Ştefan Ştefănescu: Democraţia, dimensiune a istoriei
Ştefan Ştefănescu a marcat prin prezenţa sa istoriografia românească timp de mai bine de o jumătate de veac, atât prin opera de istoric, cât şi prin rolul important pe care l-a deţinut în evoluţia istoriografiei din România într-una din perioadele ei cele mai grele şi complicate. Ajuns la o vârstă venerabilă, 85 de ani, bilanţul pe care l-a realizat este remarcabil şi, în acelaşi timp, dincolo de operă, prezenţa sa în domeniul istoriografic a fost în nu puţine rânduri hotărâtoare pentru mulţi colegi ai săi, pe care i-a apărat – şi trebuie să mărturisesc că mă număr şi eu printre ei – şi i-a ajutat, cu asumarea conştientă a riscurilor pentru propria sa devenire.
Având caracteristici proprii în fiecare epocă istorică, populaţia, prin numărul şi structura ei, prezintă o deosebită importanţă pentru înţelegerea unor aspecte de prim ordin ale istoriei economice, sociale şi politice. Dinamica populaţiei, depinzând, la rândul ei, direct de structura economică şi de organizarea societăţii, este – într-un fel sau altul – reflectarea trăsăturilor unei anumite perioade istorice. Deşi unele aspecte ale variaţiilor demografice apar puţin legate sau chiar independente de caracteriticile perioadei respective, există în fond o relaţie dinamică între condiţiile vieţii materiale şi indicii demografici.
În orice etapă concretă a dezvoltării istorice se manifestă legături şi interacţiuni strânse şi continue între factorii economic, politic, cultural şi demografic.
„Dimensiune a istoriei – cum o definea cunoscutul istoric francez al populaţiei, Marcel Reinhard – demografia intervine în istorie sub dubla ei înfăţişare: cantitativă şi calitativă”.
Demografia cantitativă pune accentul pe factorul numeric, viaţa statelor – sub diverse manifestări – explicându-se în mare măsură prin numărul populaţiei. Efectivul populaţiei este o componentă a însăşi existenţei unui stat. De potenţialul demografic depinde în mare măsură bogăţia statului, forţa lui. Fără o anumită densitate a populaţiei structura politică nu se poate afirma, organizarea administrativă este irealizabilă şi dezvoltarea economico-culturală devine de neconceput. Pentru societăţile premoderne, mai ales – când tehnica era relativ slab dezvoltată –, întreaga viaţă economică a fost puternic influenţată de masa şi dinamica demografică.
În cazul istoriei României, până în secolul al XIX-lea, izvoarele de care dispunem nu dau posibilitatea stabilirii – decât cu foarte mare aproximaţie – a efectivului şi structurii populaţiei, a evoluţiei acesteia, a cunoaşterii puterii materiale şi a ideologiei diferitelor categorii sociale. Nu s-au păstrat pentru Ţările Române, mai ales pentr
u Ţara Românească şi Moldova, izvoare de tipul recensămintelor, a urbariilor, a registrelor funciare, cutume scrise, charte ale cetăţilor etc. Absenţa acestora îngreuiază aprecierile cantitative ale unor fenomene social-economice. Cu toate acestea, s-au putut întreprinde cercetări cu caracter demografic interesante.
Modificările intervenite în cursul vremii în efectivul populaţiei, în special cele de creştere, se resimt în apariţia unor fenomene şi instituţii noi, ca şi în marile evenimente istorice. Studiul variaţiilor demografice este de aceea absolut necesar pentru mai deplina înţelegere a modificărilor intervenite în mersul istoriei. Izvoare diferite prin natura lor furnizează informaţii care, coroborate, evidenţiază existenţa modificărilor intervenite în decursul vremii în efectivul şi structura populaţiei, învederează fluctuaţii ale populaţiei, înlesnind studierea consecinţelor acestora. În ultima vreme, atât în cazul Transilvaniei – unde sursele documentare cuprind mai multe detalii –, cât şi al Ţării Româneşti şi Moldovei, este tot mai susţinut efortul cercetătorilor ca în reconstituirile istorice să pună accentul pe elementul cantitativ, rezultatele din unele discipline apropiate ca profil sunt folosite pentru a depăşi prezentarea adesea prea schematică a istoriei, încercându-se să se stabilească rolul pe care l-a avut în istoria României factorul demografic. A fost lărgită perspectiva cu privire la structura populaţiei, repartiţia geografică a diferitelor categorii de sate pentru unele perioade din Evul Mediu, constituirea, structura şi evoluţia domeniului feudal, gradul de antrenare a unora dintre sate în schimbul de mărfuri, mişcările de populaţie, colonizările şi consecinţele lor.
