Debutând, încă student, la Scrisul bănăţean (1961), îmboldit de profesorul Bociort, producând recenzii, Cornel Ungureanu, proaspăt „optzecist” (n. 3 august 1943), devenea un „soldat al scrisului”. Intrat, în 1970, în redacţia Orizont‑ului (pentru a gestiona sectorul de critică), el îşi va vedea tipărită prima carte abia peste cinci ani, un volum încropit „în glumă” (recunoştea), reţinând „câteva din emblemele foiletonului literar” (v. La umbra cărţilor în floare, Editura Facla, 1975). Dar, cu trei ani înainte, predase editurii timişorene, proaspăt înfiinţată, un manuscris care se ocupa, sub titlul Texte şi subtexte, de „valorile spiritului” (Blaga, Voiculescu, Sadoveanu ş.a.), respins de cenzură. Încrezător în valorile de durată lungă, în ierarhiile trainice, interesat de prezentul imediat al cărţilor, criticul propunea, mereu jovial, un şir de portrete, dar şi acide tuşe polemice, corective. Abia Contextul operei (1978) dezvăluia, cu adevărat, anvergura preocupărilor sale: cartografierea vioaie a prozei, pactizând cu biograficul şi documentarul, pentru un „studiu al profunzimilor” şi o mai bună „aşezare spaţială” (teme, obsesii, proiecte), cum se va mărturisi în „proiectul geografic”. Format în Banatul mozaicat etnic, al literaturilor de contact, Cornel Ungureanu, spirit mobil, vervos, vădind „geocuraj”, îşi va deschide compasul critic înspre Europa Centrală, atent la conexiuni şi interferenţe, propunând un comparatism benefic, puţin frecventat la noi.
După impozantul tom dedicat Literaturii Banatului (Editura Brumar, 2015), „o carte de căpătâi pentru fruncea bântuită de reverie care e Banatul”, cum scria Gh. Grigurcu (lăudând tocmai neteama de provincialism), Cornel Ungureanu ne‑a răsfăţat, în anii din urmă, cu un alt titlu „provocant” (şocant pentru G. Dimisianu, uşor nedumerit în privinţa „românităţii acestei capitale experienţe”): Arta paricidului la români (Editura Cartea Românească, 2017). Dacă distinsul critic, dedat la „lecturi libere”, promitea că va mai reflecta asupra chestiunii, autorul timişorean ne prevenea din start (v. O notă) că n‑a îndrăznit să împingă tema înspre „o cercetare mai întinsă”, având în vizor cultura şi civilizaţia românească. Poate că alţii vor izbândi, zicea mucalit. Contextul, ştim, nu e deloc îmbietor. Asistăm la „tribalizarea” scriitorimii, la războaie cu „iz de paricid şi canibalism”, constata – boemizând – Mircea Dinescu, încrezător doar în pacea care va domni în Uniunea Scriitorilor Subpământeni. Deşi, ne prevenea Rebreanu, scriitorii se ceartă şi în cimitir.
Decupând un capitol din Istoria secretă, pornită la imboldul lui Alexandru Muşină, cu binevenite adăugiri, el se ocupă aici de fiii naturali, despre care, aflăm, „s‑a scris puţin şi fără avânt”. Şi aduce în discuţie nume grele, trecute prin experienţe teribile, luminând cărţi (pornite „în căutarea Tatălui”) şi biografii obscurizate, „fracturate”, retuşate, cu recuperări şi verdicte de reţinut, de la Tudor Arghezi la Eugen Ionescu, recitiţi cu osârdie. Critic al conexiunilor, scenarizând alert, el împacă interesul pentru contextul operei cu febrilitatea foiletonistului, lansând, într‑o caleidoscopie doldora de sugestii, analogii surprinzătoare, cu finaluri deschise. Istoria capătă, astfel, o sarcină ironică, observa mai demult Mircea Martin, dar şi răspunsuri proprii, formulate precipitat, topind informaţii diverse, aparţinând unui critic febril, expansiv, mereu incitant şi captivant, digresiv, capricios, seducător.
