Gesturile eroului, de o lentoare extremă, cadrul cu contururi lipsite de determinaţii, vagi, imprecise, toate acestea induc ideea propensiunii spre registrul oniric, spre imaginile fluctuante ale visului, cu tectonica sa amăgitoare şi insolită, cu geografia sa atât de stranie
Poemele lui Mircea Ivănescu pun în scenă, cum s-a observat, un „real ireal”, o lume imaginară din speţa celei adăpostite de spaţiile fictive, amăgitoare ale oglinzilor. Lumea lui Mircea Ivănescu pare una eleată, 
încremenită în cursul ei, adusă într-o stare de agregare a lirismului ce glorifică obişnuitul, banalul, comunul lucrurilor. De altfel, cam aceleaşi trăiri, aceleaşi stări afective, gesturi şi întâmplări se prefiră prin trupul poemului, într-un univers în care vremelnicia capătă irizări ale eternului, iar nesemnificativul primeşte strălucirile simbolicului jubilativ. Gheorghe Grigurcu consideră că „e caracteristică pentru poezia lui M. Ivănescu figura sentimentului care se autocontemplă, prin inepuizabile reluări, adaosuri, retuşuri. Întreaga sa producţie nu e decât o reluare înverşunată, în nenumărate variante, a aceloraşi stări, atitudini, decoruri, ca spre a indica o împotrivire la destrămare, o oprire cu orice preţ. Morţii i se opune nu perfecţiunea, ci viaţa obişnuită, în aglomeraţia sa de elemente, care, la o privire superficială, nu depăşesc nesemnificativul, nu izbutesc a se sustrage unui statut al minorului (de unde neîncrederea unor comentatori în excelenţa estetică a acestei creaţii, confundată, primitiv, cu calitatea «obiectului» său). O regiune în care evanescenţa se îmbină cu trăinicia, vagul cu precizia, înstrăinarea cu regăsirea, suferinţa cu jubilaţia”.
În universul anonim şi anodin configurat de Mircea Ivănescu, mopete are o valoare axiomatică. Erou liric lipsit de consistenţă ontică, cu o fizionomie parcă nedesăvârşită, cu gesturi neterminate, mopete e o figură prin excelenţă livrescă, reprezentativ mai ales prin aerul său ironic şi prin caracterul său aluziv, schiţat sumar, din câteva trăsături evazive. De altfel, poetul aşază accentele mai ales pe suprafeţe, pe aspectele aparente ale lucrurilor şi fiinţelor, nepropunându-şi să fixeze esenţa acestora, ori să se dedice fervorii metafizice pe care o presimte în preajma lor. Acest aspect este observat, cu pertinenţă, de Gheorghe Perian: „Propunându-şi să scrie în afara metafizicii, autorul evită cu grijă noţiunile acesteia şi chiar îşi atenţionează cititorii că lumea ce apare în versurile lui este una «fără adâncime» şi fără «substanţă», este doar o lume de imagini. S-ar părea că trăim şi ne mişcăm într-un univers iluzoriu, că nimeni şi nimic nu are consistenţa realităţii şi că până la urmă totul este un simulacru. Ceea ce noi ne-am obişnuit să considerăm fapte reale, pentru poet sunt doar «imagini, ca dintr-o carte pe care o citeşti»”.
Efectele poetice reies, în versurile lui Mircea Ivănescu, mai ales din evocarea volatilă a atmosferei, din fixarea cadrului poetic, un cadru dominat de imagini crepusculare, cu camere întunecate şi străzi sordide, pe care rătăcesc aceşti eroi cu dimensiuni ontice restrânse şi cu nume vag alegorice (v înnopteanu, bruna rowena, dr cabalu, prietenul tatălui lui vasilescu, i negoiescu etc.). Poemele lui Mircea Ivănescu au alura unor monologuri de o monotonie exasperantă, în care este evocată aceeaşi lume lipsită de relief, într-o atmosferă reculeasă, în care se produce, însă, parcă, o suspendare a afectelor. E ca şi cum doar o instanţă poetică impersonală şi neutră ar instaura aceleaşi viziuni agonice, structurate printr-un fel de ostentaţie a absenţei, a golului ontologic.
