, căutând să nuanţăm ceea ce Lovinescu sau Călinescu au spus despre cutare scriitor. DGLR este ceea ce nici istorie a literaturii nu are cum să fie, prin condiţia ei de operă cu unic autor: o sumă a cunoaşterii, o recuperare din mai multe unghiuri a tradiţiei, o sinteză a receptării.
Cultura română a avut multă vreme dificultatea de a‑şi crea marile sinteze. Avem mai multe istorii ale literaturii decât instrumente de lucru, sinteze, ediţii critice solide. Altfel spus, am pus mereu carul înaintea boilor. Nu spun, evident, că istoriile literaturii nu sunt utile, necesare. Spun doar că ele trebuie gândite ca „eseuri”, ca nişte constructe subiective, asumate ca atare. Ele nu fac în nici un caz inutil un proiect cum este Dicţionarul general al literaturii române, cum considera, în editorialul amintit, Nicolae Manolescu. Dimpotrivă, sunt proiecte complementare.
Tradiţie şi continuitate
Faptul că la finele anului 2021 s‑a încheiat cea de a doua ediţie a DGLR merită receptat ca un eveniment. Sunt peste 8 mii de pagini la care au lucrat zeci de cercetători.
Încă o dată: scriu din Iaşi. Cele opt volume abia părute ale Dicţionarului general al literaturii române reprezintă capătul unei aventuri care a început la Iaşi, cu multe decenii în urmă, în anii 1960, când au început tatonările pentru sinteza de referinţă care va deveni Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, apărut în 1979. Dar acest proiect ar fi rămas, ca atâtea altele de la noi, neîncheiat, dacă nu ar fi existat ambiţia şi încăpăţânarea lui Eugen Simion de a‑l continua. Evident, actualul DGLR a fost întâmpinat, imediat ce a demarat, cu o vehemenţă tenace. Nu i s‑a dat nici o şansă, a fost considerat un proiect faraonic, imposibil de realizat. Ieşenii au suferit că li s‑a luat „dicţionarul”, că li s‑a furat „ideea” (de parcă a face un dicţionar‑tezaur al întregii literaturi naţionale e o idee în sine, care are valoare fără a fi concretizată); adevărul este că de multă vreme continuarea dicţionarului ieşean, care îşi planifica să ajungă (cândva!) la anul 1950, sucombase la litera B. Şi Hasdeu se poticnise la cuvântul „bărbat”… Dar noi ne ataşăm mult mai rapid de proiectele romantice, al căror capăt nu se zăreşte, perfecte în imposibilitatea lor, decât de cele duse la bun sfârşit, cu micile şi inevitabilele lor imperfecţiuni! Pentru mine, semnul cel mai clar că acest dicţionar nu avea altă şansă de a fi dus la bun sfârşit este ataşamentul pe care l‑au dovedit faţă de proiect cercetători de marcă, profesionişti ai domeniului, care realizaseră dicţionarul din 1979: Gabriela Drăgoi, Remus Zăstroiu, Victor Durnea, care au rămas până la final printre revizori. Şi nimeni din afară nu poate bănui ce cantitate enormă nu doar de muncă, dar şi de experienţă, de acribie au fost investite. Fiecare an, fiecare publicaţie, fiecare informaţie au fost verificat şi răs‑verificate. Ceea ce poate părea simplu presupune adesea căi întortocheate de parcurs, anchete ample, corespondenţe stufoase cu instituţiile statului. Eu unul, numai stând printre ei, pe margine, am învăţat multă meserie. Şi ştiu că fără ei şi fără alţi cercetători adevăraţi ca ei DGLR nu era posibil.
Un lucru este evident astăzi, când proiectul este încheiat (atât cât poate fi considerat finalizat un dicţionar de aceste dimensiuni): că avem de a face cu cea mai serioasă lucrare de lexicografie istorico‑literară din cultura română. DGLR nu e numai un imens şantier, ci o adevărată industrie, în care au fost şi sunt implicaţi zeci şi zeci de cercetători, majoritatea din institutele de filologie ale Academiei Române. Un astfel de proiect, care presupune un uriaş efort de sinteză, nu putea fi realizat decât într‑un cadru instituţional cum este cel oferit de Academie. Sunt lucruri poate banale în bunul lor simţ, care merită amintite, pentru că adesea tocmai ele nu se observă. Asta pentru că, de regulă, nu institutele de cercetare creează imaginea Academiei. Presa e mult mai atrasă de clivajele ideologice, micile scandaluri, contradicţii, polemici, disfuncţionalităţi, care există, ca în orice instituţie de pe lumea asta, decât de lucrările de anvergură pe care Academia Română le produce. Atunci se lasă liniştea. Pentru presă, faptul că există un dicţionar al literaturii române de peste 8 mii de pagini nu e o ştire cu potenţial. A stârnit ceva tapaj apariţia ultimei ediţii a DOOM‑ului, pentru că tot românul crede că ştie din naştere limba română şi mai crede că lingvistul e un jandarm care stabileşte el ce este acceptabil şi ce nu în limbă. Şi pentru că normele nu stabilite, ci aplicate de el în funcţie de uz au efect imediat în şcoală. Dar tot în şcoală ar trebui să intre automat şi DGLR. Deşi îmi dau seama că e o utopie, au fost, din câte ştiu, probleme cu finanţarea publicării; cum să ne gândim că statul român ar putea avea luciditatea de a duce aceste cărţi în fiecare bibliotecă publică, judeţeană şi şcolară?
