Comunismul cu rele şi rele al Magdei Ursache este izvorât dintr-o adâncă şi îndelungată suferinţă. Nu doar aceea de a fi trăit în vremuri nefaste pentru cultura şi intelectualitatea românească, dar mai ales aceea de a fi purtat, în însăşi fiinţa sa, stigmatele persecuţiei.
Una dintre recentele lucrări ale Magdei Ursache, Comunismul cu rele şi rele (publicată de editura EuroPress Group, din Bucureşti, ca supliment al revistei Contemporanul), este o radiografie a societăţii trecute şi prezente, o lecţie de înaltă şi lucidă înţelegere şi interpretare a „abia trecutului” şi a realităţii imediate, un exerciţiu de restituire a unor adevăruri incomode, confiscate, falsificate şi mistificate sau încă prost receptate şi eronat interpretate.
Valoarea aparte a volumului, pentru sufletul autoarei, se identifică în dedicaţi
a de conştiinţă pe care o face „cititorului prim al cărţilor” sale, cel care i-a indicat şi motto-urile – neuitatul Petru Ursache. Aşadar, un „dar în memoriam”.
Conţinutul lucrării, extins – în mod simbolic –, în şapte capitole, se bucură de o prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu, intitulată În stil Magda Ursache. Gheorghe Grigurcu, el însuşi un suferind de pe urma cenzurii, a izolării şi epurării comuniste, sintetizează conţinutul lucrării: „Magda Ursache săvârşeşte un tur de orizont al moravurilor vieţii literare din era comunistă, pe cât de detaliat, pe atât de convingător, deopotrivă atentă la categoria victimelor, a celor prigoniţi sau deţinuţi de conştiinţă, ca şi la cea a torţionarilor de ordin moral, nu o dată iviţi din sânul breslei” (p. 9), apreciind, de asemenea, calitatea literară a scriiturii, marca stilistică specifică autoarei, care o fac „una din prezenţele cele mai elocvente ale presei noastre de factură culturală de azi” (p. 10).
Comunismul cu rele şi rele al Magdei Ursache este izvorât dintr-o adâncă şi îndelungată suferinţă. Nu doar aceea de a fi trăit în vremuri nefaste pentru cultura şi intelectualitatea românească, dar mai ales aceea de a fi purtat, în însăşi fiinţa sa, stigmatele persecuţiei; căci, bine observă: „nu-i uşor să fii scriitor, în vremuri rele, potrivnice”. Absolventă cu diplomă de merit a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, asistentă la universitatea ieşeană, cu un debut mai mult decât meritoriu, prin volumul A patra dimensiune, redactor la revista Cronica, secţia „Poezie”, este izgonită şi interzisă, lipsită de dreptul la semnătură, timp de treisprezece ani, până în 1990, datorită unei greşeli de tipar, considerată greşeală politică.
Din acest motiv, scrierile Magdei Ursache constituie o formă de rezistenţă împotriva nedreptăţilor trăite şi cunoscute, personal sau colectiv, în prelungirea rezistenţei prin cultură, prin care a reuşit să supravieţuiască regimului care a marginalizat-o şi prigonit-o, obstrucţionându-o profesional. Pentru autoare, scrisul şi scriitura au valoare nu doar istorică şi literară, ci existenţială. Reprezintă un mod de a fi, un loc de refugiu din calea relelor fizice şi morale, o formă de rezistenţă împotriva uitării. Iar dintre calităţile esenţiale ale descrierii acestui urcuş moral expiatoriu, pe calea revelării adevărului privind trecutul, cu scopul evitării derapajelor viitoare, nu pot fi ignorate: precizia datelor istorice şi dimensiunea moralizatoare a interpretării.
Magda Ursache a ales irevocabil rezistenţa interioară, într-o lume a opresiunii exterioare. Sau, cum se justifică autoarea, poziţia de pe care se pronunţă sau atuul ei îl constituie faptul că „nu numai că sunt martor-supravieţuitor cu greu al totalitarismului, dar l-am trăit pe propria piele”, ceea ce face din prezentul volum nu doar o pagină de istorie a comunismului în România, „cu rele şi rele”, cu referiri speciale la breasla căreia îi aparţine – scriitorii români contemporani –, ci şi un volum de reflecţie personală, într-o anumită măsură, autobiografic şi care poate fi situat la frontiera dintre naraţiune şi eseu.
