Înainte de 1989 s‑a scris la noi o mare literatură. Ceea ce înseamnă că libertatea a fost posibilă. Nu permisă, nu tolerată, ci asumată. Nu în ultimul rând, prin literatură. Marii scriitori postbelici (nu întâmplător cei mai atacaţi după 1990: Marin Preda, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş.a.) au fost mai mult decât scriitori: ei au făcut posibilă nevoia de libertate. Pentru că marea literatură se opune mereu, ieri ca şi azi, gândirii tipizate, confiscării adevărului.Printre aceşti câţiva mari scriitori trebuie neapărat socotit şi D.R. Popescu. Dincolo de funcţiile sale politice sau administrative, el e un mare creator. Iar cărţile sale sunt la fel de vii şi azi…
Opera lui D.R. Popescu intră, am convingerea, într‑o zodie favorabilă. Şi asta din mai multe motive. Pe de o parte, ea a trecut printr‑un proces de selecţie, chiar de contestare la începutul anilor 1990. Şi contestarea e una dintre operaţiile necesare clasicizării. Nu cunosc scriitor clasic neîncercat de exigenţele, drepte sau nedrepte, nu are a face, ale unui alt tip de receptare de
cât acela pe care a contat. Este, de altfel, cazul întregii literaturi bune scrise şi publicate în timpul comunismului: ea a folosit anumite coduri şi strategii, nu doar ideologice, ci şi estetice, retorice, aluzive ori subversive care după schimbarea de regim nu mai funcţionează. Nu mai pot avea azi acelaşi tip de succes ca cel de ieri. Sunt obligate să facă faţă unui cu totul alt tip de lectură decât cel de care beneficiau în epocă. Nu mai citim azi romanele lui D.R. Popescu, F, Vânătoarea regală, O bere pentru calul meu sau Cei doi din dreptul Ţebei ca pe nişte parabole politice. Sensul lor se deschide, tensiunea de lectură de care beneficiau în epocă s‑a diminuat ori şi‑a modificat orientarea. Moise rămâne un tiran, dar nu cred că cititorii formaţi după 1990 mai reacţionează revendicativ, nu mai adaugă ei sensuri poate nepremeditate de autor. Dintr‑un motiv foarte simplu: nu mai citim împotriva unei interdicţii. Ceea ce nu înseamnă că epoca noastră nu şi‑a creat propriile tabuuri. Dar ele sunt pur şi simplu diferite, altfel orientate ideologic. În acest vortex al receptării, care presupune cu totul alte dileme, aşteptări, tensiuni, sensibilităţi, ticuri de lectură – opera lui D.R. Popescu s‑a redesenat. Pierzându‑şi, ca toate textele încifrate (orice text ascunde, într‑o dictatură, un cifru!), interesul „politic”, ea şi‑a intensificat ori şi‑a limpezit posibilităţile estetice. Adevărul e că numai odată cu trecerea timpului literatura, oricât ar încerca să profite pe moment de temele zilei, va sfârşi prin a se salva estetic. Altă şansă nu are. Or, opera lui D.R. Popescu, ca şi a altor mari scriitori din timpul comunismului, a ajuns la acest liman: ea nu mai poate interesa un cititor al anilor 2020 decât prin calităţile sale estetice. Subversivitatea e o calitate perisabilă, care nu defineşte literatura. Aşa se întâmplă că azi curajul de ieri al unor opere ne e indiferent. Dar reuşita lor literară nu. De aceea, cred că nuvelele de început şi cele câteva romane amintite sunt de neclintit. Ele definesc un mare scriitor, la fel de viu azi ca şi ieri.
