Ne-am obişnuit într-atât cu faptul, altădată de neacceptat, că scara valorilor s-a întors cu susul în jos, că apariţiile editoriale penibile sau numai mediocre sunt încununate cu laude de care n-au avut parte vreodată nici puţinii clasici ai scrisului beletristic românesc, iar rarele volume într-adevăr consistente, când nu sunt ignorate, abia de încap în bilanţurile de sfârşit de an, încât o nouă confirmare a acestei practici nu ar trebui să mire pe nimeni. Dimpotrivă, s-ar cădea să fim mândri de superba consecvenţă a criticii de întâmpinare, mai precis a ceea ce a mai rămas din ea.
Premiul naţional Mihai Eminescu de anul acesta a produs o oarecare vâlvă în republica literelor noastre, unde – neîntâmplându-se de obicei lucruri vrednice de atenţie – e de înţeles că şi motivele de controverse lipsesc. Ne-am obişnuit într-atât cu faptul, altădată de neacceptat, că scara valorilor s-a întors cu susul în jos, că apariţiile editoriale penibile sau numai mediocre sunt încununate cu laude de care n-au avut parte vreodată nici puţinii clasici ai scrisului beletristic românesc, iar rarele volume într-adevăr consistente, când nu sunt ignorate, abia de încap în bilanţurile de sfârşit de an, încât o nouă confirmare a acestei practici nu ar trebui să mire pe nimeni. Dimpotrivă, s-ar cădea să fim mândri de superba consecvenţă a criticii de întâmpinare, mai precis a ceea ce a mai rămas din ea. Cu jenant de puţine excepţii, aceasta a abandonat nerentabilele criterii de judecare estetică în favoarea altora mai „prietenoase”, în cuprinsul cărora relaţiile, interesele personale şi în destule rânduri sfânta ignoranţă 
ocupă prim-planul. Criticii vârstnici, în tinereţe renumiţi tocmai prin exigenţă, împrăştie azi certificate de bună purtare literară cu uşurinţa lucrativă cu care o instituţie presupusă imaculată împărţea, în alt veac, indulgenţe păcătoşilor, închipuindu-şi probabil că reputaţia de odinioară e suficient de mare ca să scuze flagrantele erori comise la senectute. Cât despre tinerii critici, aceştia, în majoritate cu o educaţie literară şi mai ales morală destul de subţire, au călcat apăsat pe urmele maeştrilor în viaţă, considerând că aceasta e calea succesului garantat. În atari circumstanţe, a trata întâmplarea de la Botoşani drept o situaţie excepţională mi se pare nu doar nepotrivit, dar de-a dreptul amuzant.
În fond, ce s-a întâmplat la Botoşani? Un juriu din care au făcut parte şi doi-trei critici respectabili, condus dintotdeauna din umbră de însuşi preşedintele actual al Uniunii Scriitorilor, a găsit de cuviinţă să ofere marele premiu unui poet mediocru. Nici „foarte bun”, cum a declarat preşedintele, Manolescu, nici măcar „reputat”, cum a susţinut într-un Laudatio, menit mai degrabă să-l scoată din încurcătură decât să pună punctul pe i, preşedintele formal al juriului, ci minor în deplinul înţeles al cuvântului. Ei şi? Nu e prima dată (şi cu siguranţă nici ultima) când se petrece aşa ceva. S-ar putea enumera jurii mult mai prestigioase care au comis nedreptăţi infinit mai mari. Ceea ce nu scuză defel opţiunea juriului nostru, care după două decenii şi mai bine de alegeri judicioase îşi dă în petec de doi ani încoace. În plan estetic, opţiunea sa este şi rămâne impardonabilă, ca orice gafă grosolană de apreciere. Presupunem că juriul a ales după o matură chibzuinţă şi că aceasta e măsura actuală a gustului său. Iar gusturile, cine nu cunoaşte această scuză?, nu se discută.
Şi atunci de ce au sărit în sus cei treizeci şi ceva de poeţi şi critici din generaţiile mai tinere, cerând nici mai mult nici mai puţin decât demisia onoratului juriu? Păi au sărit pentru că în lista nominalizaţilor figurau cel puin două nume de poeţi care ar fi meritat cu prisosinţă premiul în cauză: Mircea Cărtărescu şi Liviu Ioan Stoiciu, Au mai sărit fiindcă premiantul din 2015 este nu doar vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar şi director executiv al principalei reviste a acesteia şi, presupun contestatarii, ambele funcţii administrative ar fi „modelat” opţiunea juriului. Şi, în fine, au sărit deoarece preşedintele efectiv al juriului era, întâmplător, şi şeful direct al câştigătorului, acelaşi care l-a propulsat de la Craiova la Bucureşti, instalându-l, prin simpla-i voinţă, în vârful breslei scriitorilor. În mod normal, date fiind circumstanţele evocate, născătoare de inevitabile suspiciuni, domnul Chifu ar fi trebuit să nu participe la competiţie. Şi, chiar dacă va fi fost nominalizat împotriva voinţei sale, să se retragă. N-a avut însă tăria ori inspiraţia unui asemenea gest, cum n-a avut-o nici în iunie trecut, atunci când a luat premiul colocviului de la Alba Iulia, nici în octombrie trecut, când i s-a părut firesc să accepte marele premiu al unui alt festival de literatură (FestLit, Cluj, 2014), pe care – altă întâmplare! – chiar el îl iniţiase.
