„Orice artă şi orice investigaţie, ca şi orice acţiune şi orice decizie, par să tindă spre
un anume bine; de aceea pe bună dreptate s-a afirmat că binele este cel spre care aspiră toate”.
(Aristotel, Etica Nicomahică)
Am inversat titlul lui Tzvetan Todorov, Mémoire du mal, tentation de bien, pentru că se potriveşte mănuşă stării literaturii române. Şi la o repede, şi la o îndelungă ochire. Suntem îndemnaţi să uităm ce nu trebuie uitat, „poliţia gândirii” cu funcţie orwelliană e mai vajnică decât oricând. În 1948, Orwell a greşit numai locul distopiei: nu Londra anului 1984, unde Puterea controla viaţa, ci Estul Europei, cu precădere România. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns ocupaţia sovi
etică, 20 ani de Dej (1945-65), 24 ani de Ceauşescu (1965-1989), ne-am procopsit cu alte soiuri de cenzură. Iar „abaterile” de la linia corect-politică sunt sancţionate prompt. Am crezut cenzura intrată în rigor mortis. M-am înşelat. Primul semn de întrebare? Apariţia în balconul Casei Pătrate, fostul sediu al PCR-Iaşi, în acel Decembrie, lângă Liviu Antonesei, Luca Piţu, Al. Călinescu, a unui cenzor al Direcţiei Presei, trecut la Agerpress după aşa-zisa desfiinţare a cenzurii: un oarecare Iordăchescu.
Certăm iarăşi anume cărţi, le ameninţăm cu topitul (lui Paul Goma, Humanitas i-a şi topit o carte, sub pretextul: „e nerentabilă”; Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, eseu scris la Paris de N. Breban, a fost respins tot de Humanitas; cartea lui Radu Portocală Un preşedinte împotriva României. Blogograme, colecţia Rotonda a ed. Cartier, 2015, e tăiată de la difuzare în librării, ca pe vremea acelui Index librorum prohibitorum. Cenzura Suz. Gâdea-Dulea a fost înlocuită cu cenzura financiară). Mai e şi cenzura patronatului media, aşadar, cenzura updatată; după demonstraţia Isabelei Vasiliu-Scraba, există şi cenzura Wikipedia. Ieri, acuza fatală care-ţi rata cariera literară era: „inapt pentru realism-socialism”; azi s-a modificat: „inapt pentru democraţie”. Şi-i la fel de fatală. Delictul de opinie nu-i numai acuză comunistă. Se practică şi azi. În democraţie intră multă ipocrizie. Iar a pune, după tot ce s-a întâmplat în regimul de dictatură, o revistă de cultură în slujba politicului e mai mult decât o vină, e o greşeală, spre a spune ca franţuzul acela teribil. Şi ştiu bine cum îţi poate schimba destinul o greşeală (de tipar, pe care nici măcar n-ai comis-o, dar care era menită, programată să te elimine din presă).
Persecutaţii de regimul roşu, proscrişii chiar sunt acuzaţi de colabo; disidenţii reali au fost daţi afară din scenă, ca locul lor să fie luat de dexteri în a-şi fabrica biografia, pentru a obţine privilegii în numele luptei lor de jertfe ale altora. În spatele lui Roman e Valter-père, în spatele lui Volodea (care-l compara pe Patapievici cu Coposu) e Tismăneanu-père, în spatele lui Brucan, fost promoscovit, e Ana Pauker, în spatele lui Teodor Brateş e Nicolschi, tata socru, cum zice presa. Iar tentaţia răului e maximă. Unitatea etnică e ameninţată grav, regionalizarea e prezentată cu organizare, nu ca dez-unire. „Interesele corporatiste”, cum le numeşte Mircea Platon, îşi fac jocurile în voia cea rea. Cum să rămâi privitor ca la teatru?
Scriam despre Aura Christi, în Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U. (Eikon, 2012), că mereu şi mereu conjugă trei verbe: a îndura, a aştepta, a continua. N-am greşit. Acasă – în exil (ed. Ideea europeană, 2016) este un ecou, peste timp, la articolul lui Mircea Eliade din 1952, Între Tomis şi Ravenna. Acolo, marele exilat şi-l ia ca model etic pe Dante, cerând confraţilor: „să stăpânim bărbăteşte «dorul»” şi „să valorificăm desţărarea considerând-o ca o grea şi lungă încercare iniţiatică, menită să ne purifice şi să ne transforme”.
Petru Ursache mi-a atras atenţia asupra faptului că Ernest Bernea, cu Cadre ale gândirii populare româneşti, a fost retipărit abia în 1997, postum. De ce l-au respins cenzorii? Pentru că dosarul cercetărilor includea toate provinciile, toate zonele ţării, din Bucovina în Făgăraş, de la Drăguş la Poiana Mărului, din Runcul Gorjului în comuna Cornova din Basarabia. N-a plăcut internaţionaliştilor proletari (acum propagatori de mondializare prin sat global) cuprinderea intra şi extra graniţe a lui Ernest Bernea. Cartea a rămas nemenţionată mult timp. Dar nu vor formatorii de opinie ai zilelor noastre federalizarea fără Basarabia (nu-mi place să-i spun R. Moldova, ca ruşii), aşadar fruntarii internaţionale, că acelea statale sunt din ce în ce mai şubrede?