Larga deschidere în cercetarea istorică este de natură să evidenţieze că fapte neexplicate sau explicate altădată prin determinări politice, geografice sau religioase capătă o semnificaţie nouă, ţinându-se seama de considerente de ordin demografic, de aspectul cantitativ al fenomenului studiat.
Prin acordarea unei atenţii sporite investigării factorului populaţie se va surprinde mai exact esenţa a ceea ce s-a numit „miracolul românesc”.
Dacă populaţia daco-romană a persistat pe teritoriul actual al României în condiţiile vitrege ale migraţiei popoarelor, aceasta s-a datorat, desigur, în bună măsură numărului însemnat al celor rămaşi aici după retragerea oficialităţii romane, creşterii acestui număr prin sporul natural şi prin admigrările continue, în special în secolele IV–VI, de populaţie romanizată din sud.
Migraţiunea de populaţie de limbă latină de la sudul la nordul Dunării – fenomen surprins în izvoarele istorice – constituie un fapt istoric de-a dreptul opus celui închipuit de cronicari şi de mulţi istorici, al fugii populaţiei romanizate în faţa „barbarilor”. El se explică prin împrejurările economice din acele secole din Imperiul roman de răsărit.
Din vremea lui Diocletian (284–305) Imperiul roman a început să devină o vastă maşină de exploatare a masei rurale de locuitori; colonii au fost legaţi de glie de către stăpânii funciari; populaţia a fost cumplit sărăcită prin ruina şi decăderea pieţelor interne de desfacere a produselor; oraşele au decăzut, o opresiune fiscală în creştere s-a manifestat pentru susţinerea unei armate de gen nou şi a maşinii birocratice a imperiului. Se simţea nevoia de sume tot mai mari de bani şi ele erau stoarse de la contribuabili.
În schimb, în regiunile aşa-zise „barbare”, circulaţia monetară nu era atât de dezvoltată; populaţia supusă „barbarilor” datora stăpânitorilor vremelnici livrări periodice de grâne şi animale.
Acest contrast economic între Imperiu şi „lumea barbară” a favorizat persistenţa elementelor romanice rămase sub stăpînirea popoarelor migratorii şi a favorizat, de asemenea, deplasări mari de populaţie agricolă din imperiu spre regiunile din afara lui. Fenomenul acesta este caracteristic mai ales pentru partea de răsărit, unde statul roman, bazat pe robirea comunităţilor săteşti şi pe exploatarea fiscală a acestora, a supravieţuit, pe când în Apus el a încetat, după pierderea provinciilor, în secolul al V-lea.
Informaţii din izvoare scrise atestă pactizarea cu „barbarii” a locuitorilor din imperiu. Constantin cel Mare (306–337) a dat un edict (28 aprilie 323) în timpul războiului cu goţii (edictul se află în Codul Theodosian) că cei ce vor da ajutor şi merinde „barbarilor” năvălitori să fie arşi de vii. Asemenea măsuri de mare severitate nu se pot explica decât prin existenţa unui curent în favoarea goţilor la elementele rurale. Scriitorul Orosius consemna la începutul secolului al V-lea că se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci, dar liberi între „barbari”, decât să suporte între romani greutatea dărilor. Priscus din Panion (Priscus Panites), solul împăratului Teodosie II la curtea lui Attila, a întâlnit un fost cives romanus, care i s-a plâns de greutatea dărilor din Imperiul roman şi care socotea că situaţia de supus al „barbarilor”, în speţă al hunilor (sciţilor) este „mai bună”, fiecare bucurându-se de „ceea ce are” în timp ce în Imperiul roman „legile nu sunt deopotrivă pentru toţi”. În De guvernatione Dei, V, 7, Salvianus scria: „Toţi romanii (cuceriţi de „barbari”) au o singură dorinţă: aceea de a nu mai reveni la supuşenia romană… şi astfel, fraţii noştri nu numai că nu vor deloc să fugă înapoi la noi, ci dimpotrivă, ne părăsesc pe noi pentru a fugi la ei”.
