Nicolae Breban şi „pulsiunea creaţiei”

Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea, dezvoltă o literatură cu program, interesată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa.

Ajuns la o „bătrâneţe înaltă”, vital, traversând – recunoaşte – decenii dificile, confiscat de o „halucinaţie tematică”, „optzecistul” Nicolae Breban şi-⁠a urmărit, cu tenacitate ardelenească, „nordică”, proiectul destinal. Doar entuziastul Nichita, împărţind, cu generozitate, „binecuvântări”, întrevăzuse („o nimerise”, cum zicea G. Dimisianu) marele destin de romancier al acelui ins cu alură atletică, sigur pe el, autoritar, rob al unor lecturi esenţiale, având ca „învăţători” pe Nietzsche, Dostoievski, Thomas Mann ş.a. Totuşi, cu o mărturisită „spaimă de viitor” (v. Confesiuni violente, 1994).

Sfătos, locvace, oferind, din belşug, „lămuriri”, încercând un bilanţ (subiectiv, fireşte) al „înţelegerii critice” de care s-⁠a bucurat opera sa, Nicolae Breban polariza, însă, recepţia, aceasta fluctuând, crede prozatorul, între cecitate şi calomnie, alunecând chiar în denunţ politic (v. Răspuns criticilor mei). Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, cărţile brebaniene au avut succes, iar autorul n-⁠a fost nicidecum „ignorat”. E drept, şi din alte pricini. Dacă orice tânăr talentat, orgolios, ambiţios este, necesarmente, un paranoid (recunoştea însuşi Breban), scriitorul a avut răbdare cu sine. După ani de aşteptare a părăsit, fără regrete, acel caiet albastru şi scrisul „plat, fals, şcolăresc”, a vrut „să spargă închisoarea” (cum s-⁠a exprimat, în 1968, la o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu), a urcat rapid în ierarhia literară (redactor-⁠şef la România literară) şi politică (membru supleant al CC al PCR, timp de doi ani). Şi a urmat gestul „necugetat” al demisiei, trimisă prin poştă, de la Paris, sfidând dictatura ceauşistă, atunci incipientă, oricum edulcorată faţă de anii stalinişti, cu ecouri în presa momentului (Le Monde, La quinzaine littéraire), denunţând „minirevoluţia culturală”. Poziţia sa directă, frontală contra Tezelor din iulie (1971) l-⁠a „despovărat” de funcţii şi privilegii, condamnându-⁠l, însă, la ani de marginalitate. Asumându-⁠şi riscurile carierei şi eliberându-⁠se moral, în contextul unei schizofrenii sociale în galop. Revenind intempestiv în ţară, cu şansa unei duble cetăţenii, scriind masiv, publicând cu dificultăţi, făcând figura unui harnic şi influent „lepros social”.

