L-am cunoscut pe Augustin Buzura în anul 2014 când am fost invitat, la recomanda
rea lui Dorin Bâtfoi, să fac parte din redacţia Cultura. Am fost primit cu braţele deschise de către marele nostru scriitor şi de către doamna Angela Martin, cea care i-a fost aproape în toate înfăptuirile dumnealui din ultimele decenii, cunoscătoare din interior a operei acestuia, cea care s-a îngrijit cu un mare devotament şi profesionalism de editarea operelor sale complete. De aceea, aleg să reiau, ca un omagiu adus acestui mare scriitor, o parte dintr-o cronică scrisă la cartea dumneaei – Ascensiuni interioare, apărută în 2016 la editura Şcoala Ardeleană, cronică apărută în Observator cultural.
Dumnezeu să-l odihnească!
Marele scriitor român Augustin Buzura evocă ravagiile lăsate în urmă de către cealaltă formă de „globalizare” implementată de Rusia în ţările din jur în numele principiului comunist, în spatele căruia se ascundea eterna ei eruptivitate imperialistă. Augustin Buzura le-a cunoscut direct şi personal, le-a opus rezistenţă, şi şi-a scris cărţile ca o „tentativă de a mă elibera de o cumplită durere interioară, o înverşunare împotriva morţii şi a umilinţelor, un mod de a protesta împotriva puţinului timp ce ni s-a dat.” (…)
Îl vedem, graţie acestei neîntrecute portretiste, pe Augustin Buzura, captiv în lagărul socialist, deschizându-şi un laborator de psihiatrie în literatură ca un tunel de evadare din universul concentraţionar, „ştiind că ficţiunea îi va permite orice”. (…)
Un ultim portret este al revistei Cultura – „ctitoria” culturală a lui Augustin Buzura şi a Angelei Martin. O instituţie culturală – care din nou s-a vrut şi a şi reuşit să fie un model, un model al unei Românii europene. Sustrasă partizanatelor jurnaliştilor-mercenari, revista Cultura a fost ilustrarea unui proiect care urmărea „afirmarea comunităţii intelectuale româneşti şi (re)credibilizarea culturii naţionale”. Lipsită de o sursă de finanţare proprie, nesusţinută de stat, refuzând să-şi vândă paginile intereselor politice sau economice şi co
nfruntându-se cu mafia reţelelor de distribuire – revista Cultura a fost un miracol care a rezistat, împotriva tuturor acestor vicisitudini, timp de un deceniu.
I-am cunoscut pe Augustin Buzura şi pe Angela Martin în acest cadru, în ultimul an şi jumătate de viaţă al revistei, când deja o bună parte din activitatea lor viza descoperirea unor săptămânali Mecena. Impresia pe care mi-au lăsat-o aceşti doi oameni de la început şi până la final a fost că nu veneau din trecut, ci din viitor. Dintr-o Românie viitoare, visată, dorită, dintr-o Românie europeană, liberă de orice idoli şi servituţi, deschisă la orice problematizare, favorabilă exercitării spiritului critic, dintr-o Românie bună, caldă, generoasă şi primitoare. Exista, în redacţia Cultura, un respect deosebit pentru libertatea actului de creaţie, în nici un alt loc nu m-am simţit mai liber să scriu orice voiam şi mai apreciat pentru ceea ce făceam. Atmosfera destinsă, senină, eleganţa, dar şi francheţea – sunt notele şi „gusturile” deosebit de plăcute care mi-au rămas în memoria afectivă după aproape un an de la dispariţia Culturii. Prin concordanţa dintre cuvânt şi faptă, dintre idee şi viaţă, Augustin Buzura şi Angela Martin oferă încă un exemplu demn de urmat, o cale spre acea Românie europeană, atât de diferită de România actuală, a vorbelor fără acoperire, a nesfârşitei trăncăneli şi, mai ales, a faliei dintre sublimul blazonului unor „mari” oameni de cultură şi penibilul comportamentului lor.
