„Mai există o semnificaţie importantă: România trece de la fapte la vorbe. Şi mă bucur, asta se întâmplă acum, pentru că am spus de la început: acest mandat este despre fapte concrete şi realizări economice. Acest proiect va demonstra că suntem capabili şi pregătiţi să ne controlăm propriul destin energetic şi să stabilim propriul curs.”
Marcel Ciolacu, Conferinţa privind proiectul Neptun Deep
După revoluţia săvârşită de marxism în economie, trăim astăzi o altă revoluţie, a faptelor contrazise de vorbe. Lipsa patriotismului în adoptarea în mare viteză a PNRR‑ul revoluţiei verzi ca program politico‑economic, a fost suplinită de politicieni prin născocirea unui program economic paralel, unul al vorbelor de clacă. Doamna Gabriela Firea povestea că la acesta s‑a lucrat „peste patru ore”, reuşindu‑se consultarea întregii naţiuni. Oricum l‑am privi, programul în cauză este destinat doar prezentării la televizor, atât pentru arătarea intenţiilor patriotice ale coaliţiei, cât şi pentru acoperirea politicii sinucigaşe de înstrăinare a resurselor şi demolare deplină a economiei naţionale.
Falimentul de ţară şi problemele unui buget colapsar
Aflată, chipurile, în cel mai fast moment istoric, România a ajuns la 150 miliarde de euro datorii, economia şi resursele ei au trecut în posesia capitalurilor străine, milioane de români au plecat în pribegie, sărăcia extremă şi analfabetismul sunt în creştere vertiginoasă, iar în multe domenii a devenit ţara superlativelor negative. În aceste condiţii, discuţia despre problemele parcursului educaţional al clasei politice este necesară, mai ales că pas cu pas, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, profitându‑se de lipsa de atenţie a cetăţenilor, ne trezim cu aplicarea unor politici falimentare. S‑a spus că profesorii îşi merită condiţia de calici ai sistemului bugetar, de vreme ce toţi politicienii sunt produsul educaţiei realizate de ei. În realitate, deşi clasa politică a trecut prin şcoală, ea nu este produsul selecţiei şcolii, ci al antiselecţiei operate de mână invizibilă a nu se ştie cui. Dacă urmărim parcursul educaţional al multor lideri, vom observa că au făcut şcoala pe brânci, ajungând absolvenţi tomnatici ai liceului, după ce s‑au luptat din greu, înainte de 1989, cu examenul de treaptă. Mai toţi au urmat apoi facultăţi private şi au ajuns pe la SNSPA şi academiile de informaţii, parcurgând cursuri ‑ minune de câteva săptămâni pentru a deveni experţi cu diplomă în siguranţa naţională. În ciuda acestor şcoli înalte, cultura lor istorică şi economică nu a reuşit să treacă de genunchiul broaştei. Am văzut un fost premier vorbind despre „patriotismul faptelor”, în timp ce lua măsuri păguboase pentru ţară. O distinsă doamnă confunda cu graţie politica „Prin noi înşine” cu aceea a „Porţilor deschise”, în timp ce un luptător cu rol determinant în revoluţia din decembrie 1989 căuta recuperarea României prin înstrăinarea rapidă a resurselor ei.
Nu ne îndoim că vor fi cântate peste veacuri guvernele marii îndatorări naţionale, ele realizând măreţul program: „Îngropăm sustenabil România în datorii şi sărăcie”. După un început modest în perioada 2016 – 2019, când trei guverne abia au reuşit să îndatoreze România cu 17 miliarde de euro, întrecerea socialistă a fost câştigată detaşat de Nicolae Ciucă, cu 32 de miliarde de euro într‑un an şi jumătate, urmat fiind de Ludovic Orban, cu datorii de 25 de miliarde de euro în mai puţin de un an, şi Florin Cîţu, cu 15,5 miliarde de euro. Pentru 2025 sunt şanse mari ca datoria externă a României să ajungă la 70% din PIB, adică la 240 miliarde euro. Dacă mai adăugăm şi cheltuielile uriaşe pentru înarmare, vom înţelege de ce nu vor mai fi bani pentru şcoală, cultură, sănătate. Adoptarea recentă a bugetului a dus la descoperirea unei găuri negre de peste 4 miliarde de euro, originea ei fiind necunoscută. Cum serviciul datoriei externe creşte în progresie geometrică, iar politicile actuale patriotice de înstrăinare a resurselor şi tăiere a surselor de venit ale statului, de menţinere a pensiilor speciale şi a privilegiilor unor categorii sunt aplicate entuziast, ne vom trezi cu un buget transformat într-o gaură neagră, imitând procesul prăbuşirii în interior al stelelor intrate în colaps.