S-a constatat că în secolele III–IV a avut loc o scădere a numărului populaţiei de limbă latină a Imperiului roman, părăsirea ogoarelor, descompletarea armatei.
S-a admis că în acea vreme s-a produs o scădere importantă a numărului de naşteri. S-a pus însă şi întrebarea dacă scăderea numărului populaţiei imperiului nu este cauzată şi de emigrarea braţelor de muncă în regiunile stăpânite de „barbarii” de dincolo de graniţele imperiului şi s-a înclinat spre un răspuns afirmativ.
Fenomenul concentrării pe „barbaricum” al populaţiei romane, dacă nu este specific numai romanităţii orientale, în orice caz a avut în Răsărit proporţii mult mai mari decât în Apus, unde imperiul s-a prăbuşit şi provinciile romane au fost transformate în mare măsură în state germane. În Răsărit, nu a existat un stat „barbar” la marginea imperiului, ci numai o „viaţă barbară”, în contrast cu viaţa imperiului.
Pătrunderea elementelor romanice în secolele IV–VI la sudul Dunării a fost o prelungire a romanizării, care n-a fost întreruptă în secolul al III-lea, în urma retragerii din Dacia a legiunilor romane şi a aparatului administrativ imperial. Monumente, obiective, urme arheologice, descoperiri monetare ilustrează continuarea şi după secolul al III-lea a procesului de romanizare la nordul Dunării.
Admiterea, pe baza izvoarelor documentare existente, a fenomenului migraţiei unor elemente romanice din sudul Dunării, care au întărit nucleul de romanizare băştinaş de la nordul Dunării, nu însemnează excluderea ideii că a putut avea loc şi fenomenul invers. În anumite momente, din cauza vicisitudinilor istorice, s-au produs deplasări de populaţie de la nordul la sudul Dunării.
În cadrul procesului general de dezvoltare istorică, care a provocat schimbări adânci în fizionomia vieţii rurale de pe teritoriul României în secolele IX–X, factorul demografic şi-a avut importanţa lui. Efectivul populaţiei, mărit prin asimilarea de către băştinaşi a unora dintre migratori, a determinat o creştere a numărului de aşezări umane, atât în zonele de podiş, cât şi în cele subcarpatice şi de câmpie. Începând cu secolul al X-lea s-a conturat în linii generale peisajul rural aşa cum îl găsim mai târziu, în secolele XIV–XVIII. Încă din acea vreme, s-a trecut la împărţirea ţării în trupuri de moşii, s-au stabilit hotarele satelor, considerate încă din primele documente emise de cancelariile Ţării Româneşti şi Moldovei ca „vechi şi bătrâne”.
Presiunea şi apoi instaurarea în secolele XII–XIII a stăpânirii regatului maghiar în Transilvania au provocat, pe lângă o permanentă rezistenţă armată, şi un curent de emigrare a populaţiei la sud şi la est de Carpaţi. În Diploma ioaniţilor regele maghiar ţinea în mod expres să fie inclusă clauza ca în ţinuturile de la sud de Carpaţi, concedate cavalerilor ioaniţi, aceştia să nu primească pe ţăranii din regatul maghiar „de orice stare şi neam ar fi”. Introducerea unei atari clauze arată că la data emiterii diplomei, la mijlocul secolului al XIII-lea, emigrarea ţăranilor din ţinuturile intrate sub stăpânirea regatului maghiar – în cazul dat, din Transilvania – la sud de Carpaţi cunoştea proporţii însemnate. Înmulţirea populaţiei cu valurile de nou-veniţi din Transilvania – şi acest fenomen va continua în cursul secolelor, fiind o permanenţă a istoriei noastre ca, de altfel, şi fenomenul invers – a contribuit la dezvoltarea economică şi la maturizarea raporturilor feudale la sud şi la est de Carpaţi. S-a creat, astfel, cadrul intern necesar apariţiei statelor de sine stătătoare Ţara Românească şi Moldova. Împrejurări externe – criza din marile state vecine şi pericolul tătar – au înlesnit şi au grăbit procesul de formare a celor două state româneşti ce aveau să se impună în a doua jumătate a secolului al XIV-lea ca factori importanţi pe arena vieţii politice europene.
Formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova a contribuit, prin stabilirea ordinii de stat şi asigurarea în mai mare măsură a securităţii populaţiei, la dezvoltarea mai rapidă a economiei, la creşterea efectivului ţării.
Înmulţirea şi concentrarea populaţiei în anumite zone geografice au impus luarea unor măsuri de organizare politică şi religioasă a ţării. În actul sinodal din octombrie (1370) de înfiinţare a celei de a doua mitropolii a Ţării Româneşti – a Severinului –, se motiva această măsură ca fiind determinată de numărul mare al populaţiei ţării („întrucât cu trecerea timpului neamul acelui loc s-a nimerit să fie numeros şi aproape nemărginit”).
Constatarea din amintitul act sinodal cu privire la numărul mare al populaţiei ţării nu poate fi neglijată când se încearcă să se explice apariţia în aceeaşi vreme a fenomenului de asociere la domnie, care presupunea, se pare, chiar o împărţire teritorială a ţării.
În secolele XIV–XVI o însemnată parte a populaţiei rurale continua să trăiască în sate libere, grupate mai ales în regiunea subcarpatică – unde era şi cea mai mare densitate a populaţiei – fără să fie absente şi în câmpie. Aici, însă, populaţia era rară şi avea adesea un caracter mobil, reflectat de altfel şi în toponimie (Pribegi, Hoinari, Goniţi, Băjenari, Pitulaţi etc.).
Studiul demografiei cantitative face mai deplină înţelegerea istoriei marilor lupte şi victorii obţinute de poporul român împotriva invadatorilor străini în secolele XIV–XVI. Pierderile umane cauzate de războaie, însoţite adesea de ani de foamete şi epidemii, ar fi dus în scurt timp la căderea ţării sub stăpânire străină, dacă nu ar fi existat condiţii social-economice de refacere a potenţialului uman, care realiza în fapt bogăţia ţării şi căruia i se datora apărarea ei. În Ţara Românească şi în Moldova, pe lângă faptul că se păstra într-o proporţie însemnată ţărănimea liberă, interesată în apărarea libertăţii ei şi a ţării, sarcinile ţăranilor dependenţi faţă de stăpânii feudali erau incomparabil mai reduse decât în ţările vecine. Fertilitatea solului făcea să crească interesul locuitorilor în lucrarea şi apărarea pământului de care depindea bunăstarea lor. Nevoile militare, desele solicitări la sacrificiile ţăranilor au menţinut în secolele XIV–XVI la un nivel scăzut sarcinile ţăranilor faţă de stăpânii feudali. Aceasta a făcut ca sporului populaţiei, rezultat din natalitatea mare, specifică acelei vremi, să i se adauge un procent însemnat de imigranţi din ţările vecine, atraşi în ţinuturile româneşti de condiţiile de viaţă mai bune, de politica domnească şi a stăpânilor de domenii privind acordarea de scutiri, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, noilor veniţi, de obligaţiile la care erau impuşi băştinaşii.
Victoriile obţinute de poporul român, de oştile româneşti, formate în cea mai mare parte din ţărani, împotriva invadatorilor străini, au asigurat o amânare cu consecinţe însemnate a datei la care ţările noastre au intrat în sistemul politic al dominaţiei otomane. Această amânare a îngăduit poporului român în secolele XIV–XV un progres economic, bazat pe dezvoltarea oraşelor, a producţiei de mărfuri şi a schimbului. Progresul economic a avut consecinţe însemnate în creşterea numărului populaţiei, în dezvoltarea culturii şi artei.
Ştirile documentare care s-au păstrat nu fac posibilă întocmirea unor statistici riguroase cu privire la numărul, densitatea, structura populaţiei şi variaţiile demografice. Despre schimbările demografice în direcţia creşterii numărului populaţiei sunt elocvente însă două fenomene pomenite de izvoare: fenomenul de „roire a satelor”, care era un fel de sciziparitate a unui sat mai vechi în locul căruia apăreau două sau mai multe sate noi şi fenomenul de creare a unor sate de colonizare („slobozii”), prin chemarea unor colonişti din afara hotarelor ţării. Existau şi cazuri de „slobozii” cu colonişti strânşi din ţară. Satele de colonizare erau create în ţinuturile cu slabă densitate a populaţiei, în special în câmpie, unde, din cauza deselor incursiuni străine, fenomenul de „pustiire” a satelor era mai frecvent.