Am citit cu maximă curiozitate epistola publică a lui Mircea Martin către Nicolae Manolescu (Observator cultural, nr. 756 din 23.01.2015), menită a semnala nevoia unei noi proceduri de votare, şi am înţeles din cuprinsul ei că preşedintele de facto al juriului, care n-a fost, cum s-ar fi cuvenit, acelaşi cu preşedintele de jure, chestiona telefonic juraţii, contabiliza voturile şi anunţa rezultatul final. Nu cunosc toate detaliile modului în care s-au desfăşurat lucrările juriului de la Botoşani, dar îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva ani, când am fost preşedintele juriului care acorda premiile anuale ale Uniunii Scriitorilor. Am luat de comun acord hotărârea ca votul să fie secret, urmând ca majoritatea simplă a voturilor să decidă câştigătorul, şi ne-am apucat de treabă. După ce am votat premiul pentru poezie şi s-a comunicat rezultatul, unul din membri a ieşit brusc din sală sub pretextul unei urgenţe. Am aşteptat să-şi rezolve problema şi am votat premiul pentru proză. S-a anunţat rezultatul şi, ca un făcut, acelaşi membru ne-a părăsit temporar sub un pretext asemănător. A revenit şi s-a votat premiul pentru critică, s-au numărat voturile şi acelaşi membru a ţâşnit pe uşă. Mi s-a părut cam ciudată această avalanşă de urgenţe pe capul bietului om, aşa că am ieşit după el, gândind că o fi având nevoie de o mână de ajutor. Mă îngrijorasem degeaba: dumnealui şedea pe o canapea de pe hol, vorbind precipitat la telefon cu o persoană căreia îi tot spunea: „Da, domnule preşedinte!”, „Bine, domnule preşedinte!”, „Am înţeles, domnule preşedinte!” N-am zis nimic, deşi câteva cuvinte mai neacademice stăteau să-mi zboare de pe limbă. Când am fost iarăşi în formaţie completă, am ţinut să atrag atenţia că difuzarea informaţiilor înainte ca lucrările juriului să ia sfârşit mi se pare inacceptabilă, după care am trecut la votarea celorlalte premii, desfăşurată fără alte incidente. Tocmai redactam comunicatul final, când a intrat intempestiv pe uşă vicepreşedintele Chifu. „A tefefonat domnul Manolescu – ne-a comunicat el în chip de bineţe – şi s-a arătat nemulţumit de premiile pe care aveţi de gând să le daţi.” „Serios? Dar de unde ştie domnul Manolescu pe cine premiem? Că doar nu face parte din juriu!” – m-am arătat eu mirat privindu-l insistent pe membrul podidit mai devreme de urgenţe. „N-are importanţă. Destul că ştie. Şi a mai adăugat că, dacă nu vă reconsideraţi votul, nu va participa la festivitatea de premiere.” „Nu-i nimic, i-am răspuns. Voi anunţa eu premiile.” Vicepreşedintele ne-a părăsit la fel de brusc precum apăruse, ca să revină peste un minut întinzându-mi telefonul. „E domnul preşedinte”, a ţinut el să mă avertizeze. A urmat o lungă şi penibilă discuţie în contradictoriu, în care interlocutorul invoca nişte presupuse neregularităţi ale votului, iar eu apăram cu dinţii rezultatele la care se ajunsese. A încercat să mă convingă să refacem votul la proză, pretinzând că ne facem de râs cu un astfel de premiant. Am refuzat categoric şi, văzând că nu sunt şanse să ajungem la un capăt, l-am informat că îmi voi da public demisia din juriu, după care n-are decât să premieze pe cine pofteşte. Atunci a schimbat tonul, a evocat tot felul de circumstanţe interne şi internaţionale, a căror înşirare mi-era greu să o pricep, pentru ca în cele din urmă să-mi spună pe şleau că ar fi de preferat să acordăm marele premiu nu doar lui cutare, ci şi lui cutărescu, că omul fusese deja anunţat că ia premiul şi că bătuse sute de kilometri în acest scop. „Bine, am obiectat eu, dar există un singur mare premiu!” „Fii fără grijă, rezolv eu!” Le-am transmis propunerea juraţilor, care n-au avut nimic de obiectat, mai ales că persoana călătorită de departe era a doua pe lista cu rezultatele votului.