Cercetând harnic arhivele, propunând conexiuni, risipind idei, deschizând noi piste exegetice, instalat decenii bune în tranşeele criticii de întâmpinare, Cornel Ungureanu a înţeles contemporaneitatea în sens larg, ca istorie a vieţii spirituale. Decupând un fragment, el va căuta rădăcinile literaturii actuale, va interoga cu febrilitate contextele, interesat de relaţiile de continuitate/ discontinuitate şi de iluzia (nostalgia) începutului absolut. Împătimitul foiletonist devenea – tot mai mult – istoric literar; desigur, fără a fi prizonierul unor metodologii în vogă, tehnicizate. El forează ispitit de biografia spirituală, propunând insolite puncte de vedere. Croite în „spirit personal” (cum bine observase Adrian Marino), cărţile lui Cornel Ungureanu au stârnit bogate comentarii. Apariţie de ecou, Proza românească de azi (1985) marca o despărţire. Criticul se desprindea din armata foiletoniştilor („funcţionali”), luminând contextul, pătrunzând în cutele epocii, luându‑i pulsul, numind preferinţele şi preferaţii unui timp emblematic (inaugurând o lume), înţelegând cucerirea tradiţiei ca o re‑cucerire. Prefacerile ei, ajutându‑ne să „citim” atmosfera şi mentalitatea, developează liniile de forţă, articulaţiile unei epoci. Ideologia artistică, vârstele interioare capătă relief doar prin montura în context; iată obsesia criticului, reordonând un material vast, aparent „fragmentarizat”, contaminat de moda retro, comentând vervos „tinereţea maeştrilor”, învăluindu‑şi eroii într‑o lumină tandră. Dar şi luând distanţă ironică, atent la jocurile vieţii literare, ataşat geografic de spaţiul banatic. El este, neîndoielnic, un maratonist al lecturilor. Febrilitatea cronicarului, mereu ingenios şi surprinzător, zglobiu, expeditiv, chiar imprevizibil, transferă în pagină, uneori, dezordinea oralităţii. Greu de aflat, au spus cârcotaşii, sub avalanşa textelor sale, vădind vioiciune, acrobaţia ideilor, chiar „poftă de joacă” (cf. Valeriu Cristea), un program. Totuşi, să recunoaştem, criticul are un program, explicitat şi vizibil după ’89, iscând controverse. Echipa de odinioară de la A treia Europă cerceta spiritul vienez, paradiziac şi demoniac, deopotrivă, recuperând, după utopia roşie, un timp al valorilor imperiale (Utopia habsburgică). Pornea, desigur, de la acel dramatic SOS lansat de Milan Kundera, un „om de la ’68”, care, în Tragedia Europei Centrale (1983), resuscita un concept; şi oferea, notează Cornel Ungureanu, nu doar o lecţie de Istorie Vestului culpabil şi uituc, ci şi un manifest literar. În hinterlandul sovietic, ţările Europei de răsărit (aşa rebotezate) adăposteau autori uitaţi, abandonaţi şi valori umbrite, întreţinând – ca posibilitate – proiectul unei / unor Istorii alternative. Ceea ce chiar face criticul timişorean, descoperind „o altă temă”, mutând accentul înspre scriitorii „marginilor”. Dacă Europa Centrală a fost, lungă vreme, o referinţă ocolită (motivaţia fiind istoriceşte explicabilă: politica anexionistă, revizionism, dispreţ rasial etc.), „periferiile” ei îngăduie „o apropiere prin literatură”, notează Cornel Ungureanu (v. Mitteleuropa periferiilor, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Brumar, 2018), subliniind contribuţia unor autori români, „mai mult sau mai puţin importanţi”. Lămurind, astfel, ideea unei geografii literare, legată de pierderea unui Centru şi de regăsirea altui Centru, făcând pandant cu Literatura Banatului pentru o corectă definire şi înţelegere a Mitteleuropei periferiilor. Simţind nevoia altor precizări, criticul vorbeşte despre „o anumită Europă Centrală”, funcţionând ca sistem de oglinzi, relaţionând cu „literaturile din jur”, reamintind că geografia sa literară este, în subtext, o Istorie a literaturii. Şi că, cercetând o istorie tabuizată a culturii, scoate la lumină dosare secrete (cu selecţii, interdicţii, excluderi, demascări, uitări), în alianţă cu geopolitica, şi ea reînviată după decenii de oprobiu, ca ştiinţă damnată. De fapt, cazul Mitteleuropa (termen lansat de F. Naumann, la 1915) a făcut să curgă multă cerneală şi întreţine, regretabil, o puzderie de confuzii; pe care, rescrierea Istoriilor, nu reuşeşte să le risipească întru totul. Până la urmă, acea O istorie secretă a literaturii române, recuperând titlul iniţial (ediţia a III‑a, Editura Tracus Arte, 2019) este, inevitabil, şi o istorie politică, dezvăluind cum istoria literară selectează, minimalizează, elimină, falsifică etc. sub presiunea momentului istoric, aducând în atenţie pe interzişii de altădată.