Poemele din ciclul Mopeteiana se structurează prin efectele lirice ale unui joc permanent între spaţiul deconcertant al realului şi acela al universului ficţional. Adesea se produc interferenţe şi glisări între text şi realitate, între statutul real al eroilor şi acela textual, într-un halou de autoreferenţialitate („mopete scrie un poem despre mopete/ stând la masă în local, scriind aplicat/ un poem despre mopete – (mopete are pe masă un tom complicat/ cu minunăţii despre evul mediu – şi pete/ de cerneală pe degete, de mult ce-şi scoate notiţe)./ mopete din poemul pe care-l scrie el însuşi/ îşi face închipuirile lui despre dânsul şi/ crede că este independent – însă bufniţe –/ semne ale raţiunii – îl pândesc pe propria lui frunte,/ pentru că ele ştiu că el este doar o creaţie/ care depinde de orice măruntă aberaţie/ a lui mopete când vrea să se încrunte/ fără motiv, şi îl uită, mopete s-a răsturnat./ care din ei? El – celălalt? Celălalt?” – Mopete şi ipostazele).
Proiecţia faptului existenţial în zona esteticului, a convenţiei artistice nu exclude însă apropierea acestor viziuni lirice de teritoriile oniricului. Gesturile eroului, de o lentoare extremă, cadrul cu contururi lipsite de determinaţii, vagi, imprecise, toate acestea induc ideea propensiunii spre registrul oniric, spre imaginile fluctuante ale visului, cu tectonica sa amăgitoare şi insolită, cu geografia sa atât de stranie. De altfel, actele eroului sugerează mai degrabă ideea unei pantomime a unei fiinţe ce trăieşte prin automatisme de comportament şi de limbaj, într-o dinamică repetitivă ce nu traduce nimic altceva decât sentimentul de alienare trăit cu fervoare de fiinţa lirică. Căutând să definească teritoriul liric al autorului lui mopete, Ion Pop notează, între altele, că „în ansamblu său, universul lui Mircea Ivănescu apare deci (ţinând seama de mişcarea aleatorie a imaginarului) ca o lume esenţialmente ipotetică: fiecare poem nu e decât diagrama acestei dinamici a aproximării realului şi, o dată cu el, a propriei substanţe a eului. O lume în care unica libertate a subiectului este aceea de a presupune, de a construi în marginea datului existenţial figuri şi faţete posibil corespondente, dar de a căror validitate nu poate fi niciodată sigur.
Textele sale concretizează, de fapt, o strategie a apropierii de universul dinafară sau de cel lăuntric, la fel de înceţoşate amândouă, la fel de inconsistente şi pândite de moarte”. Mopete în atmosfera lăuntrică e o poezie simptomatică pentru felul de a scrie şi de a a trăi poezia al lui Mircea Ivănescu. Viziunea lirică desemnată aici este una impregnată de reflexe ale livrescului şi de accente ironice şi parodice, iar tonalitatea e în armonie cu atmosfera evocată: calmă, neutrală, desemnată sumar, în câteva tuşe fugare, nu mai puţin sugestive. Tranzitivă şi minimalistă, fascinată de nuanţele realului şi de irizările livrescului, construind, din scene şi figuri anodine, o autentică metafizică a banalului, poezia lui Mircea Ivănescu se defineşte cu deosebire ca un joc perpetuu între oglinzile paralele ale textului şi existenţa fenomenală, cu contururi fluctuante şi inexpresive.
Eugen Simion are dreptate să constate: „S-a vorbit despre un proustianism invers la Mircea Ivănescu. Există, cu adevărat, în versurile sale un lirism al întoarcerii, o trăire fără bucurie a timpului revolut, dar mai puternică mi se pare senzaţia de gol nesfârşit, de tăcere împietrită, de singurătate mahmură”. Solitudinea e, în fond, una dintre mărcile definitorii ale poeziei lui Mircea Ivănescu. E singurătatea celui aflat faţă în faţă cu propria condiţie captivă în labirintul verbului şi pentru care artificiile artei întreţin cu naturaleţe metabolismul vital, singurătate amplificată şi de aura tragică a „neputinţei poetice” de care vorbea Al. Cistelecan. Mircea Ivănescu este, incontestabil, unul dintre poeţii exemplari ai literaturii române postbelice.