Dacă trecem în revistă anii tineri şi colegii de „timp literar”, se cuvine să insistăm asupra spiritului de grup şi a rolului decisiv al „vieţii coraliere”. Substantiv-⁠dinamită, cu o existenţă „neoficială”, agitând subteranele vieţii literare, grupul/ grupurile literare, reale, productive, formate prin auto-⁠selecţie, îngăduie o reconstituire fidelă a climatului, „înviind” epoca şi pătrunzând în „hăţişurile creaţiei vii”; motiv, pentru N. Breban, de a respinge ferm conceptul de generaţie (fals!), un instrument-⁠impediment. „Transfug” din grupul lui Mugur, primul prieten bucureştean, în cel al lui Matei Călinescu şi Nichita Stănescu, Breban, încercând a-⁠şi înţelege timpul, scrie cu recunoştinţă despre rolul formator, contagios, fluturând idei instinctive în nesfârşitele dezbateri şi libaţii. Mai ales că se înstăpânise, printre congeneri, neîncrederea în roman, după ce proletcultul, prin modelul sovietic, impunând fresca socială, rebutase genul. Or, Breban înţelesese, după repetate şi fragile încercări (proză scurtă, teatru), că drumul spre roman este singura cale. Francisca (1965), roman sensibil la pedagogia proletară, propunând reciclarea „foştilor” (sau descendenţilor lor) atrăgea atenţia asupra noului nume, ivit impetuos, dornic de glorie. Dacă În absenţa stăpânilor (1966), într-⁠o lume scindată, populată de locţiitori, relaţiile de forţă se manifestă la nivel biologic, politizarea va urma; nietzscheanismul îşi taie vad. Animale bolnave (1968) era o compoziţie de factură poliţistă, testând patologicul. Abia Îngerul de gips (1973), scris febril în satul „2 Mai”, după „primul exil”, venind după „ruptură”, atacă o temă majoră, abisală. Scoasă cu ajutorul lui Marin Preda, intrând „pe tăcute” în librării, cartea se voia una „de reintegrare”; dizgraţiatul Breban vorbea, însă, despre declasare, cercetând romanesc cazul doctorului Minda, un om puternic, atras de „o femeiuşcă” vulgară, o oglindă falsă (Mia Fabian). Decăderea sa consfinţea, sub ambalajul unei metafore erotice, o deconstrucţie, un „transfer de personalitate”; sau, cum ni s-⁠a spus explicit de către autor, o adaptare prin dezadaptare. Atrăgând, explicabil, un cor de critici. Bineînţeles, Bunavestire, roman plimbat şi „îngropat” pe la diverse edituri, apărut, în fine, la Junimea, în 1977, cu ajutorul lui Cornel Burtică, rămâne pivotul creaţiei brebaniene. O „grotescă coincidenţă” face ca el să fie atacat şi la Plenara CC al PCR din 26-⁠28 iunie 1977, dar şi de la microfonul Europei libere. Lăudat de N. Manolescu ca „roman excepţional”, în cronica sa din România literară (16 iunie 1977) şi hulit de Titus Popovici la amintita Plenară (articolul manolescian fiind taxat drept „o apologie deşănţată”), romanul brebanian valoriza „pe dos” mitul modern al politicului. În Istorie, N. Manolescu, deşi recunoaşte că avem de-⁠a face cu o capodoperă, „unica” în palmaresul lui Breban, cum adăuga maliţios, îşi temperează elogiile când discută despre „romanul lui Grobei”, neplauzibil, ilogic. Oximoronic ca intenţionalitate, propunând un personaj discontinuu, romanul dezvoltă o perspectivă dublă. Anostului merceolog Traian-⁠Liviu Grobei i se revelă destinul, cunoaşte metamorfoza; omul cu tranzistorul devine puternic, cu apetit metafizic, însoţit de comentariul complice, familiar, ambiguu al naratorului. Şi de represaliile care l-⁠au vizat pe autor, la un pas de începerea urmăririi penale, implicându-⁠l şi pe amba­sa­dorul vest-⁠german Erwin Wickert (manuscrisul fiind transmis peste hotare). Cu un unghi de atac „puţin fals”, după părerea lui Paul Georgescu, cu un protagonist „fracturat”, acuzând „ruptura de caracter”, renăscut graţie unei remarcabile voinţe, Bunavestire încerca, prin Grobei, şi un pariu tipologic, mărturisea Breban, ca „sursă a epicului”. Or, „distorsiunea caracterială” sfidează logica tipologiei clasice. Romanul postrealist, centrifugal nu se mai vrea oglindă socială, iar Grobei, omorându-⁠şi eul genetic, nu asigură axa epicului. Vechea ispită brebaniană, de a sonda politicul ca abisalitate, „încorporând” metafizica (observa N. Manolescu), rămâne străină mântuirii, în pofida cultului pentru Farca, marele dispărut. Ceea ce nu se va mai întâmpla în Singura cale (2011), tot romanul unei deveniri. Calistrat, ca observator, se autocontemplă din perspectiva evenimentelor care vor urma, nedorind funcţii. Nici oportunist, nici arivist, el acuză o „lene de destin”, indiferent la reuşita socială. Totuşi, vrea să salveze umanitatea (valorile ei), vădind forţă interioară şi stângăcie. Nu va trăi revelaţia lui Grobei, ci cu o remarcabilă siguranţă de sine, capabil de supunere, răbduriu, aşteaptă prilejul unor întâlniri esenţiale, modelatoare, simţindu-⁠se obligat doar faţă de potenţialul său. Încât, descoperind că adevărul e, de fapt, calea, vrea să se salveze coborând. Eşecul ca reuşită, lecţia suferinţei, marginalizarea îl păstrează viu în spirit într-⁠o epocă dogmatică, impunând „raiul clişeelor” şi o nouă morală. Suntem în deceniul stalinist, în plină teroare. Meritul lui Breban e că nu uită omenescul, bucuriile simple şi fericirea banală, refuzând comunismul schematizat, pe tipar maniheic, cu bufeuri justiţiare. Adică, acel „terorism intelectual soft” în istoria noastră recentă, făcând din retorica anticomunistă un discurs propagandistic obligatoriu, „oficializat”, fără obiect, căzând în registrul butaforiei, cum nota Bianca Bur­ţa-⁠Cernat. De unde şi puzderia de suspiciuni, însoţindu-⁠i cariera. „Ba nedreptăţit, ba prea pro­movat” (cf. C. Rogozanu), Breban – incomod, imprevizibil – a fost ţinta unor dezinformări. „Trădător de patrie”, cum au clamat unii, „colonel”, agent de influenţă sau victimă, supus unui val de calomnii controlate? Oricum, „măreţia” îl va împiedica să-⁠şi asume, plângăcios, statutul de victimă, flatat că, în epocă, a fost un aranjor, arogându-⁠şi merite şi intervenţii, comentând acid, cu superbie, confraţii. De unde prezumţia colaboraţionismului şi „legenda” megalomaniei. Toate, cu scopul (mărturisit, deseori) de a-⁠şi promova ope­ra, de la convorbirile cu generalul Pleşită la întâlnirile cu secretarul C. Burtică. Breban, dovedesc materialele arhivate, a fost o preocupare constantă pentru organele de Securitate, construind, în timp, „o gândire strategică”. Mai mult, relaţia lui Breban cu organele este cea dintre „doi manipulatori”, sublinia Gabriel Andreescu, pe baza unor expertize de o ştiinţificitate indubitabilă. Cu o neclintită încredere de sine, consecvent vocaţiei prime, vădind o remarcabilă „încăpăţânare de destin”, Breban nu concepe existenţa în afara creaţiei, iubind singurătatea tare; cea a creatorilor, desigur. Încât, înteţindu-⁠şi ritmul scrisului, digresiv, de un debit impresionant, atacând teme majore, incomode, controversate, iscând nedumeriri, prozatorul îşi pune în dificultate comentatorii. Totuşi, la scara operei, descoperim, observa Bogdan Creţu, cercetând integrala Breban, „o ordonare silogistică a cărţilor”.