Ce vreau să spun? Că domnul Manolescu a fost membru în toate juriile care aveau o legătură oarecare cu Uniunea Scriitorilor. Uneori direct, de cele mai multe ori prin interpuşi. Sau făcând presiuni asupra membrilor juriilor, în majoritate fie foştii săi studenţi, fie încurajaţi şi sprijiniţi de el în ascensiunea literară, prin urmare moralmente datori să-i urmeze sugestiile şi indicaţiile. Numai el se crede liber de orice datorie morală, inclusiv de acelea pe care, tânăr fiind, pretindea că le apără din răsputeri: buna credinţă şi dreptul la opinie. Azi, nu-l interesează decât să dicteze şi să controleze orice mişcare în lumea literară, transformându-şi gusturile şi interesele în litere de lege. E şi acesta un mod de a arăta că e încă preşedintele Uniunii Scriitorilor, fie şi prin siluirea statutului acesteia.
Bineînţeles că n-ar fi putut-o face de unul singur. A avut, deci, grijă să se înconjoare de oameni îndeajuns de slabi şi de recunoscători ca să-i domine, i-a miluit cu funcţii de conducere, în care aceştia nici în vis n-ar fi cutezat să se imagineze, le-a hiperbolizat infimele merite literare în prefeţe şi la lansările de carte, i-a cadorisit cu toate premiile posibile şi imposibile, încât – copleşiţi de elogii şi onoruri – dumnealor au ajuns să creadă că li se cuvin şi că doar o strâmbă judecată critică, crescută din nepricepere ori gelozie, i-a împiedicat până acum să ocupe poziţiile atât de meritate. Aşa s-a ajuns în penibila situaţie, nemaiîntâlnită în istoria breslei, ca în fruntea Uniunii Scriitorilor să troneze o mână de veleitari, ceea ce ar fi încă de acceptat dacă pauperitatea lor literară ar fi fost compensată de vizibile calităţi manageriale. Or, exact în vremea „domniei” lui Nicolae Manolescu, Uniunea a pierdut aproape tot ce mai avea, inclusiv demnitate şi respect, fiind nevoită să se gudure pe lângă toţi puternicii zilei, câteodată făcând compromisuri greu de acceptat, doar-doar va primi câteva firimituri cu care să nu moară de tot.
Scandaloasa premiere de la Botoşani, trebuie să o spun, nu e un biet accident, o simplă aţipire a spiritului critic, ci efectul lungului şir de încălcări nesancţionate de breaslă ale regulilor jocului democratic. Am urmărit cu încântare reacţiile prompte ale mai tinerilor poeţi şi critici, care declară neted că nu mai acceptă să li se vândă drept valori făcăturile înmulţite ca ciupercile. „Nu mai poate merge aşa” – a rezumat unul dintre revoltaţi opinia cvasiunanimă. Într-adevăr, nu mai merge aşa. Dar mă gândesc că, dacă acum doi ani, când s-a modificat fără consultare generală statutul Uniunii Scriitorilor, numai pentru ca o persoană să poată avea şi un al treilea mandat de preşedinte, reacţiile scriitorilor ar fi fost măcar la fel de ferme şi de numeroase ca şi în cazul buclucaşului premiu de la Botoşani, probabil că nu s-ar fi ajuns astăzi aici. Din câte-mi aduc aminte, atunci s-au rostit împotrivă doar câteva voci răzleţe, prea slabe ca să împiedice o asemenea încălcare sfidătoare a normelor democratice. Netratată la vreme, boala puterii absolute, al cărei virus pare să existe în stare latentă până şi în spiritele cele mai judicioase, ca să se activeze şi să-şi facă mendrele la prima ocazie favorabilă, se întinde şi dă grave complicaţii. În atari împrejurări, medicii cu experienţă recomandă tratament chirurgical.
P.S. Nu am nici o îndoială că revistele Uniunii Scriitorilor au primit deja semnalul de a compune jignitoare notiţe anonime despre aceia care au avut îndrăzneala să pună în cauză purtarea nu tocmai potrivită a domnului preşedinte. Aşa s-a întâmplat întotdeauna şi probabil nu-şi vor ieşi nici acum din obicei. Numai că de astă dată, fiind cam mulţi îndrăzneţii, vor avea ceva de lucru.
