Aştept cu emoţie şi interes momentul de viceversa, în care, după nişte alegeri parlamentare, partidul câştigător va cere cu vehemenţă schimbarea din funcţie a preşedintelui ţării cu cineva din tabăra proprie. Încalte, dacă e bal, balamuc să fie!
Român fiind şi nimic din ce e românesc nefiindu-mi străin, m-am hrănit şi eu, copios, de-a lungul şi de-a latul timpului, cu filosofia relativizatoare şi păguboasă a strămoşescului „merge şi aşa, ce mama dracului”, agrementată cu pandantul său fatalist-consolator: că doar „suntem aici, la porţile Orientului, unde totul trebuie luat à la légère”, nu? Şi am rămas, probabil, la fel chiar dacă întâmplarea mi-a oferit binevoitoare şansa să constat că acolo, la celelalte porţi ale aceluiaşi Orient, spre orizonturile enigmatice ale lui Soare-Răsare, lucrurile merg cu totul şi cu totul altfel.
Mă aflam, în urmă cu douăzeci şi mai bine de ani, în Coreea de Sud, pripăşit prin adunătura pestriţă de ziarişti care-l însoţeau pe liderul politic de atunci al României, Ion Iliescu, într-o vizită la cel mai înalt nivel, carevasăzică. Dintre camarazii de vizită (nu şi de nivel), mi-l amintesc pe domnul Nicolae Manolescu, pe atunci mai mult preşedinte al Partidului Alianţa Civică decât al breslei scriitorilor, nu însă şi pe sirianul acuzat de terorism după criza jurnaliştilor din 2005, Omar Hayssam, deşi n-aş prea băga mâna-n foc că ipochimenul nu se afla şi el la bord, în grupul de oameni de afaceri cu care domnul Iliescu obişnuia să burduşească aeronava prezidenţială – of course în vederea strângerii legăturilor economice dintre patria noastră şi alte ţări mai mult sau mai puţin prietene.
Într-una din zile, asistam la discuţiile pe care şeful statului român le purta la sediul unuia dintre marile concerne industriale sud-coreene – Daewoo, dacă-mi aduc bine aminte. Convorbirile cu oficialităţile locale şi cu membri ai staff-ului firmei urmau să dureze 40 de minute. Sau 35, n-are importanţă… Asta, 
desigur, conform programului pe care gazdele ni-l oferiseră frumos tipărit încă de la urcarea în avion – aşadar, cu mult înainte de a fi păşit pe aeroportul din Seul. Program care fusese respectat până atunci cum nici nu visase vreodată o literă de Evanghelie creştin-ortodoxă că poate fi respectat ceva. Chestia respectivă ar fi trebuit să ne cam pună pe gânduri in corpore, dar mai ales pe cei care se hliziseră temeinic în prima zi de vilegiatură sud-coreeană, băgând de seamă că pe programul vizitei – carneţelul elegant despre care am amintit oleacă mai sus şi pe care îl păstrez şi-n ziua de astăzi – ora aterizării la Seul era 10 şi 14 minute. Mă număram printre mefienţii de serviciu şi mi se păruse că eram perfect îndreptăţit să exclam mioritic în sinea mea interioară: ce spui Franţ? Chiar aşa, la şi 14 minute? Păi, cu secundele cum rămâne? Motive de îndoială aveam berechet! Plecaserăm de la Vilnius cu o mică întârziere (cca o jumătate de oră), făcuserăm o scurtă escală la Minsk pentru aprovizionare cu kerosen (douăzeci de minute anunţate, vreo patruzeci şi cinci în realitate), străbătuserăm Eur-Asia prin nesfârşita parte nordică (11-12 ore de zbor…), plus, ca supliment, mai avuseserăm de înfruntat şi o turbulenţă de toată frumuseţea deasupra Mării Japoniei care ne lungise traseul spre est cu câteva sute de kilometri într-un ocol intempestiv. În pofida acestor ghinioane, avionul aterizase la Seul exact la ora 10 şi 14 minute! Probabil că uitasem însă acest detaliu…
