O elegantă carte de interviuri, recent apărută la Editura Spandugino, îi aşază faţă în faţă pe poeţii Liliana Ursu şi Laurenţiu‑Ciprian Tudor[1]. Liliana Ursu răspunde întrebărilor scriitorului braşovean, dar cartea depăşeşte cadrul clasic de interviu, dialogul este viu, potenţator pentru ambii participanţi. Cartea paşilor, e prin urmare, o carte de interviuri atipice, care nu se limitează la a potenţa dialogul, ci îi dă şi o formă aparte: o aşezare stratificată a vârstelor formării, a unor hărţi suprapuse ale acestor vârste, în care răspunsurile poetei nu se rezumă adesea la formularea clasică, ci includ poeme proprii ori poeme traduse de ea, alteori pagini de jurnal, portrete şi cronici care evidenţiază locuri cu har şi oameni care au contat în hărţile şi ierarhiile vârstelor. Nu este rezultatul unei întâmplări, ci al unei proiecţii riguroase de interviu, în limitele căruia creativitatea nu este obstrucţionată, ci potenţată. „V‑am spus, aşadar, notează undeva, în carte, intervievatorul, că doresc să urmăresc strat cu strat ce este poetul şi omul Liliana Ursu ca să se vadă, ca într‑un sit arheologic, perioadele de formare cu întâmplările, concluziile, mesajele sale” (p. 165).
Rezultatul este, aşadar, o serie de hărţi în palimpsest care evidenţiază, la rezumarea vârstelor în orizontala textului‑palimpsest (proiecţie a intevievatorului), reţeaua de conexiuni cu locurile şi persoanele (proiecţie a intervievatului), rămasă ca reţea vie, funcţională, fertilă, generoasă prin propria desfăşurare ca derulare care transmite lecţii, care proiectează cunoaştere şi comunică învăţături ale unei vieţi. Prin urmare, nu simpla conectare de la distanţă a punctelor nodale, pline de însemnătate pentru o biobibliografie, ci parcurgerea drumului între aceste puncte, urma paşilor şi deschiderea lor – mereu sub binecuvântarea Sf. Fecioare – e lecţia pe care ne‑o transmit cei aflaţi în dialog. Laurenţiu‑Ciprian Tudor este un exeget, un fin cunoscător al traseului paşilor în derularea cronologică a vieţii şi receptării operei marii poete, iar Liliana Ursu, mereu o prezenţă discretă, o poetă elegantă care nu se pune niciodată în prim‑plan, ci evidenţiază rolul celorlalţi în formarea ei, în traseul unei vieţi, afişează nodurile geografice (locurile ferite) şi paşii (în cartea vieţii, care devine carte a paşilor) sub lumina proteguitoare a Înaltului (fericita lumină care însoţeşte, deschide, premerge pentru a netezi drumul), pe această hartă în palimpsest în care se aşază, suprapuse, vârste, fapte şi opere. Din această proiecţie s‑a născut şi titlul, Cartea paşilor, ca opţiune a Lilianei Ursu, rezultat firesc al propriei aşezări, de vreme ce titlul propus de Laurenţiu‑Ciprian Tudor şi convenit până la un punct cu poeta, Hărţile ascunse ale vieţii mele, ar fi evidenţiat, probabil, demersul celui care (se) întreabă. Fiind o parcurgere prin viaţă, e o carte care se aşază în methodos (cei doi poeţi în dialog sunt fascinaţi de frumuseţea şi lumina eternă a Eladei). Totuşi, Cartea paşilor ilustrează parcursul vieţii drept cale, drum (odos), deschidere, desfăşurare în devenire, parcurs cu direcţie şi sens (meta) plecând de la nişte rădăcini şi dezvoltându‑se în raport cu originea (fiind o carte a paşilor, Apoldul, Sibiul sunt doar origini ale unei vieţi; vechea civilizaţie elenă, apoi cea mediteraneeană, care a rămas leagănul creştinismului, reprezintă originea unui sistem la care se aliniază o operă). Intervievatorul şi‑a propus, firesc, în aceeaşi proiecţie, sistematizarea traseului, parcurgerea unor hărţi în raport cu care s‑a transformat o realitate – o realitate subiectivă, a poetei, în raport cu reperele obiective ale parcursului ei – dar, în discreţia şi eleganţa caracteristice, Liliana Ursu a preferat să vorbească despre simpla aşezare a paşilor în demers, pe cale, despre nodurile importante ale vieţii care descriu reţeaua, mai ales despre Duhul premergător fără de cale n‑ar fi fost posibilă nici opera, nici interviul. În dialogul dintre metoda lui Laurenţiu‑Ciprian Tudor şi methodos‑ul Lilianei Ursu opţiunea devine explicită: „Îmi plac mai mult întrebările poetului şi creştinului Laurenţiu‑Ciprian Tudor, şi nu ale antropologului, psiho‑sociologului” (p. 167). Focalizându‑se, aşadar, pe o perspectivă germinativă, revelatoare, şi nu pe una relevatoare – nicidecum o asemenea proiecţie nu ar fi fost lipsită de valoare, dar ar fi trecut, probabil, dincolo de un prag al discreţiei pe care poeta Liliana Ursu l‑a cultivat şi promovat o viaţă –, Cartea paşilor se deschide drept carte de învăţătură, îndrumar, poveste a bunului-simţ, carte despre firescul care surprinde într‑o lume a nefirescului, despre traiectul trudnic şi despre har. Fiind necesare aceste lămuriri pentru dreapta aşezare a harului călăuzitor în interviu – cei doi poeţi în dialog se organizează, aşadar, în