Mai mult decât o ediţie revizuită
Ce aduce nou această nouă ediţie, pe pagina de titlu a căreia este scris, cu prea multă modestie, „revizuită, adăugită şi adusă la zi”? Nu e o simplă reeditare, în mare proporţie dicţionarul este o lucrare nouă. Evident, orice lucrare lexicografică de această amploare reprezintă o poveste fără sfârşit: ea va trebui permanent adusă la zi, actualizată, corectată acolo unde este cazul. Dar prezenta ediţie face mult mai mult de atât. Nu doar că actualizează informaţia, aducând‑o până în anul 2012; nu doar că repară erorile de informaţie din prima ediţie, nu doar că oferă o informaţie mult mai bogată, fiind, fără dubiu, sursa cea mai sigură din domeniul istoriei literare. Sunt înlocuite zeci şi zeci, multe articole din vechea ediţie, considerate datate sau insuficient de bine informate. E cazul unor autori importanţi, de la: Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, la Tudor Arghezi, A.E. Baconsky, Nicolae Balotă, Ion Barbu, Eugen Barbu, de la Daniel Bănulescu, Ştefan Bănulescu, Geo Bogza, G. Călinescu, la Titu Maiorescu. Cu totul noi sunt şi intrările despre Biblie, Alfabetele literaturii române, Avangardă, Autobiografie, Biografie, Clasicism, Comparatism, Critică literară, Jurnal, Jurnal de călătorie, Memorialistică, Metaliteratură, Naturalism, Roman, Reportaj, Romantism, Teorie literară, Paraliteratură, Slavonism, Tradiţionalism, Specific naţional, Suprarealism. Şi multe, multe altele. Sunt adevărate studii, de neocolit, realizate de cercetători recunoscuţi, cu reale contribuţii în domeniu. Prin urmare, miza teoretică este mai pregnantă decât în prima ediţie.
Aş spune că, prin rescrierea articolelor despre scriitorii importanţi, există şi un subtil pariu canonizator. Cum în utimii 15 ani au apărut câteva istorii ale literaturii, cu pretenţii canonizatoare, cum unii critici cu destulă experienţă, alţii cu pricepere de autopromovare, încă persistă în naivitatea vanitoasă de a crede că se poate face canonul pe cont propriu, că încă mai e posibil modelul maiorescian, al criticului care vine cu tablele legii, care poate impune o anumită ierarhie valorică, o lucrare fundamentală, mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât poate fi, omeneşte, orice sinteză personală, este mai mult decât necesară. Critica literară, ca şi istoria literară sunt jocuri de echipă, nu exerciţii solipsiste. DGLR nu riscă, teribilist, răsturnarea scării valorice; nu este, de altfel, un dicţionar cadrul convenţional unde astfel de conflicte de interpretare trebuie să se manifeste. Cu echilibrul său, cu permanentul efort de obiectivare, dicţionarul oferă, implicit, imaginea cea mai onestă, cea mai coerentă asupra literaturii noastre, cu autorii săi, de toate categoriile, dar şi cu instituţiile sale, cu genurile, curentele, revistele şi epifenomenele sale.
În plus, extrem de important este modul în care continuitatea domeniului se poate citi în paginile dicţionarului, care este un adevărat palimpsest: urmele clasicului Dicţionar al literaturii române
de la origini până la 1900 sunt prezente, în special în cazul autorilor din perioada veche şi al presei; din prima ediţie a DGLR au rămas, într‑o formă adusă la zi, contribuţiile cele mai bune; intrările noi completează optim lucrarea, demonstrând că fără tradiţie nimic nu este posibil. Printre autorii dicţionarului se numără cercetători cu mare experienţă, precum Remus Zăstroiu, Constantin Teodorovici, Dan Mănucă, Florin Faifer, Gabriela Drăgoi, Gabriela Danţiş, Iordan Datcu, Leon Volovici, Nicolae Mecu, Victor Durnea, Gheorghe Chivu, Eugen Pavel, Stancu Ilin, dar şi o nouă generaţie de istorici literari, precum Mihai Iovănel, Paul Cernat, Bianca Burţa‑Cernat, Andrei Terian, Oana Soare, Raluca Dună, Doris Mironescu, Şerban Axinte, Adrian Tudurachi, Ligia Tudurachi, Teodora Dumitru, Cosmin Borza, Maricica Munteanu ş.a.m.d. Mie unuia şi acesta mi se pare unul dintre cele mai mari câştiguri ale DGLR 2.
Nu am intrat în analiza acestui proiect pentru că am reţineri tactice. E un proiect uriaş, demn de toate laudele. Dar îi las pe alţii să‑l laude, eu fiind un combatant, fie el şi modest. Fireşte, DGLR 2 e gata să primească şi critici. Nu există dicţionar perfect. Dar cred că e necesar să‑l consultăm, să punem în cântar reuşitele cu scăpările. Nu am emoţii: e o carte de căpătâi a culturii române. E un instrument de lucru de care nici un istoric literar serios nu se va putea debarasa. Ştiu că în mare parte DGLR 2 e accesibil şi online şi că proiectul e în curs de ameliorare. Va deveni curând accesibil pentru oricine va avea nevoie. O decizie necesară, care, bine promovată, va face ca acest dicţionar să devină principala resursă a domeniului.
Nu în ultimul rând, DGLR 2 rămâne un proiect dus la bun sfârşit, dar şi o provocare: cine şi când se va încumeta să‑l continue, să‑l ţină la zi, la acelaşi nivel academic?
■ Profesor, critic şi istoric literar, eseist, prozator
Bogdan Creţu