I. Donat a încercat să transpună pe hartă repartiţia geografică a „sloboziilor” în Ţara Românească, iar Matei Vlad s-a ocupat de regimul lor fiscal şi administrativ. Efortul celor doi pionieri în studiul populaţiei se impune a fi continuat, în vederea lămuririi unui fenomen demografic foarte important al istoriei noastre. Odată întocmită harta noilor aşezări, pe ansamblul ţării, ar trebui studiată apartenenţa socială a imigranţilor, dacă ei se înrudeau sau nu, condiţiile în care se stabileau, puterea lor materială, consecinţele economice ale imigrării, rolul ei în popularea şi punerea în valoare a resurselor ţării, măsura în care noii veniţi îşi menţineau obiceiurile şi limba, în cazul în care proveneau din afara hotarelor ţării. Adăugate celor istorice, cercetările lingvistice, onomastice, toponimice şi etnografice pot aduce precizări şi elemente noi în studierea satelor de colonizare şi în cunoaşterea raporturilor lor cu vechile aşezări. Sub influenţa nou-veniţilor s-au putut introduce unele cuvinte în lexic, a suferit unele transformări toponimia, a fost înrâurit portul şi modul de construire a locuinţelor. La rândul lor, coloniştii au suferit influenţa mediului în care s-au aşezat şi foarte adeseori s-au asimilat, amintirea venirii lor păstrându-se doar în unele toponime.
Luarea în considerare a datelor pe care le furnizează nu numai izvoarele istorice, ci şi lingvistice, toponimia, onomastica, etnografia etc., va putea aduce mai multă lumină în ceea ce priveşte modul în care s-a manifestat în Ţările Române, ca şi în alte ţări, ideea mobilităţii vieţii ţărăneşti în Evul Mediu.
Cu tot efortul militar la care a fost obligată Moldova în a doua jumătate a secolului al XV-lea, stabilitatea politică, asigurată de domnia lui Ştefan cel Mare, s-a răsfrânt pozitiv în domeniul demografic prin înmulţirea populaţiei, fapt ce a contribuit la progresul economic general al ţării.
Creşterea numărului populaţiei în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi pătrunderea în mai mare măsură la sate a economiei băneşti, exprimată prin transformarea produselor agricole în marfă, au dus la mărirea consumului de mărfuri produse în oraşe şi au stimulat, prin aceasta, activitatea orăşenească. Pe măsură ce se înmulţeau la sate cumpărătorii de mărfuri meşteşugăreşti, se mărea numărul şi diversitatea acestor mărfuri.
Sporirea populaţiei – alături de alţi factori, cum a fost lărgirea suprafeţelor agricole şi odată cu aceasta creşterea cantităţii de cereale – explică creşterea însemnată a preţului satelor cumpărate şi vândute de boieri. Dacă, de exemplu, în 1440–1450 un sat valora în Moldova în medie 52 zloţi şi jumătate, în 1501–1505 valora peste 250 zloţi, preţul lui a crescut deci de circa cinci ori. Moneda în care au fost calculate preţurile fiind de aur (zlotul), însemnează că mărirea valorii satelor a fost reală, preţurile nefiind afectate de cunoscuta depreciere a valorii argintului în toată Europa.
Creşterea numărului populaţiei a avut urmări importante şi în ceea ce priveşte organizarea teritorială şi economică a marilor domenii, a contribuit la sporirea considerabilă a veniturilor stăpânilor funciari. Aceştia au devenit tot mai interesaţi în mărirea numărului de ţărani dependenţi şi în întărirea dreptului de stăpânire asupra lor. În Ţara Românească se constată că la sfârşitul secolului al XV-lea, pentru a împiedica plecările ţăranilor de pe moşie, stăpânii le-au impus, în cazul în care ar fi voit să se strămute, o dare specială, ,,găleata de ieşire”, un fel de compensaţie materială pentru pierderea mâinii de lucru.