Când energia este destin: patriotismul atunci şi acum
Cum arăta patriotismul economic acum un secol, în timpul lui Ionel I.C. Brătianu? Vom lua un singur exemplu, Legea energiei (1 iulie 1924), reprezentând afirmarea, pentru prima dată la noi, a unei politici de stat în domeniul izvoarelor de energie. Ideea de bază era legată de utilizarea energiei căderilor de apă, a cărbunilor inferiori şi a gazelor de sondă. În expunerea de motive, Constantin Motaş arăta că „izvoarele de energie, ca şi modul lor de utilizare, condiţionează întregul proces de dezvoltare economică al unei ţări. Problema utilizării… apare azi pretutindeni ca o problemă de stat, interesând atât prezentul, cât mai ales viitorul lui economic”[1]. Motaş vorbea acum un secol de necesitatea protejării surselor de energie, de speranţele privind folosirea energiei regenerabile eoliene, solare, a mareelor, de folosirea a ceea ce numim astăzi mixul energetic, combinându‑se energia produsă de centralele electrice, cu cea produsă de centralele termice, legea aplicându‑se pentru toate tipurile de energie. Iniţiatorul a arătat că legea reprezenta valorificarea uneia dintre cele mai valoroase idei ale profesorului Ludovic Mrazec, întemeietorul Institutului Geologic al României, iniţiatorul cercetărilor mineralogice moderne în România. De altfel, pe lângă Institutului Geologic a fost creat un Serviciu de Prospecţiuni, cu ajutorul căruia guvernul a început o vastă acţiune de inventariere a tuturor bogăţiilor subsolului cu mijloace moderne. Pe această bază s‑a reuşit realizarea într‑un timp scurt a primului program economic naţional privind utilizarea izvoarelor de energie. Pentru electrificarea ţării, guvernul a înfiinţat o comisie, aceasta reuşind să atragă specialişti foarte buni, din Elveţia fiind adus în 1925 inginerul Dorin Pavel, fondatorul hidroenergeticii româneşti, proiectantul de mai târziu al hidrocentralelor de la Porţile de Fier, Bicaz, Vidraru. Tot în 1925, inginerii Aprihăneanu şi Proca au definitivat proiectul primei căi electrificate Bucureşti – Ploieşti, extinsă ulterior până la Braşov. Legea energiei a reprezentat prima lege adoptată pe plan mondial privind producerea, folosirea şi coordonarea factorilor energetici, a utilizării în mod ştiinţific a izvoarelor de energie.
Astăzi, patriotismul economic, redus la forma alimentară, se manifestă radical diferit, guvernanţii trecând la o vastă acţiune de deconstrucţie postmodernistă a sistemului energetic, edificat cu trudă de atâtea generaţii. Aspiraţiile românilor de a plăti cele mai mari taxe, de a avea cea mai scumpă energie din UE, de a‑şi oferi resursele cu titlu gratuit corporaţiilor străine, au fost împlinite de armata oilor de teracotă din Parlament pe 10 mai 2023, o zi mai lungă decât veacul, cum ar fi spus Cinghiz Aitmatov. Dacă ar fi dobândit în şcoală o minimă cultură istorică şi economică, atunci politicienii ar fi ştiut că nu poţi visa la dezvoltare şi bunăstare distrugând baza energetică şi înstrăinând resursele, ar fi înţeles că cine nu produce nu există, iar consumerismul pe datorie este definiţia falimentului de ţară. La preluarea mandatului de premier, domnul Marcel Ciolacu ne‑a asigurat că este o fiinţă umană şi că doreşte să păşească viguros pe drumul „patriotismului economic”. În condiţiile actuale istoria, în special cea economică, ar trebui să fie o învăţătoare a vieţii pentru decidenţi, măcar pentru a nu se repeta la infinit erorile şi ororile trecutului. Spre exemplu, soluţia mercurialului s‑a dovedit un eşec încă de pe vremea dictaturii iacobine, iar extragerea ei din tomberonul istoriei ne arată cât de importantă este educaţia istorică într‑o societate modernă, democratică. Reinventând roata, domnul Ciolacu a propus revenirea la mercurial, mâna domniei sale, reprezentând statul, urmând să o înlocuiască pe cea invizibilă a pieţei. Numai că orice intervenţie a statului asupra pieţei duce la consecinţe nedorite[2]. În trecut, au existat tentative de aservire a României, precum Pacea de la Buftea (1918) şi Planul Valev (1964), ambele eşuate. A treia tentativă are însă toate şansele să reuşească, cu largul concurs al politicienilor noştri. PNRR‑ul ecologist nu reprezintă un instrument de dezvoltare, ci un adevărat „codice” al subdezvoltării şi dependenţei de alţii, un Plan Valev „verde”, un dictat plin de condiţionalităţi ideologice, însemnând renunţarea la cărbune şi gaze, la infrastructură, la investiţii în agricultură, falimentarea micilor fermieri, a firmelor româneşti, guvernanţii având doar libertatea realizării planului în patru ani şi jumătate, ca pe vremea lui Ceauşescu. Strategia decuplării de la resursele proprii ieftine şi abundente reprezintă bomboana pe colivă, după trei decenii de demolare a unei industrii create într‑un secol de eforturi naţionale. Ceea ce va conta în viitor nu va fi patriotismul alimentar al reducerii preţurilor la ouă, ci aplicarea jaloanelor utopice ruinătoare din PNRR, cu menţinerea preţurilor artificiale la energie şi înstrăinarea ultimelor resurse şi utilităţi aflate la stat. Acceptându‑se totul fără crâcnire, după dezindustrializare, depopulare, deznaţionalizare, deşcolarizare, ne vom trezi şi cu falimentarea a ceea ce a mai rămas din economia naţională.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 27 mai 1924, p. 2931.
[2] Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, 1998, p. 51.
Constantin Toader