Intensificarea esteticului ca strategie ideologică
Prima calitate a nuvelelor şi a romanelor sale este că ele sunt mai mult decât par. Îndeplinesc prima condiţie a parabolelor reuşite: sunt perfect coerente la un prim nivel al lecturii, cel factologic, pot fi citite au pied de la lettre, dar trimit către o realitate mereu actuală, din sfera celor „inoxidabile”. Evident că strategia autorului a fost condiţionată de presiunea ideologică, discursul „oblic” fiind una dintre puţinele posibilităţi la care literatura, ca să rămână literatură, să nu se predea cu totul funcţiei propagandistice care i se distribuise în sistem, era constrânsă să recurgă. Dar nu inteligenţa, ingeniozitatea soluţiilor asigură reuşita estetică. O condiţionează, dar nu o asigură. Risc o ipoteză, valabilă nu doar pentru D.R. Popescu, ci pentru mulţi alţi autori ai momentului desprinderii de realismul socialist: tactica mimării unui nomenclator îngust a reprezentat o rigoare care a dus la intensificarea esteticului; numai un text foarte bun se putea strecura. Era nevoie de artificii atent calculate, de o subtilitate ieşită din comun, de un reglaj fin al artei literare pentru a ieşi din conturul ideologic. În mod paradoxal, ieşirea din fundătura ideologică nu o putea produce decât esteticul, adică evaziunea, nu opoziţia deschisă. Literatura şi‑a intensificat literaturitatea, a exclus calea de mijloc şi şi‑a radicalizat specificul. E cazul unor nuvele ale lui D.R. Popescu, precum Dor sau Duios Anastasia trecea, în care se amestecă recuzita şi tipologiile epocii, împinse însă în plan secund, cu tiparul mitologic şi, în acest fel, cu oferta către un cod de lectură intim străin de acela ideologic şi partinic. Realismul socialist era, în acest mod, nu doar mimat, ci şi discreditat cu instrumentele sale. Era redus la formă, dar nimeni nu ar mai fi putut susţine excelenţa acelor texte cu argumente ideologice. Esteticul devenea dintr‑odată posibil prin izgonirea în formalitate a tiparului ideologic. Dor nu are nici o legătură (îndulcesc verdictul: are legături convenţionale) cu intrigile dintr‑un sat, cu viaţa unor activişti de partid sau a unor preşedinţi de C.A.P., ci mai degrabă cu tiparul din Orestia; după cum nici Duios Anastasia trecea nu e o poveste despre o învăţătoare care încalcă interdicţia naziştilor şi îngroapă un partizan, stârnind astfel nu recunoştinţa, nici admiraţia sau respectul, ci ura conaţionalilor, cărora le dovedeşte că se poate. E, prin modelul Antigonei la care face trimitere în mod transparent, o parabolă despre compromis, despre curaj, despre normalitate, despre încăpăţânarea de a rămâne demn în pofida fricii.
Toate acestea – teme grele, care depind de epocă, dar nu se lasă epuizate în context. Performanţa cea mai mare a acestor nuvele nu este însă aceea că au reuşit atunci să se strecoare, să înşele vigilenţa cenzurii, să producă o mică breşă în blocajul ideologic al momentului, ci faptul că au rămas perfect vii şi azi, când realitatea cărora se împotriveau e de mult suspendată. Sigur, greutatea lor „politică” se simţea atunci, dar nu mai interesează acum, problema prezentului nu mai este aceea a trecutului. Timpul (sau memoria culturală, care nu e o arhivă nesfârşită, încăpătoare) e mereu cinic, păstrează meschin de puţin din ce se produce. Or, unele dintre nuvelele lui D.R.P., ca şi romanele sale, stau în picioare. Respiră. Rezistă. Provoacă şi azi. Ceea ce înseamnă că miza lor nu era una politică, ci una literară. De altfel, ce operă reuşeşte să supravieţuiască prin merite străine de cauza ei? Altfel spus, miza lor era chiar recuperarea literaturii ca literatură.
Leul albastru. Despre literatură şi libertate
Dintre toate nuvelele lui D.R.P. însă, preferata mea este Leul albastru. Mi se pare de departe cea mai modernă, încălcând convenţia, sfidând prejudecăţile şi poate blocajele de lectură ale anilor 1960. La apariţia sa, în revista „Luceafărul” din 1965, textul a şocat nu atât prin trimiterile directe, nediplomatice faţă de convenţiile valabile până nu demult, la un trecut redesenat ideologic, nici prin sugestia fină că trecerea de la vechiul sistem, „burghezo‑moşieresc” la cel „comunist”, de la monarhie la republică s‑a făcut brutal, neorganic, în nici un caz prin acumulare socială sau prin voinţa poporului (deşi au urmat atacuri dure în „Scânteia”, iar nuvela nu a putut fi culeasă decât în volumul antologic din 1981, căruia i‑a dat şi titlul), cât prin poetica sa frustă, autobiografică, hiper‑realistă. D.R. Popescu umplea deodată un gol de decenii în proza noastră, recuperând o autenticitate rămasă îngropată în romanele unor Mircea Eliade, M. Blecher, Horia Bonciu, Anton Holban. În plus, ieşea total din convenţia realistă, nu prin fuga în fantastic sau în magic, în arhetip ori în oniric, precum alţi colegi de generaţie (mă gândesc în primul rând la Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu), ci prin îngroşarea convenţiei până la anularea ei. D.R.P. cultivă, pentru prima oară după atâtea decenii, o formă radicală de modernitate, alegând calea literalităţii în dauna literarităţii, suspendând ficţiunea în favoarea scriiturii autobiografice. Or, genul confesiv era plasat, în epocă, la marginea literaturii (Silvian Iosifescu îl încadra în provincia „literaturii de frontieră”). În plus, nu oricine îşi putea depăna „memoriile”, pentru că trecutul apropiat nu mai era al fiecăruia, ci al tuturor, al Partidului în primul rând. Decizia era cu atât mai surprinzătoare cu cât prozatorul se remarcase printr‑o abilă tactică de învăluire poetică a atacului dat la tabuurile ideologice. În plus, instinctul tinerilor scriitori era, la începutul anilor 1960, să fugă de concret: poezia se orientase către abstracţiune, proza, în special cea scurtă – către cazurile atipice, exotice, stranii, neimportante în ordine socială. Priza la real nu era printre opţiuni tocmai pentru că acest „real” era desenat ideologic.