Să revenim, aşadar, la întâlnirea de lucru de la sediul Daewoo. Dialogul se purta într-o limbă internaţională destul de pitorească, aglutinând exotic engleza cu ochi oblici a gazdelor cu engleza zâmbitor-olteniţeană, dar, până la urmă, se pare că oarecum inteligibilă a domnului Iliescu. Totul decurgea conform protocolului: preşedintele punea întrebări şi dădea convingător din cap la explicaţiile gazdelor (poate chiar înţelegea ceva dintr-însele: inginer, de…), mai trântea câte o consideraţie bine simţită despre importanţa geostrategică a României în arealul est-european, miniştrii şi consilierii contribuiau şi ei, după facultăţi, la animarea discuţiilor, noi, ziariştii, urmăream cu interes crescând defilarea intermitentă a tipelor în kimono-uri care serveau felurite răcoritoare onoratei asistenţe – mă rog, era genul acela de întrevedere la capătul căreia sfânta deontologie gazetărească te obliga s-o blagosloveşti cu adjectivele tradiţionale: amicală, rodnică, fructuoasă etc. Când mai erau vreo trei minute până la expirarea timpului afectat prin program întâlnirii (după vorbă, după port, convivii păreau a fi consumat inclusiv schimburile de amabilităţi finale), domnul Iliescu s-a ridicat încă mai zâmbitor decât la început şi, cu sentimentul datoriei împlinite voios întipărit pe chipul şi asemănarea sa atât de prezidenţiale, a dat semnalul de plecare. Delegaţia noastră prinsese să se foiască disciplinată. Ei bine, atunci s-a întâmplat ceva cu totul imprevizibil: de-a dreptul şocant. Asiaticul care, după toate semnele, era responsabil cu derularea ceremoniei, a înălţat un deget afabil către prezidentul român precum că „alo, excelenţă, o clipă, vă rog”, după care l-a îndreptat spre ceas şi, în fine, a mai adăugat arătătorului mijlociul şi inelarul într-un gest diplomatic care spunea limpede că domnii oaspeţi, cu tot respectul, mai au trei minute de făcut conversaţie în folosul ambelor părţi. Surâdea, fireşte, politicos, cu gura plină de dinţi, totuşi, de ce să nu fiu sincer, cam inflexibil după gustul meu balcanic. Aşa, cam ca Marin Moraru într-un film despre Constantin Tănase: „monseur scrim, monseur zâşim” – încă trei minute scrie, încă trei minute stăm! Şi s-a mai stat, într-adevăr, până când timpul destinat prin program convorbirilor s-a încheiat! Când am ieşit din sală, noi ziariştii, cel puţin, mai mult ne-am călcat pe picioare decât am comentat incidentul. Nu fiindcă ne-ar fi interzis cineva…
Această poveste n-are nici un fel de morală. Este doar adevărată. La fel de adevărată ca faptul că românii n-au ochii oblici.
Mărturisesc: aveam pentru Alina Gorghiu o simpatie aparte de-acum câţiva ani când, într-o comisie parlamentară, a izbutit să ţină piept măgăriei agresive a unuia Boureanu sau Boulescu sau ceva de genul şi specia astea – un ins pe care PDL-ul îl scotea cu coarnele înainte ori de câte ori avea de rezolvat vreo afacere murdară. Insensibilă la sentimentele mele duioase, de când a devenit co-preşedinte al noului şi expandatului PNL, Alinuţa luptă cu îndârjire şi notabile succesuri să-mi iasă din graţii. Am trecut peste modul băsesc-udrist în care s-a lăsat pusă de domnul Klaus Iohannis în actuala funcţie politică: mă rog, obiceiul pământului, n-avem ce face! Partea cea mai proastă este însă alta, şi anume perseverenţa cu care doamna co- vrea să egaleze, ba să şi întreacă la puncte pe celebrul Cato cel Bătrân (Marcus Porcius pe numele lui adevărat) şi a sa repetată zicere Delenda Carthago (Cartagina trebuie dărâmată!) cu care a rămas în istorie, unde se mai găseşte şi-n ziua de astăzi. La fel ca anticul său predecesor, ori de câte ori se trezeşte în faţa unei camere de luat vederile ori zăreşte primprejur mai mult de 6-7 cetăţeni cu drept de vot, Alina Gorghiu trece instantaneu pe