Cine intră într‑o librărie germană este, fără îndoială, izbit de numărul incredibil al cărţilor, între care traducerile din mai toate limbile pământului se bucură de atenţia cuvenită, parcă spre a confirma că Johann Wolfgang Goethe a fost cel dintâi care a pronunţat alăturarea literatură universală (Weltliteratur), dar şi că apetitul nemţilor de azi de a şti nu numai ce se întâmplă, ci şi ce se scrie în alte părţi este la fel de mare. În acest peisaj în permanentă schimbare, cărţile traduse din autori români îşi găsesc, şi ele, locul, chiar dacă sunt încă puţine.
Tradiţia traducerilor literare din română urcă spre ultima parte a secolului al XIX‑lea, începând cu Poveşti valahe, traduse şi editate de fraţii Arthur şi Albert Schott şi continuând cu Mihai Eminescu, ale cărui poezii au apărut în versiune germană încă în timpul vieţii[2], dar continuă să fie traduse până în zilele noastre. Lui i s‑au alăturat Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi nu puţini alţii.
Poate mai mult decât traducerile din opera unor mari poeţi, la (mai buna) cunoaştere a liricii noastre în spaţiul german au contribuit antologiile, şi ele numeroase, care au avantajul că oferă celui interesat o imagine panoramică asupra unui grup de poeţi, a unei epoci sau a întregii noastre poezii. Un avantaj a fost acela că în România au trăit comunităţi întregi de germani, din sânul cărora s‑au ridicat intelectuali şi scriitori care, bilingvi fiind, şi‑au asumat şi misiunea de a face cunoscută literatura română prin traduceri în limba lor maternă.
Am avut de curând bucuria să deschid o asemenea antologie, datorată lui Hellmut Seiler, el însuşi un remarcabil poet, autor a numeroase volume. Cu rădăcini braşovene şi cu studii sibiene, el, cel stabilit, ca foarte mulţi alţii, în Germania, a rămas legat de universul literar român nu numai sentimental, ci şi efectiv, atât de legat, încât a simţit nevoia să se însoţească de el şi după ce, numai aparent, a plecat din el.
Titlul ales pentru antologie vine să exprime metaforic nu numai dificultăţile, ci şi vulnerabilităţile unei asemenea întreprinderi. Într‑adevăr, autorul s‑a găsit în faţa a două încercări selective: aceea de a alege autorii semnificativi pentru perioada actuală şi, apoi, de a alege poeziile care să‑i reprezinte pe aceştia. Desigur, nu voi cădea în greşeala pe care alţi confraţi o fac şi o repetă de a‑i reproşa lui Hellmut Seiler dubla selecţie pe care a făcut‑o, căci ştiu prea bine că nicio antologie, oricât de cuprinzătoare (cea de faţă include 38 de poeţi!), nu poate fi exhaustivă, aşa încât întrebări precum „de ce apare poetul X?” sau „de ce nu apare poetul Y?” mi se par nelalocul lor[3]. De altfel, asemenea nedumeriri sau chiar reproşuri, dacă apar totuşi, îl pot interesa eventual pe cititorul român, în nici un caz pe cel german, care ia de bune deciziile celui care a alcătuit antologia. Din acelaşi motiv, criteriul vârstei rămâne inoperant, de vreme ce în antologie se află autori despărţiţi de o jumătate de veac, de la Nora Iuga (n. 1931) la Teodor Duna (n. 1981), important rămânând doar faptul că toţi au putut furniza texte prin care se legitimează drept actuali.
O remarcă pe care mă simt obligat să o fac. Transilvănean prin origini şi prin cultură, Hellmut Seiler face un remarcabil dar provinciei natale când introduce în antologie un număr considerabil de poeţi ai acestui spaţiu şi, printre ei, pe cei mai semnificativi poeţi ai grupării Echinox, mai puţin gălăgioasă, dar mai consistentă prin consecinţele pe termen lung decât altele.
Vocaţia actualităţii este cea care dă unitate volumului. Diferenţele inerente de opţiuni estetice, de stil şi de limbaj sunt estompate şi chiar anulate prin prudenţa de a selecta acele texte care dovedesc o dublă compatibilitate: între ele şi cu maniera poetică a lui Hellmut Seiler. Nu am avut posibilitatea să compar traducerile sale cu originalele româneşti, dar, acolo unde am avut‑o, am constatat că versiunea germană este cel puţin la fel de bună. La această performanţă a contribuit şi disponibilitatea limbii germane de a se mlădia pe structura versului românesc şi binefăcătoarea diversitate a limbii noastre. Puţine sunt limbile în care s‑au tradus convingător poezii româneşti, şi aceasta nu din cauza neîndemânării traducătorilor, ci a stridenţelor lingvistice, precum şi a raportării traducerilor la contexte literare foarte diferite.
Antologatorul a manifestat o îndreptăţită amabilitate faţă de cititorul german, punându‑i la dispoziţie informaţii imediate, de care bănuieşte că acesta ar fi lipsit. Astfel, volumul este precedat de o amplă Prefaţă, în care Al. Cistelecan condensează veacurile poeziei noastre, pentru a oferi un fundal credibil celei actuale. Mai mult, fiecare secvenţă dedicată unui poet este inaugurată prin scurte şi exacte prezentări bio‑bibliografice binevenite.
Fără îndoială, Hellmut Seiler este un înzestrat autor de antologie şi un la fel de bun traducător, cele două abilităţi dându‑şi mâna în cartea de faţă. Şi, tot fără vreo îndoială, cartea de faţă este una dintre cele mai bune antologii de poezie română tradusă în limba germană. O carte de vizită selectă, în ambele sensuri.
■ Prozator, poet, dramaturg, traducător, profesor
Note:
[1] Hellmut Seiler (Hrsg), Schwebebrücken aus Papier. Antholgie rumänischer Lyrik der Gegenwart [Poduri suspendate din hârtie. Antologie din lirica română contemporană], Berlin, Edition Noack & Block in der Frank & Timme GmbH, 2021
[2] Un merit aparte îi revine reşiţeanului Ludwig Vinzenz Fischer, care a publicat prima traducere germană a Luceafărului în „Romänische Revue” a lui Corneliu Diaconovici în anul 1889.
[3] Tocmai când am scris aceste cuvinte, mă văd nevoit să revin, parţial, asupra lor şi să‑i sugerez autorului ca pe viitor să îi aibă în vedere şi pe poeţii români din Serbia, Bucovina şi Basarabia care se încadrează în criteriile la care va recurge.
Bogdan Mihai Dascălu