Magda Ursache nu scrie din frustrare şi ură faţă de cei ce i-au cauzat rău, deşi ar putea fi îndreptăţită. Magda Ursache scrie spre luare aminte şi spre îndreptare, cu speranţa vindecării generale. O demonstraţie în acest sens o constituie chiar primul capitol, sugestiv intitulat Pilule pentru fortificarea memoriei. Dincolo de detaliile picante legate de perioada comunistă, pe care o descrie cu mult spirit critic, autoarea propune „telenaţiei” noastre „rememorarea curativă” a tristelor realităţi din vremurile „barbariei prolecultiste”, ca formă de împotrivire faţă de neştiinţă, ignoranţă, indiferenţă şi uitare, boli grave ale memoriei colective.
Cu o vocaţie a realităţii şi a acurateţii istorice, a preciziei şi conciziei, a identificării şi interpretării esenţialului, faţă de fragmentar şi derizoriu, autoarea consideră revelarea adevărului o datorie morală faţă de „mai-mult-ca-prezentul nostru”, şi acesta convulsionat şi deturnat spre periferic. Scrierea corectă a istoriei, cu argumente cântărite bine şi juste, este, în primul rând, un semn al normalităţii. Minuţios este descris modul de operare al „nulocraţiei”. Metodele de oprimare au fost: mutilarea fiinţei, educarea laşităţii, umilirea cotidiană, arta compromisului, masacrul patrimoniului cultural, lipsa de respect faţă de trecutul istoric şi falsificarea lui, toate conducând la alienarea fiinţei naţionale, dar, ceea ce este şi mai grav, perpetuându-se în actualitate.
Intenţia autoarei este de a „echilibra conştiinţa civică, grav avariată” de umbrele şi fantomele trecutului. Sub influenţa unui astfel de duh secular şi frivol, nu este de mirare faptul că „la noi, cultul eroilor cunoaşte pauză; al erorilor – nu”, că „ne repugnă să vorbim despre patimile românilor, dispreţuim modelele paideice”, datorită „inapetenţei pentru subiecte istorice” sau că românocentrismul, patriotismul şi naţionalismul sunt taxate drept extremisme şi defecte morale. Astăzi, pierdem simţul istoriei, ba chiar limba e stricată, urâţită şi degradată, efect al vremurilor în care, spune autoarea, unii „scriau cu revolverul şi împuşcau cu stiloul”.
În context postglobalizant, suntem martorii unui program antimemorie, antireligie, antitradiţie; conştiinţa de neam şi cea personală par a fi „un ceas deşteptător, pe care am uitat să-l întoarcem”. Astfel, „trebuie scrisă (şi predată în şcoli) o istorie a României, non-combat; eventual, o history din capitulări şi umilinţe, din acte de trădare, din eşecuri peste eşecuri”, căci „cu indiferenţă etnică şi etică, valorile sunt planificat superficializate, eroii des-figuraţi, tocmai pentru puterea lor de a forma conştiinţa identitară a românilor, despre care ni se spune că nici n-ar exista. Să evităm istoria naţională, cu eroii, asta ne-ar chema la realitate, ni se tot explică. Eroismul e zădărnicie, bravura pe front – un fiasco”. Din acest motiv, „reflexele identitare se pierd, după cum se pierde memoria istorică, etnică”. Într-o astfel de logică deformată şi mistificatoare, „Brâncoveanu e recunoscut ca protoşpăgar”, Mihai Viteazul deţine diagnosticul de „paranoic”, ca să i se mai taie o dată capul. „Unirea Mică e contestată, cu tot cu Al.I. Cuza”.
Într-un alt loc, autoarea observă, cu mâhnire, atacul la demnitatea de neam, prin evidenţierea (cu satisfacţie şi de parcă ar fi trăsături naţionale definitorii) prostiei la români, beţiei la români, hoţiei la români, violenţei la români, dar şi laşităţii (numai) la români. În acelaşi spirit destabilizator şi destructiv, 
„am rezolvat-o şi cu familia, nu numai cu naţiunea; copiii nu mai sunt crescuţi de părinţii lor, plecaţi la căpşuniade, ci de înlocuitori (…). Familia e o instituţie învechită”.
Împotriva unui asemenea mod deformat de percepţie, adevărata educaţie şi cunoaştere a istoriei trebuie să aibă, ca primă temă civică, „Politica memoriei corecte”, iar responsabilitatea fundamentală este aceea de a propovădui specificul românesc împotriva trendului „uniformizarea naţiunilor”. În exprimarea lui M. Eminescu, şi el contestat de epigoni vechi sau mai noi: „Să fii european, dar româneşte”. Am descoperi şi am putea să descoperim şi altora faptul că „suntem primitori, abili, inventivi, avem minte isteaţă, bună de exportat”; că, în baza moralei creştine, toleranţa este o trăsătură fundamentală a sufletului românesc. Sau, cum conchide Magda Ursache, „dacă n-avem respect faţă de noi înşine, cum să-l cerem de la alţii?”. Patriotismul pe care îl cultivă autoarea este unul constructiv, iar naţionalismul, curat, pozitiv, sănătos, nu este extremism, paranoic, antidemocratic, antiintelectual, anticultural, ci „prioritate românească, rezistenţă, construcţie”.