pilot automat, dând play (şi, la nevoie, replay) pe singurul mini-discurs aflat în dotare: Ponta este o nenorocire pentru România, ergo, PSD-ul trebuie dat jos de la guvernare cât mai degrabă – de exemplu, începând de ieri! De ce? Păi de-aia, fiindcă Iohannis a câştigat alegerile prezidenţiale. Ce legătură are una cu alta? Nici una, dar ce contează? În lipsa altei motivaţii e bună şi aceasta aşa că dă-i şi trage-i, neicusorule, pe coarda razachie cu Jos PSD-ul că din treaba cu statul de drept şi separaţia puterilor asta am înţeles noi: nimic. Noi – adică fragedul PNL & asociaţii – am rămas încremeniţi în proiectul politic Traian Băsescu, starostele care făcea şi desfăcea-n ţară toate: guvern, justiţie, căsătorii, salarii, agricultură, servicii secrete, servicii publice, servicii de cafea braziliană etc. În virtutea acestui model, primul lucru pe care trebuie să-l execute un preşedinte recent ales spre uimirea unanimă şi a lui însuşi este să ignore majoritatea parlamentară care legitimează cabinetul în funcţiune şi să dea de pământ cu executivul şi de cerul guvernării cu partidul din care provine. Asta înseamnă o adevărată conlucrare prezidenţială între România pitorească şi democraţia lucrului bine făcut.
Aştept cu emoţie şi interes momentul de viceversa, în care, după nişte alegeri parlamentare, partidul câştigător va cere cu vehemenţă schimbarea din funcţie a preşedintelui ţării cu cineva din tabăra proprie. Încalte, dacă e bal, balamuc să fie!
Felurimi (titlu de rubrică împrumutat de la dl I.L. Caragiale):
• Atacul jihadist petrecut în redacţia publicaţiei pariziene Charlie hebdo şi soldat cu 12 morţi s-a transformat mai rapid decât îmi puteam imagina într-un spectacol cvasi-planetar, cu participarea ilustră a câtorva zeci de şefi de stat şi de guvern şi cu absenţa la fel de marcantă a altora. Ideea era că Occidentul şi valorile sale, în general, şi Franţa, în special, trebuie apărată de o ameninţare teribilă care vine dinspre musulmanii fundamentalişti, se-nţelege, nicidecum dinspre Islam în ansamblu. Mă rog, să admitem că aşa stau lucrurile. Ceea ce m-a nedumerit pe mine până la perplexitate a fost faptul că naţionaliştii Marinei Le Pen (partid care conduce detaşat în sondajele de opinie premergătoare alegerilor prezidenţiale), n-au fost admişi la mitingurile din Paris şi alte minunate oraşe galice, mitinguri menite să ilustreze unitatea şi solidaritatea poporului francez în aceste clipe de grea încercare. Discriminaţii în cauză nu fac şi ei parte din poporul francez ameninţat de fundamentaliştii cu turban?
• De vreo două luni şi puţin, România se iohannesizează într-un ritm vivace şi o manieră jenantă. Cel puţin mass-media autohtone se întrec în a depune zilnic ofranda admiraţiei şi dragostei lor intempestive la picioarele noii stele-logostele a politicii naţionale, ba chiar – pe ici, pe colo – internaţionale. În cinstea serialului Suleyman Magnificul – Sub domnia iubirii şi în amintirea celor câteva veacuri de sinceră coabitare românească cu poporul turc vecin şi prieten îmi vine să exclam pudic: Sictir, stahanovişti pupaci de locuri intime ce sunteţi!
Nu sunt însă convins că vajnicii deontologi ai neamului merită un astfel de compliment.
• Într-o Românie cu peste 18.000 de biserici şi doar cca 3.000 de şcoli tot ce mai lipseşte este introducerea religiei ca materie obligatorie de studiu. Să fi uitat oare cu totul clerul nostru înţeleapta vorbă a lui Horaţiu: est modus in rebus, sunt certi denique fines? Domnilor popi, vă jignesc cu o traducere, sperând că vă prindeţi la aluzie: există o măsură în toate şi, mai ales, anumite limite!