Aparent un creator frust, Breban se dovedeşte, în egală măsură, un comentator lucid, dublând actul „instinctiv”. De multe ori parantezele eseistice maschează un „gol de naraţiune”, cum s-⁠a observat. Invitând în scenă oameni comuni, descoperind în concretul existenţei împrejurări banale, aglomerând detalii, autorul dezvoltă epic o teză: corporalitatea realului. Nicolae Breban încorporează totul: dialogul, metafizica (eroii săi transportă, totuşi, idei); discursul lor nu este eseistic – ca la Alexandru Ivasiuc –, dar nici subordonat demonului povestirii. La Breban ideile se „lipesc” de purtătorii lor, sudura e fiziologică, abstracţiunile se corpo­ra­li­zează. Povestirea la Breban este de tip ideologic; ea propune, aşadar, corporalizarea abstracţiunilor. Breban e departe, în pofida nostalgiilor, de realismul clasic şi nu face figură de scriitor cuminte; verosimilitatea e subminată, traseele epice duc spre nefiresc, se înscriu în patologic. Suveran, scriitorul manipulează personajele, salvând Personajul. Trupul devine purtător de limbaj, „scriitura corpului” – fără a urma neapărat mareele modei – pare să satisfacă neliniştita căutare a romanescului pur, interesat de miracolul enorm al viului. De om ca întreg. Ochiul romancierului lunecă fără oboseală, simfonia corporalului eliberează vocea imperativă a instinctelor. Personajele sale îşi cuceresc credibilitatea, creează iluzia existenţei. Universul lui romanesc e o realitate puternică care sfârşeşte prin a confisca cititorul. Nicolae Breban „foloseşte” eroii străzii; aceştia ies din rama cărţii, migrează din spaţiul literaturii în cel social, sunt omeneşte convingători. Cărţile lui Breban, greoaie, nu cunosc suferinţa incomunicării.

Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea, dezvoltă o literatură cu program, interesată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa. Pe aceste considerente, Nicolae Breban a şi fost anexat listei literatorilor de influenţă germanică. Or, prozatorul, chiar dacă produce cărţi aluvionare, romane obeze, cu pagini inutile şi demaraj greoi, are obsesia reumanizării; a restaurării omului prin sinteză. Prin tipologie, dialog (încorporat, reflectând fizic persoanele care-⁠l poartă) şi – îndeosebi – prin atmosferă, Breban e îndatorat marilor ruşi. E drept, fluxul de detalii centripete îneacă epica în prolixitate şi o aruncă în relativism; certitudinile sunt abandonate, scriitorul intră în realitatea ficţională şi solicită coparticiparea lec­to­rului, ficţiunea concurează realitatea. Acestea sunt, însă, achiziţii moderne şi folosirea lor – necesară actualelor strategii narative – e aproape inevitabilă.

Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum încă, negrăbit, afişând, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie, „tulbure şi precoce”, l-⁠a însoţit mereu. Romancier „instinctual”, cu lăcomie de lume, încercând să cuprindă existenţa totală, palpând „fundul” existenţei, Nicolae Breban a impus o formulă, asumându-⁠şi riscul greoiului. Proza sa nu desfăşoară un interes localist, nu cade în cazuistică minoră, ci tinde spre general-⁠uman, reproblematizând. Chiar şi când ratează, Breban rămâne interesant. Iar vegetaţia interpretativă poate creşte luxuriant pe acest sol. Cum realitatea dilematică provoacă „animalul interior” şi spaţiul romanesc este confortabil duplicitar, invazia personajelor oxi­­moronice pare firească, prelungind o ambiguitate salvatoare. Iar „măreţia” afişată, megalomania, disidenţa vizibilă (cf. Eugen Simion), au întreţinut pe piaţa publică un şir de legende brebaniene. Ca să nu mai vorbim de luptele intestine din saloanele emigraţiei culturale, acolo unde viru­sul suspiciunii făcea ravagii. Personalitate egolatră, emfatică, antipati­zată, invidiată, copios bârfită, supus „birocraţiei de publicare”, chemat pentru lungi discuţii la CCES (conivenţele politice fiind inevitabile), sfidând prin importanţa de sine, provocând – ca figură publică – viesparul literaţilor, „obiectivul” Breban cerea, din partea organelor, o strategie prudentă. Fiindcă nu-⁠şi dorea explicit statut de opozant, strecurând, de pildă, în Scânteia, câte un articol „pentru a-⁠şi putea face liniştit de cap”, prozatorul trebuia neutralizat, exploatându-⁠se „particularităţile temperamentale”. După cum Breban însuşi se iluziona că mascarada naţionalistă, redogmatizarea, adiind a realism-⁠so­cialist, cum observase Nicoleta Sălcu­­deanu, puteau fi stopate prin rezistenţa culturală, limitând efectele.