„O pană de curent îi lasă indiferenţi pe orbi.”
Grégoire Lacroix
Filosoful ne asigură, din când în când, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cu toate acestea, omul comun are sentimentul invers, acela că trăieşte într-o lume deficitară, că, în general, s-a născut într-un moment nepotrivit şi că ar fi fost preferabil să fi trăit fie mai devreme, fie mai târziu.
Faptul că lumea tinde să atingă un maximum de perfecţiune nu o împiedică să fie imperfectă în raport cu aşteptările omului. Iar de aici, constatarea banală că trăim tot mai prost într-o lume din ce în ce mai bună. Există multe cauze care conduc la apariţia acestei contradicţii între expectaţii şi realitate. Unele sunt mai evidente şi, circumstanţiale fiind, sunt uşor şi de multă vreme perceptibile. Altele, mai profunde şi mai generale, sunt, în consecinţă, mai greu de sesizat.
Situaţia pe care titlul acestui articol o are în vedere face parte din cea de a doua categorie de cauze. Ea nu este recentă, însă cunoaşte o amplificare, adică o agravare în timp. În esenţă, este vorba despre un anumit tip de raport între om şi lume, raport ce a evoluat sau, mai degrabă, a involuat de la concordie la discordie ori, în cel mai bun caz, la tensiune. Semnul acestei tensiuni l-a constituit transformarea surselor în resurse.
În locul accesului nelimitat şi oricând posibil la rezervorul, teoretic, inepuizabil al naturii, s-a ajuns la o relaţie tot mai mediată şi, deci, tot mai complicată, a omului cu o ambianţă ce îi păruse iniţial a fi de tip edenic. Ideea de resursă induce numaidecât ideea de limitare, de realitate epuizabilă, la care accesul devine selectiv şi faţă de care trebuie să se manifeste preocupare şi parcimonie.
Paradoxul stă în faptul că cu cât ideea unor resurse fatal limitate a căpătat contur, cu atât s-a dezvoltat consumul, de parcă fiecare generaţie va fi avut, despre sine, sentimentul că este cea din urmă. Această euforie consumatoristă se explică printr-o a doua transformare semnificativă, aceea a necesităţilor în nevoi.
În timp ce primele sunt expresii ale instinctelor vitale de care este condiţionată existenţa fiinţei umane însăşi, fiind, prin urmare, de neevitat, celelalte sunt apariţii tardive, ce pot fi definite drept false necesităţi, astfel încât omul s-ar putea dispensa oricând şi cu uşurinţă de efectele lor, dacă n-ar cădea atât de uşor în capcana stereotipiilor existenţiale (tradiţie, modă, snobism etc.).
Nevoile acoperă o zonă tot mai extinsă pe teritoriile nevitalului şi evitabilului. Pe când necesităţile sunt stabile, omul fiind condiţionat de ele de-a lungul întregii lui existenţe, nevoile se înmulţesc şi se diversifică, în numele unui progres mai mult decât discutabil, dacă se ţine cont de împrejurările tot mai restrictive în care se produce. Astfel încât imperativul de a răspunde necesităţilor este mereu valabil, satisfacerea unor nevoi în permanentă expansiune este mai mult decât riscantă, căci ea se sprijină pe instituirea unui sistem selectiv şi restrictiv de distribuire a resurselor şi a consecinţelor civilizatorii ale acestora.
Însăşi ideea de distribuţie implică îndepărtarea tot mai accentuată a omului de sursele lui iniţiale şi intercalarea, între el şi resurse, a unei instanţe care îşi asumă, fără ca cineva să-i fi pretins şi, cu atât mai puţin, să-i fi acceptat, responsabilitatea dirijării acestui delicat raport.
Omul este legat acum de natură printr-o reţea tot mai deasă de canale, conducte, tuburi, fire şi ţevi, care îşi arogă rolul declarat de a-i facilita accesul la resurse. Atâta doar că toate aceste facilităţi aparente sunt dotate cu robinete atât la extremitatea consumatorului, cât şi la cea a distribuitorului. Cel dintâi este dominat de iluzia că depinde exclusiv de el stăpânirea şi manevrarea unui robinet despre care crede că ar fi singurul în funcţiune. Posibilitatea de a-l deschide sau de a-l închide îi dă un sentiment reconfortant de minidemiurg, stăpân absolut pe un mic regat pe care îl poate guverna după bunul lui plac.
Consumatorul ignoră sau, mai bine zis, a ignorat până nu de mult existenţa adevăratului robinet, pe cel al distribuitorului, căci acesta este, de regulă, deschis, permiţând accesul, aparent nelimitat, la resurse.
Iată însă că au apărut situaţii tot mai dese de întreruperi, blocaje, decuplări, sistări etc., împrejurări ce au început să devină frustrante pentru consumatorul lezat în interesele şi mai ales în iluziile lui. Din partener afabil, distribuitorul apare tot mai des ca o instanţă imprevizibilă şi ameninţătoare, care îşi arogă dreptul de a dispune, după criterii impenetrabile şi, de aceea, percepute ca fiind inevitabile, de distribuire a resurselor. Faţă de această instanţă tot mai impersonală, mai anonimă şi mai înfricoşătoare, consumatorul adoptă o atitudine cvasimistică, de adulare înspăimântată. De aici, sentimentul unei acute insecurităţi, determinată de constatarea că adevăratele decizii nu-i aparţin, că ele se iau undeva, într-un spaţiu inaccesibil lui, de cineva necunoscut şi într-un mod inexplicabil pentru el. În aceste condiţii, omului comun nu-i mai rămâne decât să adere la părerea lui Cioran, care credea că avem nevoie mai mult de înţelept decât de filosof. Căci, dacă acesta din urmă încearcă să explice de ce trăim, cel dintâi se străduieşte să ne spună cum să trăim într-o lume tot mai ostilă. Cum putem supravieţui într-o lume ce ne aparţine tot mai puţin.
■ Profesor, scriitor, critic, teoretician şi istoric literar
Crișu Dascălu