Or, D.R. Popescu nu lasă, în Leul albastru, nici o urmă de îndoială în privinţa conţinutului confesiv: „La revista Steaua din Cluj, unde lucrez, am pe birou, sub sticlă, o sumedenie de maimuţe decupate din ziare şi reviste.” Inutil să verificăm: da, era redactor la „Steaua” (o revistă cu numeroase deschideri, încă în anii 1950); da, era amic cu scriitorul Constantin Cubleşan, care îi adusese o vedere cu un maimuţoi „teribil”. Nu am stat să‑l caut pe colegul de la Oradea, Bejan Crăciun, care îi face o invitaţie în oraşul în care a fost elev, declanşându‑i fluxul memorialistic, dar sunt convins că există. La fel cum existau şi miorlăiturile de pe firul de telefon, produse nu de vreo mâţă năzdrăvană, ci de vreun securist neatent. Intenţia textului e să propună un pact autobiografic: autorul, naratorul şi personajul sunt unul şi acelaşi. Relaţia cu cititorul e una tranşantă, uite, îi spune autorul, eu sunt cel care îţi vorbeşte, nu mă mai ascund, fii atent, citeşte printre rânduri, am nevoie de complicitatea ta, am să‑ţi comunic ceva foarte interesant.
Ceea ce urmează e alunecos şi intens. Pe de o parte, e o reconstituire a unei traume de pubertate dintr‑o şcoală concentraţionară. Stilul lui D.R.P. este prin definiţie echivoc, autorul strecoară câte o imagine candidă într‑un cadru aparent sobru, de nu chiar sacerdotal. Furia erotică a adolescenţilor, aprig supravegheată, e sugerată cu prilejul unei slujbe: „Stăm în dreapta. Fetele de la Şcoala Normală stau în stânga. Mă uit la sfinţii de pe pereţi. Toţi sunt înalţi, frumoşi. Preotul cântă în altar. Îngenunchem. Cântăm apoi toţi elevii. Cântă şi elevele. Ele au glasul plăcut. Stând în genunchi, le privesc cu coada ochiului. Şi ele se roagă lui Dumnezeu şi se mai uită din când în când la noi.” Tensiunea erotică ia locul celei religioase. Dar totul e controlat de prezenţa castratoare a pedagogului. Violenţa acestuia, omniprezenţa lui, puterea discreţionară pe care o exercită, teroarea pe care o inspiră îl transformă într‑un veritabil tiran. În acest mod subtil, lectura va abandona primul nivel, mnemotehnic şi va intui o cale simbolică, parabolică. Şcoala e o lume închisă, aflată la cheremul unor demenţi. Frica e principalul instrument de educaţie. Atunci când se schimbă regimul, când tabloul regelui e peste noapte înlocuit cu cel al lui Stalin, când alte cântece trebuie răcnite la începutul orelor, nimeni nu explică nimic, totul vine pe verticală, cu aceeaşi intransigenţă. Dar lumea elevilor rămâne la fel de dură, aşezată pe aceleaşi raporturi de putere. Pedagogul e acelaşi torţionar cu puteri depline. Subdirectorul sau portarul umilesc, tasează orice iese din rând, retează orice tentativă de exprimare de sine. D.R. Popescu sugerează astfel că totalitarismele sunt aceleaşi, indiferent de orientarea lor ideologică. (Iată o idee de neacceptat în epocă şi, mă tem, neacceptată nici azi de bravii ideologi care au pus tot răul secolului trecut în partea dreaptă, găsind mereu justificări pentru oroarea roşie.) Elevul Popescu nu are decât o salvare: fuge în imaginaţie. Toate frustrările, toate umilinţele din realitate sunt răscumpărate în realitatea compensatorie: imaginea leului albastru îl ajută să relativizeze monolitul şcolii‑închisoare. Se poate evada, descoperă el, dacă nu în afară, atunci înăuntru. Libertatea există, e posibilă, nimeni şi nimic nu ţi‑o poate interzice, după cum nimeni şi nimic nu ţi‑o poate oferi pe tavă. Ea ţine de atitudine, de adaptarea la situaţie. Toţi torţionarii aceia crânceni s‑ar teme teribil de un leu, se gândeşte copilul; prin urmare, puterea lor nu e nelimitată. Depinde de fiecare dacă îi recunoaşte ca autorităţi supreme. Leul albastru devine, în acest mod, un simbol al libertăţii: „Şi atunci m‑am gândit că dacă aş fi leu, cu o singură labă aş sparge oblonul şi aş fi imediat liber.”