S‑a observat demult şi „înclinaţia ezoterizantă”, descoperind mereu, cu o seriozitate surâzătoare (cf. Livius Ciocârlie), îndărătul textelor, embleme, acte iniţiatice, mituri, alegorii. Dacă preferinţele merg spre critica arhetipală, spre orizontul arhaic şi profunzimi, Cornel Ungureanu nu cade totuşi în manie mitosofică; ponderat, ferindu‑se de excesele limbajului „noii critici”, rămâne un entuziast, făcând din arhaicitate o realitate a vieţii interioare. Criticul cercetează „temele adânci”, impunând prin densitatea ideaţiei şi, nu mai puţin, prin capacitatea de absorbţie, cu lecturi variate. În plus, stilul său fluid, colocvial, contaminat de bună dispoziţie (post‑modernistă, să‑i spunem), refuză solemnitatea scrobită. Cornel Ungureanu nu este un sursier mohorât, înăcrit de timpul cheltuit între hârţoage prăfuite. El impune prin uşurinţa redactării, prin ţinuta beletristică a frazei, în fine, prin „viziune epică”. Am putea spune că avem în Cornel Ungureanu un prozator care se ignoră. Comentând, cu ani în urmă, Imediata noastră apropiere (I, volum din 1980), Dana Dumitriu chiar asta semnala: stofa de prozator. Dar romanele sale, anunţate, poate chiar scrise, se lasă aşteptate. Încât, chiar lipsit de răbdare, el nu poate fi considerat „deloc beletrist” (cum aprecia Adrian Marino), elogiind stilul „limpede, sobru, rece”. Mi se pare, dimpotrivă, că Ungureanu amestecă – cu bună ştiinţă – genurile, că afectivitatea şi verva ironică fac casă bună, că proza comisă are tot un scop recuperator. Martorii, venind din etapa „eroismului cultural”, nu sunt convocaţi în numele localismului vanitos sau al trufaşului izolaţionism. O istorie a spiritului trăieşte în scrisul său, numind bucuros conexiunile, având mai degrabă nevoie de pretexte decât de repere. Dispreţuind morga ţeapănă, Cornel Ungureanu incită întotdeauna; uşurinţa de a produce idei nu se bucură, însă, şi de răgazul demonstraţiilor răbdurii, a disciplinei conceptuale. Este, în schimb, „un bun exportator de idei”, nota cândva Mircea Mihăieş; gustul parantezelor, anexând noi teritorii, anunţând cărţi potenţiale ne îngăduie să‑i examinăm opera sub metafora „şantierului”. Poate că refugiat în antijurnale (v. Despre regi, saltimbanci şi maimuţe, I‑II, 2001‑2003, depănând aventura teatrală, dar şi A muri în Tibet, din 1998) îşi consumă „partitura prozastică”.
Cinstind începătorii, acele personalităţi inaugurale, reînvie, cu har prozastic, o lume de altădată, de la Gabriel Ivul şi Mihail Halici la Tata Oancea, de pildă. Scormonitor de arhive, Cornel Ungureanu decupează o zonă literară şi defineşte, pe urmele altora, cu o percepţie tandră, barocul, senzorialitatea, viaţa ca sărbătoare, supremaţia colectivităţii, provincia ca „centru al lumii” etc. Ar fi nedrept, însă, să vedem în Cornel Ungureanu doar un autorizat şi autoritar ghid bănăţean. Ca dovadă, sub impulsul unei „bune aşezări”, va inventaria teme, obsesii, proiecte în „oglinzile” unui spaţiu, numind nevrozele, dilemele şi utopiile din Mitteleuropa periferiilor, pe baza „teoriei cercurilor culturale” şi a unor similare şi, lungă vreme, tabuizate experienţe istorice. Dezvoltând tenace, se vede bine, ca proiect topografic, acel comparatism puţin frecventat, cercetând literaturile vecine (mesaje, idei subversive), ignorând, precizează însuşi autorul, excluderile solicitate de / în varii momente istorice. Căutând echivalenţe, descifrând mentalităţi, recuperând literatura exilului (v. La vest de Eden, I‑II, 1995‑2001). Fiindcă, neîndoielnic, Cornel Ungureanu este un harnic recuperator.
Cum lectura este în recul şi teletropismul face azi ravagii, criticul înţelege literatura, în epoca infobezităţii, şi ca o „încercare de seducţie”. Stârnind curiozitatea, el pătrunde în culisele istoriei „secrete” („ceva mai zglobie”, zice) şi vrea, descoperind unghiuri noi şi sensuri latente, autori uitaţi şi dosare pitite, într‑o emisie precipitată, cu finaluri deschise, să convingă şi stilistic: o frază alertă, colocvială, digresivă, fără răbdare critică. Rezultă o exegeză spectaculoasă, caleidoscopică (fixând repere, embleme, scenarii iniţiatice) pe care N. Manolescu, nedrept, nu ezita a o califica drept „delirantă” (pe alocuri). De altminteri, tot N. Manolescu credea că o clară „linie de partaj” separă scrierile lui Ungureanu, luând drept bornă anul 1989. E drept, preocupările (explicite acum) de geografie şi istorie literară (în alianţă şi într‑o accepţie personală) s‑au amplificat; dar nu putem ignora continuitatea subterană, vizibilă încă în Proza românească de azi, taxată, pamfletar‑scandalos, ne amintim, de M. Iorgulescu ca fiind o pseudo‑sinteză, neînţelegând că avem de‑a face cu un „visător jurnal de lectură” (cf. Alex Ştefănescu). Mai mult, în anii ’80, criticul lansase în revista Orizont o anchetă de ecou (Există o geografie literară?), încercând a risipi neîncrederea unor confraţi.