acest duh – cartea‑palimpsest devine un obiect de o remarcabilă eleganţă, care cultivă drumul drept şi neuitarea, reţeaua unei vieţi creatoare încadrată în marea reţea a harului creator. Eleganţa şi discreţia Lilianei Ursu nu o împiedică să se pronunţe categoric în raport cu teme sensibile, nu o împiedică să ia o poziţie fermă, în duhul bunului-simţ pe care îl propune şi care a devenit reper al întregului parcurs biobibliografic. Iată un exemplu: „nu cred în impunerea unui scriitor doar prin apartenenţa la o generaţie «celebră»; mi se pare o soluţie comodă şi păguboasă” (p. 382). În aceeaşi dreaptă proiecţie, totodată tranşantă în despărţirea grâului de neghină, Liliana Ursu cartografiază ea însăşi, desenează hărţi ale receptării, afirmă tranşant că „cei mai valoroşi dintre scriitori sunt pescarii de suflete” (p. 28) şi ordonează reţele funcţionale ale dialogului creator de peste ani, în care îi include pe Homer, pe Shakespeare, „triada de aur a poeziei creştine”: Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Roman Metodul şi Sfântul Andrei Criteanul, plus Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Soljeniţîn, Sábato, Mann, Voiculescu, Kazantzakis, Bănulescu, Vosganian, Lampedusa. Nu lipsesc nici reperele literaturii americane – Liliana Ursu a avut numeroase experienţe didactice şi culturale peste Ocean, este unul dintre traducătorii importanţi din literatura americană şi, de asemenea, un poet cunoscut, tradus şi promovat în Statele Unite –, dar apropierea de această literatură se face în acelaşi firesc al parcursului unei receptări naturale, nu în cel al entuziasmului golit de substanţă, ca în cazul decalcurilor generaţiei ’80 după beatnici şi după valurile succesive de literatură americană, ca alternativă la proiecţiile spaţiului francez. De aceea, radiografia poeziei americane, realizată de un fin cunoscător al acesteia, devine una extrem de valoroasă: „Poeţii de peste Ocean se pare că preferă epicul, narativul, plonjarea în concret şi în detaliu, paroxismul – în America, everything is big –, fac exces, aş zice, de detaliile spaţiale, de colocvialism („o junglă verbală”, spune James Dickey), de evenimente biografice. Autobiograficul este o constantă a biografiei americane, spre deosebire de cea europeană. O dezbatere foarte interesantă despre poezie ca gen al autobiograficului, constituită din eseurile unor critici de marcă americani, am aflat‑o din cartea După confesiune. Poezia ca autobiografie, editată de Kate Sontag şi David Graham. Lor li se adaugă poeţi precum Adrienne Rich, Billy Collins, Louise Glück şi alţii. Poate de aceea se bucură de atâta atenţie, azi, memoir‑ul, jurnalele, cărţile de interviuri cu scriitori” (p. 23).
Extrem de generoasă, bogată în deschideri, Cartea paşilor este cu certitudine o lucrare complexă şi utilă, care se va bucura de o receptare pe măsura calităţii şi valorii sale. Parcurgerea hărţilor fiecărui interval de vârstă creatoare, ori refacerea reţelei cu nodurile de energie ale locurilor binecuvântate, ori ale persoanelor care au servit drept far într‑un parcurs biobibliografic de excepţie pot fi o cale de apropiere de această carte. Miza majoră este aceea a înţelegerii duhului în care a fost scrisă, căci acelaşi duh binevoitor este cel care îi însoţeşte pe partenerii în dialog. Laurenţiu‑Ciprian Tudor, deşi încearcă uneori îndepărtarea de spiritul methodos‑ului pentru a se încadra în rigoarea metodei, este în spiritul cărţii, înţelege, semnalează, evidenţiază această dimensiune specială a unui parcurs. Altfel nu s‑ar fi putut întâlni în dialog cu Liliana Ursu, care la rândul ei a acceptat proiectul de construct ştiindu‑l pe Laurenţiu dinainte aşezat în duhul şi lumina cărţii. Iată un exemplu de împreună lucrare: „Pozele acestea în sepia, cum sunt multe poeme de‑ale dumneavoastră, fac în mintea cititorului o firească sinapsă între nostalgia locului natal şi a copilăriei şi credinţă. Totul are o astfel de trăire, ca de rugăciune” (p. 68), notează, premergător pentru întrebare, intervievatorul. „Repet mereu, întăreşte intervievata, Bremond spunea că «poezia pură e rugăciune». Există, în marea poezie, o intensitate harică vecină cu extazul mistic” (p. 68). Cartea paşilor e şi o carte a împreună‑mergerii, a parcursului, pe care îl deschide rugăciunea şi poezia ca rugăciune, nu în necunoscut, ci după dâra de lumină blândă a locurilor, oamenilor, cărţilor. Din fericire, în această poveste a întemeierii, în această carte a transfigurării, cum o numeşte prefaţatoarea, Monica Pillat, Braşovul are locul lui luminos, de unde se relevă şi ca loc proteguitor.
■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor
Notă:
[1] Liliana Ursu. (2023). Cartea paşilor. Convorbiri cu Laurenţiu‑Ciprian Tudor. Prefaţă de Monica Pillat, Editura Spandugino, Bucureşti, 643 p.
Adrian Lesenciuc
