„Cum îndrăzneşte cineva să pună în dificultate o generaţie întreagă? După ce guvernul le‑a dat tot ce au cerut, în ce temei să mai continue greva?”
Klaus Iohannis, Cuvântarea magistrală de la Crama Mimi din Bulboaca
„Marş, fă, la ore, că şi aşa nu faceţi nimic toată ziua!”
Dana Budeanu
O politică a subdezvoltării, perpetuată decenii la rând, este aceea a subfinanţării şi a salariilor mici. Decretată prioritate naţională, Educaţia ar fi trebuit să beneficieze de resurse substanţiale pentru a‑şi împlini menirea. În practică însă, ea a devenit Cenuşăreasa bugetului. Finanţarea şcolii este o obligaţie a statului, a guvernului, derivând din prevederea constituţională a asigurării accesului la educaţie, nu o pomană sau un dar necuvenit făcut profesorilor[1]. Chiar dacă au fost votate legi prevăzând o finanţare generoasă a şcolii, în practică ele nu au fost respectate, aşa cum s‑a întâmplat cu prevederea alocării a 6% din PIB pentru Educaţie, prorogată timp de peste un deceniu. A existat un consens al clasei politice pentru perpetuarea statutului de paria al dascălilor în sistemul bugetar, ceea ce a dus la o criză a şcolii, a personalului de calitate în educaţie. Pe lângă eterna discriminarea bugetară, anul acesta am avut şi cea mai mică alocaţie bugetară (2% din PIB) pentru şcoală din postdecembrism. Colac peste pupăză, din noile legi ale Educaţiei a fost eliminată prevederea ca salariul profesorului debutant să fie cel puţin egal cu salariul mediu brut pe economie. Aceasta a fost scânteia care a dus la revolta profesorilor, la greva generală, la declanşarea bătăliei împotriva subfinanţării şi umilirii.
Aritmetica dispreţului. Miracolul de la Cotroceni
30 mai 2023 a fost o zi istorică. Profesorii grevişti, ieşiţi pentru prima dată în număr foarte mare, l‑au găsit pe primul profesor la locul de muncă. Liderii sindicali, extrem de flexibili şi responsabili, au putut, tot pentru prima dată, negocia direct cu părintele „României Educate”. Când liderii au acceptat noile promisiuni „garantate” de mediator, revolta profesorilor a dat peste cap toate manevrele politicianiste, de a ajuns preşedintele să se întrebe cum de respectivii lideri nu mai pot decide nimic de capul lor, pe bază tradiţionalului Führerprinzip, pentru a încheia o grevă care „a durat un pic mult”. Toate minciunile, promisiunile solemne, măririle Sfântului Aşteaptă nu au mai avut efect. Sfidarea şi umilinţele din partea politicienilor au făcut ca broboada ideologică să fie trasă violent de pe ochii profesorilor, declanşându‑se un proces de conştientizare a apartheidului bugetar, a discriminării oamenilor şcolii, a statutului ancilar avut de aceştia în postdecembrist. Astfel, în lumina crudă de la Cotroceni s‑a văzut că bugetul este prost alcătuit, inechitabil, reflectând o societate condusă şi controlată de instituţiile de forţă, după cum s‑a văzut şi nevoia urgentă de reformare a clasei politice, pentru a nu mai avea astfel de bugete şi politici, pentru a nu mai avea parlamentari de turmă, cu o şcolarizare precară, puşi pe liste doar pentru a vota orbeşte tot ceea ce le indică şefii de grupuri, aşa cum au procedat cu Legile Educaţiei, ori ale înstrăinării resurselor sau anulării suveranităţii naţionale. Dezvrăjirea cotrocenistă a arătat că foştii elevi submediocri de ieri, trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă, au ajuns astăzi la butoanele politicii. Regretatul istoric Ion Bulei remarca nivelul înalt al pregătirii elitelor politice din perioada modernă, mulţi miniştri, spre exemplu, având studii şi doctorate în străinătate. Astăzi, şcolarizarea politrucului de succes cuprinde absolvirea liceului la 30 de ani, a unei facultăţi tip fabrică de diplome pe la 40 şi ceva de ani, parcursul educaţional fiind încununat de studiile aprofundate de securitate pe la şcolile profesionale ale serviciilor secrete, unde după cursuri de trei săptămâni ajung să facă surfing pe creasta valului imposturii academice. Profesorii nu sunt vinovaţi de calitatea decidenţilor politici, selecţia acestora şi profilul lor profesional nefiind influenţate de şcoala obligatorie, ci de academiile de securitate, acolo unde au loc miracole de felul transformării unor electricieni şi agenţi de vânzări în experţi în geopolitică şi siguranţă naţională.