Sentimentul valorii naţionale, se subliniază, trebuie să aibă în centrul său un „nou discurs al recunoaşterii naţionale”, o „campanie pentru redeşteptarea demnităţii naţionale, pentru cultivarea mândriei naţionale”, iar esenţa acestora ar trebui să-l constituie îndemnul: „Nu acceptaţi umilirea naţională!”. „Înţelegând trecutul, întrevedem viitorul”, precum spunea Xenopol.
Un subiect apropiat sufletului autoarei şi asupra căruia se pronunţă cu o deosebită sensibilitate şi competenţă este cel consacrat spiritului martiric în cultura şi în literatura românească a secolului trecut, jertfa curată din închisori. În ciuda spiritului contemporan, care neagă asceza prin practicarea „hedonismului egoist”, într-o lume a consumismului feroce („jertfa nu rentează”), iar ideea sacrificiului pentru neam e declarată inactuală, doar redescoperirea acestor modele de înaltă moralitate şi demnitate, recunoaşterea şi respectarea lor, dezvoltarea conştiinţei jertfei întru Hristos”, cultivarea demnităţii, credinţei şi inspiraţiei creştine, printr-un efort comun Biserică-intelectualitate, au capacitatea de a produce o schimbare ontologică în fiinţa neamului, o asanare reală a societăţii româneşti contemporane.
Recursul la adevăr continuă şi în capitolul intitulat Amnezie sau amnistie. Sunt aspru stigmatizate impostura, concesiile şi compromisurile confraţilor sau cobreslaşilor, care, pentru o clipă de glorie iluzorie sau pentru avantaje nu totdeauna spirituale, au renunţat la demnitate, pentru demnităţi au colaborat cu nulocraţia, atrăgându-şi astfel, uitarea şi condamnarea posterităţii.
Magda Ursache alcătuieşte o listă albă, a celor care au rezistat presiunilor ideologice; şi o listă neagră, a celor „acaracteriali”, a „piticaniilor” care au permis, chiar şi după „loviluţie”, instalarea „mediocrizării” şi a „mediocretinizării”, sub forma „culturii contestaţiei”, o cultură a destructurării şi demolării, a „paricidului cultural” şi a „culturocidului”. Autoarea nu judecă tendenţios şi nu condamnă global, ci nuanţat şi proporţional cu gravitatea şi efectele concesiilor morale făcute de cei care intră sub lupa sa atentă.
După ce a consacrat un capitol central solidarităţii faţă de exemplul oferit de Paul Goma, „insurgentul de cursă lungă”, „simbolul opoziţiei integrale, revoltei integrale (…), dar şi al adevărului integral”, a cărui memorie este „teribil de inconfortabilă pentru toţi” şi ale cărui adevăruri „sunt al naibii de incomode şi pentru torţionarii puşcăriilor comuniste, şi pentru „nepoţii gornistului”, şi pentru intelectualii noştri subţiri, dar semianalfabeţi moral”, capitolul ultim, cel de-al şaptelea, al volumului – După douăzeci de ani şi încă trei –, este consacrat prezentării unor medalioane – in honorem –, ale eroilor rezistenţei româneşti, împotriva anticulturii şi pseudo-valorii artistice, mediocrităţilor şi politrucilor, de care literatura ultimilor 50 de ani nu a dus lipsă. De la Gheorghe Grigurcu este păstrat un adevărat „Decalog al intelectualului”, un cod al integrităţii morale, demn de menţionat şi de urmat: 1. Slujeşte-ţi comunitatea de la antipodul Puterii. 2. Nu trişa cu principiile. 3. Nu vinde şi nu te vinde. 4. Nu juca în partidă dublă. 5. Nu te descurca pe seama celuilalt. 6. Nu minţi în numele adevărului. 7. Nu-ţi suspenda spiritul critic în folos personal. 8. Judecă-ţi aproapele ca pe tine însuţi. 9. Deosebeşte ideile de idoli. 10. Trăieşte teandric.