Lipsa noastră de memorie în problemele esenţiale ale „destinului culturii româneşti”, ca să uzez tot de formularea lui Mircea Eliade, din titlul unei conferinţe (1953), e boală grea şi duce în final la gol etic. La Blinding.
Am mai vorbit despre criza culturală postsocialistă fără a folosi, ca Petru Ursache, în Antropologia, o ştiinţă neocolonială (prima ed. Timpul, 2006) cuvântul masacru. Acum, uzez şi eu de această vocabulă: masacrul s-a generalizat, ba chiar a fost transformat în politică de stat prin ICR-ul condus de „ditamai intelighentul”, vorba lui Paul Goma, prin CNSAS, dar şi prin liberticida Lege 217.
Din „marginea cuminte” a Rm.Sărat, Valeria Manta Tăicuţu scrie în editorialul revistei „Spaţii culturale” nr. 46, de mai-iunie 2016, referindu-se la scriitorii veleitari legitimaţi USR: „Din minoritari-majoritari, proştii ne vor scrie cărţile şi istoria, ne vor vinde repede, ca să scape de noi, şi vor porni la cucerirea lumii celei mari. În mod sigur, vor reuşi”. Numai că nu-s proşti deloc şi au în dotare senzori pentru toate oportunităţile. Istoria literaturii, ca şi istoria României se tot re-scrie, se tot corijează după bunul plac al unora şi al altora, ca şi cum n-am avea drept la o istorie corectă şi la o istorie literară la fel de corectă, care să-i prezinte pe toţi, „cum li-s anii, cum li-i rangul”. Dacă mergem pe stilul pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, atunci avem de-a face cu un pospai de democraţie, nu cu democraţia reală.
Cum spuneam, tradiţionaliştii sunt decimaţi metodic de antietnicii aflaţi în tendinţe, pentru care literatura română n-are timbru specific. Numai că, în concertul universal vocea amplă e specifică, iar literatura majoră se bazează pe tradiţie.
După „cotitura” din august ’44, Crohmălniceanu a fost principalul acuzator într-un proces al maimuţelor. „Maimuţele” erau cei nealiniaţi la principiile jdanoviste. În perioada ’48-50, Blaga, Arghezi, Streinu, Şerban Cioculescu au fost înfieraţi, în toate plenarele scriitorilor şi-n „Scânteia”, drept „crizişti”. Ei erau „maimuţele”, cei care îndrăzniseră să semnaleze „criza literaturii”, la apogeu după reforma din ’48. Erau „dăunătorii”. Chiar în „Contemporanul” din 6 august ’48, în articolul Lupta de clasă şi tipologia personajelor romanului, Croh îi demola pe Ladima şi pe Ion; după ce, tot în „Contemporanul” din 9 iulie ’48, se arătase scârbit de Bacovia şi de Minulescu, ambii mizând „pe plăcere, exclusiv pe ea”, efect al „eticii burgheze”. La scara 1/1 nu-l scârbise. Amicul Traian Şelmaru l-a scuturat pentru cronica favorabilă la Nina Cassian, dar n-a păţit mare lucru. Nu el a fost exclus din partid, ci Geo Dumitrescu.
După Ana Selejan, Crohmălniceanu voia, în ’58, „să stârpim orice formă de liberalism în munca redacţională”. Pentru vigilentul critic, Blaga şi Ion Barbu erau autori de poezie decadentă. Radu Cosaşu mergea la „trăiri confuze şi primejdioase”, iar Ion Negoiţescu urmărea „reabilitarea camuflată a estetismului”. Necruţător cu alţii, dar cruţător (îngăduitor) cu sine, Croh a retuşat pozele ca să arate el bine şi a deghizat în acelaşi scop amintirile. Cei drept, dioptriile le-a schimbat organizând cenaclul de marţi (Brucan nu s-a cănit democrat şi Roman nu s-a cănit liberal?), la Clubul Universităţii, în fostul Institut „Maxim Gorki”. A trecut prin „adânci transformări” (sintagma sa), promovând, pentru că putea s-o facă, juni talentaţi mizând pe texistenţă, care i-au rămas recunoscători. Până atunci, însă, broşura sa de 1,58 lei, Pentru realismul socialist, scoasă în tiraj de masă, era lectură obligatorie în facultăţile filologice. Acolo, profesorul propunea academic „să li se tragă un picior în spate celor în recidivă formalistă, suprarealistă, ermetică, decadentă”. Deşi debutase în „Lumea” lui G. Călinescu, fusese lansat de Călinescu, îi reproşa „lipsurile ideologice” din Principii de estetică (1939). Călinescu ar fi urmărit „un obiectiv burghez” când afirmase că din fiecare şcoală literară scoate o experienţă. Cum, se mira Croh, să-şi fi găsit loc Gyr şi Crainic în Istoria literaturii […], însă „este cu desăvârşire omis poetul revoluţionar A. Toma”, lipseşte şi Neculuţă, iar „Ion Păun-Pincio este abia pomenit”? Şi cum să pui pe acelaşi plan Bietul Ioanide cu Bărăgan (de Galan) şi cu Străinul (de Titus Popovici). Ca urmare a criticii de partid, Călinescu a fost epurat din Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti în ’49 şi mutat la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, ca să-i fie tăiat contactul cu tinerii. A revenit temporar, după ’60, flancat de body-guarzii ideologici Ivaşcu şi Vitner. La cursuri se prefăcea că nu-şi aminteşte numele lui Andrei Jdanov. Îi zicea când Zidanov, când Jidanov, în urechile lui Croh. Culmea este că Ov.S. Crohmălniceanu e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste” şi absolvit, în timp ce G. Călinescu e receptat ca un comunist ab ovo. Şi câţi criticaştri n-au umoare neagră când e vorba de „mizantropul” devenit „optimist”.