În lumina taborică de la Cotroceni s‑a văzut şi de ce nu sunt bani pentru profesori: pentru că priorităţile reale sunt altele decât acelea trâmbiţate, iar orice măriri de salarii, într‑un joc bugetar cu sumă nulă, ar însemna să se ia resurse de la gura instituţiilor de forţă, ceea ce este de neconceput într‑un sistem bazat pe caste, privilegii şi segregare a bugetarilor. Unele categorii au dreptul să‑şi stabilească singure bugetele şi salarizarea, în timp ce altele trebuie să accepte promisiuni şi teorii despre munca fără de arginţi în folosul comunităţii. În cazul serviciilor secrete, măririle bugetare sunt permanente, iar salariile reprezintă 85% din buget, fără ca cineva să vorbească de criterii de performanţă şi realizări cuantificabile. Mişcarea de protest faţă de salariile diminuate de inflaţie sunt şi rezultatul politicii înţelepte a regimului Iohannis de război cu dioxidului de carbon, implementarea revoluţiei verzi ducând la cea mai mare creştere a preţului energiei din Uniunea Europeană. Iată de ce nu sunt bani nici pentru o amărâtă de indexare cu rata inflaţiei! Este greu să ai bani la buget, când faci favoruri fiscale OMV‑ului şi băncilor, când faci împrumuturi aberante la dobânzi astronomice, fără să se ştie unde se duc banii respectivi. Şi, mai ales, când te lansezi într‑o cursă a înarmărilor, de parcă ai fi super‑putere militară. Impunând, fără dezbateri şi consultări, majorarea bugetului pentru înarmare la 2,5% din PIB, preşedintele Iohannis a adus cheltuielile militare la cel mai înalt nivel din istorie, banii fiind dirijaţi cu prioritate spre siguranţa naţională, nu spre educaţia naţională, substituindu‑se proiectul de ţară „România Educată”, cu „România Înarmată”. Au fost comandate submarine cu rază mare de acţiune, tancuri Abrams pentru ruperea frontului, de parcă ne‑am pregăti pentru o nouă bătălie Kursk Orel, avioane invizibile de adâncime strategică F – 35, pentru menţinerea superiorităţii aeriene faţă de Rusia şi completarea flotei de vechituri F ‑ 16. Nu ne‑am mira, în aceste condiţii, să vedem peste ceva timp un general român căţărându‑se pe Kremlin pentru a arbora tricolorul, la scurtă vreme după sinuciderea dictatorului Putin în vreun buncăr.
Întunecatul viitor luminos al şcolii
După salariile de subzistenţă, după reformele dezastruoase, fără o bază materială decentă, lucrând în condiţii de insecuritate, forţaţi să aplice pedagogii aiuritoare şi să accepte intruziunea părinţilor şi capriciile elevilor în actul didactic, profesorii mai trebuie să suporte şi linşajul mediatic al unei prese obediente. Strategia incitării părinţilor împotriva dascălilor, a cultivării dispreţului public faţă de munca dificilă de formare a noilor generaţii, a demonizării şi ridiculizării unei întregi categorii socio-profesionale doar pentru că apelează la un drept constituţional, după decenii de batjocură şi umilinţe, va avea consecinţe dintre cele mai severe. Politicienii, de dragul perpetuării sistemului de caste şi a politicii falimentare a subfinanţării şi salariilor mici, au dezlănţuit o represiune feroce, utilizând toate pârghiile, nu puţine. Pentru că profesorii nu au acceptat logica prezidenţială a lui „ascult şi mă supun”, au fost imediat zugrăviţi drept leneşi, incompetenţi, cinici prădători ai bugetului cu preţul sacrificării copiilor. Efectul acestei politici va fi de bumerang, chiar dacă, pe moment, ea îşi va atinge scopurile. Într‑un studiu sociologic de excepţie[2], a fost analizată evoluţiei României în comparaţie cu alte state la indicatori de dezvoltare umană. Dacă în 1960 decalajul temporal faţă de media europeană a României privind educaţia era de 10 ani, iar în anii 1980 ajunsese la egalitate, după 1990 decalajul a reînceput să crească. Declanşarea reformelor progresiste a reprezentat punctul de inflexiune, începutul declinului accentuat al şcolii, fapt confirmat şi de sociologie. Lipsa unei politici asumate, cu accent pe educaţie şi cercetare/dezvoltare, a dus la anularea potenţialului de dezvoltare, la declin şi pierderea cursei pentru recuperarea decalajelor faţă de Vest.
Din păcate, preşedintele şi clasa politică par să fi pierdut contactul cu realitatea, suferind de sindromul Versailles. Filip al II‑lea al Macedoniei spunea că nicio cetate nu poate rezista unor măgari încărcaţi cu aur. Astăzi, pentru aservirea unei ţări nu este nevoie de controlul întregii populaţii, ci de o mână de politicieni stupizi, iresponsabili şi şantajabili. Continuarea politicii de subfinanţare a şcolii reprezintă garanţia dezastrului, iar dispreţul faţă de munca şi statutul dascălilor este dispreţul faţă de viitorul acestei ţări. Ştim de la Spiru Haret că acest viitor nu poate arăta altfel decât este starea şcolii din prezent.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Constantin Toader, Discriminarea educaţiei, în Tribuna învăţământului, anul LXVII, nr. 1346 (3226), 13 – 19 iunie 2016.
[2] Mirel Palada, România vs. restul Europei – Analiza decalajelor de dezvoltare – https://www.oranoua.ro/wp-content/uploads/2022/02/Roma%CC%82nia-vs-restul-Europei-Mirel-Palada-ARDA-converted-1.pdf
Constantin Toader