Din respect faţă de demersul literar şi faţă de modelul moral pe care îl oferă autoarea, menţionăm numele câtorva dintre personalităţile literaturii româneşti faţă de care are o preţuire exemplară: Goma, Grigurcu, Breban, V. Voiculescu, Blaga, Gyr, Sandu Tudor, Steinhardt, Dinu Pillat, fraţii Botta, I. D. Sârbu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Al. O. Teodoreanu, Vulcăneştii (Mircea şi Romulus), Ivăneştii (Mircea şi Cezar), Radu Petrescu, Daniel Turcea…
Observaţiile şi reflecţiile desprinse din Comunismul cu rele şi rele ne-o înfăţişează pe Magda Ursache ca un glas profetic, ce strigă în pustia sufletelor noastre golite şi a conştiinţelor noastre alienate; o voce care avertizează să fim cu luare aminte la lecţiile istoriei imediate, ale unui trecut obsedant, spre renaştere şi revigorare morală, într-un viitor demn de calităţile sufletului românesc autentic. Operă anevoioasă, pentru că urmele trecutului sunt adânci, iar calea pe care o întrezăreşte în vederea vindecării memoriei colective şi a asanării spirituale generale, a „soluţionării răului” şi a exorcizării sale „nu este una politică; dimpotrivă, e morală, spirituală”.
Volumul Magdei Ursahe este, totodată, un manifest împotriva superficialităţii, imposturii, diletantismului, concesiilor ce conduc spre scindare şi dedublare artistică şi schizofrenie lăuntrică. O carte despre trecutul recent, dar care se adresează, spre reflecţie, prezentului şi viitorului. Pentru ca viitorul să fie pe potriva „vocaţiei martirice” a românului, nu a compromisurilor ruşinoase, este nevoie de selecţie obiectivă, reparaţie morală şi viziune axiologică.
Autoarea nu propune utopii şi paradisuri sociale sau morale, ci intrarea în normalitate prin redescoperirea şi valorizarea propriilor origini şi rădăcini, prin preţuirea şi cultivarea specificului şi a valorii proprii: naţionale şi personale, culturale şi spirituale. Având accente autobiografice explicite, reflecţiile ei constituie, deopotrivă, o invitaţie la a descoperi şi trăi ceea ce este înalt şi peren în sufletul nostru; o chemare de a asuma istoria, cu speranţa unei renaşteri ontologice, un îndemn general la deşteptare şi responsabilizare, o chemare la întoarcere spre firescul lucrurilor şi la normalitatea unei vieţi demne şi creatoare de valoare morală.
În ciuda suferinţelor trăite şi descrise, Magda Ursache are puterea de a-şi păstra şi exersa umorul, un umor sănătos. Un exemplu în acest sens îl identificăm şi în următoarea exprimare: „Parcă am vrea cu dinadins să probăm că Torna, torna, fratre! ar însemna Toarnă, toarnă, frate! Şi că toată istoria literaturii stă sub semnul Scrisorii lui Neacşu, către judele Braşovului Johannes Bekner, notă informativă secretă avant la lettre ori denunţ sadea, semnat de «sursă» boierească” (p. 134). Nu mai este cazul să spunem că autoarea nu este doar o bună mânuitoare a cuvintelor, ci şi creatoare de sintagme. Expresivitatea expunerii caracterizează întreg scrisul ei.
Magda Ursache ni se înfăţişează, şi prin lucrarea sa Comunismul cu rele şi rele, a fi un fin observator moral. Toate judecăţile sale de valoare au o finalitate morală şi paideică. Şi, cum scena şi societatea românească trecută şi prezentă ne oferă permanent peisaje variate, situaţii diferite şi ilare, caractere şi ipochimene contrastante, o astfel de radiografie este de perspectivă. Credem că peniţa ascuţită nu va avea odihnă, după cum nici cerneala nu se va usca în călimara Domniei Sale.
În măsura în care vor fi cunoscute şi citite, căutate şi lecturate, volumele Magdei Ursache îşi vor descoperi actualitatea şi importanţa odată ce stilul său de a face literatură pare tot mai „singular”; scrierile sale vor deveni, pe măsura trecerii timpului, tot mai actuale, atât prin ineditul şi farmecul relatărilor, cât şi prin luciditatea reflecţiilor şi moralitatea îndemnurilor susţinute. Un îndemn, aşadar, de a citi istoria în cheia adevărului, spre reînvierea idealurilor înalte şi curate ale sufletului omenesc şi românesc, împotriva tuturor mistificărilor şi falsificărilor, a pervertirii morale şi a alienării spirituale.
■ Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, supliment al revistei Contemporanul, nr. 11/ 2014, EuroPress, Bucureşti, 2014, 240 pagini