Sunt culpe care se uită şi culpe tăinuite, care se trec cu vederea. Se fac (auto)portrete nu într-o oglindă spartă (ca Paler), ci într-una deformantă. Iată de ce apelul la memoria binelui e mai mult decât necesar. În fapt, cum scrie Marian Popa în controversata Istorie a literaturii de azi pe mâine, erau şi în tabăra iudee lupte intestine. Pentru plecarea grupului Crohmălniceanu-Tertulian-Sami Damian de la „Contemporanul” s-a făcut vinovat durul durilor, Şelmaru. Pe Croh, tot Şelmaru l-a expediat la Editura Pedagogică (Petre Iosif era şi el împotriva lui Croh, iar Savin Bratu îi era aliat), dar ceilalţi doi, Tertulian şi Damian, au trecut la „Gazeta literară”.
Nu m-am aşteptat vreo clipă ca ideologii comunismului falimentar să-şi facă autocritica: ei rămân ce-au fost, utopici, dar avem de-a face cu o falsificare grosolană a biobibliografiilor lor în detrimentul altora. Pentru unii se manifestă o exigenţă exagerată „din p.d.v. ideologic”, au parte de „rechizitorii nemiloase”; altora li se acordă circumstanţe atenuante. N-au fost Ivaşcu şi G. Macovescu oportunişti? „Mac”, preşedinte USR din ’71 în ’81, i-a pus pumnu-n gât lui Pârvulescu, la Congresul XIII, când ilegalistul a acuzat cultul personalităţii ceauşiste. Iar Ivaşcu l-a cenzurat cât a putut pe Blaga, schimbând titluri în Opere, mutilând poeme…
Zice G. Pienescu despre Al. Piru că, întrebat cum de-a scăpat de epurare (revenise ca rector la Universitatea Bucureşti) a răspuns: „M-am dat de trei ori peste cap”. E soluţia de basm. Ca să intre profitabil în barca „Dimineţii” pro Iliescu, tot aşa a procedat. Dar, la urma urmelor, de ce-ar fi profitul iliesc mai puţin onorant decât profitul băsesc, mai puţin onorant decât profitul constantinesc ori sorosist? Când venea vorba despre Ivaşcu, Piru exclama: „Nemica!”, iar Novicov (pentru că nu numai în tabăra iudee erau „lupte intestine”) diagnostica, în româna lui precară: „Ivaşcu are toate luntrile-n cur”.
Aura Christi, cu stofă şi vervă de polemist (deşi, cu modestie, nu-şi recunoaşte însuşirile), a scris o carte neliniştitoare, incomodă, provocatoare, puternic eruptivă, responsabilă. Citez: „Una dintre cele mai grave boli sociale şi morale ale societăţii româneşti din perioada postdecembristă, indiscutabil, eliticidul ce seamănă în multe puncte cu aceeaşi boală caracteristică stalinismului” (p. 384). Cu risc inerent, analizează noua „criză a reperelor”. În anii ’50, Crohmălniceanu ar fi etichetat-o „crizistă”. Mă aştept „să primească replici defăimătoare”. Pisicuţă a fost numită în derâdere, ar fi urmat să fie „maimuţă”, dacă ar mai exista Croh. Şi e-n firea cobreslaşilor să te felicite pentru curaj, pe şoptite, la telefon, dar acordul să rămână public mut. Numai că, solidari cu Aura Christi împotriva „vânătorii de oameni mari”, a găştilor care falsifică istoria şi istoria literară, sunt destui: Virgil Nemoianu, LIS, Th. Codreanu, Ion Simuţ, Gabriel Andreescu, C. Rogozanu, Nicoleta Sălcudeanu, Petru Romuşan, Răzvan Voncu…
„După ce vei termina cartea Bătrânului tău înger, mi-a scris Aura Christi, să citeşti Acasă – în exil”. Aşa am făcut, cu regretul că Petru Ursache, care n-a fost nici pasiv, nici resemnat, ar fi scris despre ea mai bine decât mine. S-ar fi oprit, datorită onestei lui credinţe în victoria binelui, la acest pasaj: „Ce sunt aceste polemice? Poate, un semn al speranţei că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul”.
Aura Christi va fi vulnerabilă doar dacă va rămâne singură, acasă.