Scrisul, ştim prea bine, este o „meserie fără orar”. Pentru Cornel Ungureanu literatura nu este un mod de existenţă, printre altele, ci însăşi existenţa; cititor habotnic, animator ubicuitar, trăind şi glorificând literatura, scriind nervos, capricios, vitezist, debordant (pe un fond ironic), criticul timişorean este – înainte de orice – un mare truditor. „Viaţa îngropată” (după memorabila formulă predistă), investiţia de efort rodesc pe solul polivalenţei, conjugând verva ironică, bliţul ideilor, suflul epic. Cu adresă polemică, uneori declarată, paginile sale storc latenţele, evidenţiază o percepţie proaspătă şi lecturi personale, desfăşurând o viziune epică, cu pigment ironic şi parfum livresc. Iar seria de Geografii literare, lansată cu aplomb, probează dinamica marginilor, activând, pe fundalul globalizării, „resursele regionale” (dispreţuitele, de regulă, culturi provinciale, satelizând Centrul). Sau căutând un alt Centru. Cu rol potenţator, de fapt, pornind de la creuzetul etnic bănăţean, cuprinzând literatura regiunilor, identificând, dincolo de fruntarii, izoglosele literaturii. Iată un program ambiţios, observăm, în pofida fragmentarismului şi a capriciilor editoriale. Dipticul care stă să apară la Editura Academiei Române, Geografia lumii literare, este o masivă sinteză, reordonând materia şi clarificând unele neînţelegeri, legate de falsificări geopolitice sau de aparatul conceptual, iscând nedumeriri. E, în fond, o istorie literară recuperatorie (plecând de la margine spre Centru), reînviind sentimentul spaţiului şi evidenţiind excelenţa provincială, acolo unde e; sau, cum s‑a spus, „o Istorie topită în geografie”, o cercetare liniştită, corectivă, fără înverşunări polemice, atentă la seismele şi „transparenţele” istoriei.
Cornel Ungureanu este, indiscutabil, un ins curios, ştiutor, un burete informaţional. Are, şi el, patima culiselor şi poftă detectivistică. Dar pedanteria sa nu e seacă. Scrie sub semnul urgenţelor, înţelege rolul Dosarelor şi al Serviciilor secrete, propune o Istorie alternativă, clarificând, astfel, rolul şi rostul Geografiilor, „protejându‑le” chiar! Evident, adună şi stivuieşte hârţoage (spre disperarea doamnei Emilia, „sufletul ordinii”), atacă un larg front tematic, este generos şi risipitor, prezent peste tot unde se întâmplă ceva (nu numai în urbea timişoreană, se înţelege!). Încearcă, altfel spus, să facă el însuşi ordine, luminând cotloanele, legând ombilical epoca şi opera (tabuizări, interdicţii, selecţii, falsificări, reciclări, sub semnul reeducărilor din „deceniul unu”). Contextualizând, adică, conjugând imaginarul (verosimilitatea ficţională) cu pactul biografic (substratul socio‑moral) ori culpa estetică (dacă e cazul) cu cea morală. Realizând că dosarele din arhivele CNSAS ascund mari secrete, configurând, prin zelul informatorilor şi ofiţerilor, o tenebroasă Istorie paralelă. Sau o contraistorie, cum crede Theodor Codreanu.
Animat de mari proiecte, oferind, între timp, „cărţi suplimentare”, geocriticul timişorean înviorează peisajul revuistic. Deşi volumele sale sunt „concentraţionale” (să traducem: conţinând idei pentru alte câteva), deschizând şantiere ofertante, deşi Cornel Ungureanu cultivă proza ca fatalitate (aparenţele jucăuşe mascând un interes constant pentru „profunzimi”), el îşi urmează, cu tenacitate, programul. Văzut ca un „critic herculean” (cf. George Pruteanu), trăind ferice truda scrisului, Cornel Ungureanu oficiază cu bucurie. Scrie cu înţelegere, pune căldură în evocări, risipeşte ironii tandre, pare a fi „zâna cea bună” a criticii noastre (cf. H. Gârbea). Şi veghează, la cârma filialei timişene, ca „pacea banatică” să nu fie ameninţată de atâtea rivalităţi şi adversităţi în clocot, potolind, cu diplomaţie, furnicarul scriitoricesc.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