Dar de ce este leul albastru? De ce îşi face elevul Popescu autoportretul desenând un leu albastru? Pentru că deja în conştiinţa lui viitorul scriitor îşi mijise ochii? Pentru că are nevoie de o ficţiune radicală, care să nu mai aibă nici o legătură nu doar cu lumea cotidiană, ci nici cu aceea posibilă? Pentru că leul acela, albastru, e simbolul revoltei, al libertăţii necontrolate de nici un regim opresiv? Altfel spus: al literaturii? Tema nuvelei lui D.R. Popescu aceasta este, în fond: oricât de brutal ar fi, nici un regim totalitar nu poate sufoca literatura, pentru că nu poate adormi în om instinctul de a visa, de a fugi în poveste, în imaginaţie. Câtă vreme mai visează, omul rămâne liber. Literatura este reacţionară în esenţa ei pentru că permite evaziunea în ficţiune. Acolo spaţiul concentraţionar devine suportabil, pentru că totul e posibil. Leii sunt albaştri, iar pedagogii‑torţionari nu îi pot interzice. Există, deci, un interval care nu poate fi controlat. Libertatea începe acolo unde omul îndrăzneşte. Cu o condiţie, după cum avertizează finalul nuvelei, cu leul scăpat prea târziu de la circ: să‑şi asume statutul. Libertatea trebuie asumată. În orice condiţii. Literatura adevărată e o cale de asumare a libertăţii. Chiar şi sau mai ales în condiţii imposibile. Elevul Popescu, crezându‑se leu albastru, e liber pentru că nu se lasă controlat, pentru că se revoltă, pentru că nu se recunoaşte în sistemul totalitar. Pentru că în el nevoia de a visa e mai mare decât frica.
Performanţa Leului albastru nu ţine neapărat de jocul inteligent pe care îl reuşeşte, strecurându‑se printre tabuurile ideologice ale vremii. Dacă ar fi fost numai atât, textul s‑ar fi fanat, ca orice alt text curajos. Curajul, numai el, nu te face scriitor. Performanţa sa e una eminamente literară: el construieşte o parabolă despre teroare (pedagogul e o figură a tiranului!) şi despre libertate (proiectarea în imaginea leului albastru e un simbol al imaginaţiei care nu se lasă arestată) cu mijloace hiper‑realiste. Decupajul autobiografic, montajul unor pasaje publicistice polemice la adresa unor prefabricate ale epocii ori a unor compromisuri din viaţa literară creează efectul de real, dar îndeamnă totodată atenţia cititorului către o interpretare parabolică. Nuvela lui D.R. Popescu e despre libertate şi literatură. Despre literatura care îşi instituie propriul interval de libertate chiar şi atunci când aparent e controlată fără rest. Atunci când renunţă la libertate, ea nu mai e literatură.
Or, înainte de 1989 s‑a scris la noi o mare literatură. Ceea ce înseamnă că libertatea a fost posibilă. Nu permisă, nu tolerată, ci asumată. Nu în ultimul rând, prin literatură. Marii scriitori postbelici (nu întâmplător cei mai atacaţi după 1990: Marin Preda, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş.a.) au fost mai mult decât scriitori: ei au făcut posibilă nevoia de libertate. Pentru că marea literatură se opune mereu, ieri ca şi azi, gândirii tipizate, confiscării adevărului.
Printre aceşti câţiva mari scriitori trebuie neapărat socotit şi D.R. Popescu. Dincolo de funcţiile sale politice sau administrative, el e un mare creator. Iar cărţile sale sunt la fel de vii şi azi.
Bogdan Creţu
