Plecam dintr-o lume în care îmi creasem un ritual: prezenţa, în fiecare vineri, la Filarmonică şi la premiere sau spectacole curente, la Teatrul Naţional unde, pe atunci, ne îngrozeau, ne fascinau, ne comutau sistemele gândirii în alte epoci şi pe alte coordonate piesele de teatru în regia lui Silviu Purcărete: Danaidele, Ubu Rex cu scene din Macbeth, Titus Andronicus, Phaedra
Ceea ce oferi rămâne la tine mereu,
pe când ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna.
Éric-Emmanuel Schmitt
Cu părere de rău şi cu riscul de a fi combătută, pot spune că am trăit, ani buni, într-o lume diferită. Sigur, acea lume avea tot confortul: autostrăzi largi, line, nesfârşite, unde singura imperfecţiune ar fi că puteai oricând adormi la volan de atâta monotonie gri-beton şi disciplinată circulaţie, linii de cale ferată cu trenuri de mare viteză, aeroporturi prin care te deplasai de la un terminal la altul ca printr-un oraş, cu autobuzul, şcoli, şi noi, şi vechi, care sclipeau laolaltă de frumuseţe arhitecturală şi 
rezistenţă, spitale care păreau an de an mai noi şi mai ergonomice, locuinţe rezidenţiale în care terenurile de sport şi piscina cu salvamar reprezentau o normalitate – o mândrie şi motiv de laudă în programul politicienilor, atât de stânga, cât şi de dreapta, care au ştiut să investească banii Europei –. Infrastructura schimbase, în mai puţin de un deceniu, ţara care devenea de nerecunoscut pentru proprii cetăţeni care recunoşteau, printre dinţi sau făţis, că, până nu demult, trăiau din ce aveau în gospodărie: fie un porc, fie o vacă, în cele mai fericite cazuri, fie câteva găini sau un teren agricol din cultivarea căruia se aprovizionau, cu măsură, cei ai casei; supraproducţia rezultată din aceste reţineri o transformau în monedă de schimb, ca să plătească alte cheltuieli. Cei care-şi amintesc de cealaltă faţă, de care nu prea dă bine să pomeneşti, ascund înlăuntrul sufletului jalea care ţâşneşte în nuanţe triste de flamenco, bucuria care răsare ca o buleria, umorul care vorbeşte prin cerşetori, vagabonzi şi, mai ales, aventurieri, iubirea care trece de la ideal la prea concret şi copleşitor.
Ţara asta, înnoită acum, ademeneşte. M-a atras şi pe mine şi nu-mi pare rău.
Plecam dintr-o lume în care îmi creasem un ritual: prezenţa, în fiecare vineri, la Filarmonică şi la premiere sau spectacole curente, la Teatrul Naţional unde, pe atunci, ne îngrozeau, ne fascinau, ne comutau sistemele gândirii în alte epoci şi pe alte coordonate piesele de teatru în regia lui Silviu Purcărete: Danaidele, Ubu Rex cu scene din Macbeth, Titus Andronicus, Phaedra.
Prima piesă de teatru pe care am văzut-o, departe de ţară, Esmoquín [Smoking], aparţine dramaturgului Santiago Moncada Mercadal (născut în 1928), fost preşedinte şi vicepreşedinte al Societăţii Generale de Autori şi Editori, o organizaţie privată, care se ocupă cu administrarea drepturilor de autor ale membrilor săi – artişti, impresari şi oameni de afaceri din domeniul culturii –, cu gestionarea plăţilor pentru drepturile de autor, având în vedere interesele editorilor. Protagonistul era Arturo 
Fernández Rodríguez (născut în 1929), actor popular, cunoscut prin apariţiile în serialele de televiziune şi în filme, pedant, sofisticat şi extrem de elegant. Aşadar, cu aceste caracteristici: dramaturg cunoscut şi apreciat, protagonist, pe măsură, am considerat spectacolul o destinaţie sigură.
Subiectul piesei Esmoquín a plăcut publicului, fapt ce a determinat apariţia celei de-a doua părţi, Esmoquín 2. Arturo este un curtezan capabil de a le face pe femei să se îndrăgostească. Deşi este căsătorit cu Laura, nu are niciun inconvenient în a o seduce pe Marta, soţia prietenului său, Victor, sau pe Gabriela şi să întreţină o altă amantă. Cu timpul, vârsta îl face să mediteze asupra agitatei sale existenţe şi o anume oboseală îl determină să regrete tihna unei dragoste trainice. În ciuda căinţelor, atât Arturo, cât şi Victor sunt abandonaţi de soţii. În Esmoquín 2, piesă pe care n-am mai văzut-o, acţiunea se petrece un an mai târziu. Cei doi prieteni, Arturo şi Victor, divorţaţi de Laura şi Marta, locuiesc împreună în acelaşi apartament, precum studenţii. Arturo împlineşte 72 de ani, prilej pentru a organiza, la un restaurant, o fiesta de cumpleaños. Această aniversare îi alătură din nou pe cei patru, care trec printr-o serie de încurcături şi conflicte.
După Esmoquín n-am mai avut curajul să merg la teatru, deşi căutam şi analizam mereu oferta care se poticnea chiar de la titlu: No seré feliz pero tengo marido [Nu voi fi fericită, însă sunt căsătorită].
În spaţii reamenajate, precum Matadero [Abatorul], unde până nu demult se sacrificau animale pentru a fi mai uşor vândute târgoveţilor, trupele de teatru independent îşi găseau locul. Aici am văzut opere clasice în versiuni moderne: un Hamlet cu multe biciclete, pantaloni scurţi, cravate şi costume de mecanic şi cu Blanca Portillo, o femeie, în rolul principelui Danemarcei, El perro del hortelano [Câinele grădinarului] de Lope de Vega ş.a.
Am prezentat acest tablou tocmai pentru a avea o schiţă a mediului artistic din care veneam. În Bucureşti, prima piesă pe care am văzut-o, la Teatrul Metropolis, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, după textul dramaturgului Éric-Emmanuel Schmitt, în regia neobositei Chris Simion, m-a luat dintr-o lume ca să mă arunce în mii de lumi. Toate trăirile umane erau închise într-un geamantan lângă care Vlad Logigan, Momo, de fapt Moise tălmăcit, un tânăr evreu, îngrămădea şi obiecte personale, iar toate amintirile atârnau pe pereţii mişcători ai unui apartament întunecos pe care îl împărţea cu neliniştitul său ta
tă, Claudiu Bleonţ. În acelaşi apartament avea să intre să-şi caute fiul, emotivă ca în prima zi de şcoală, când viaţa capătă altă dimensiune, şi mama, Lia Bugnar, care eşuează în încercarea de a restabili relaţia dintre ea şi Momo, fiul pe care îl abandonase. Celelalte femei care îl scot pe Momo din rutină (în fiecare zi făcea cumpărăturile, făcea de mâncare şi o zi da, una nu, fura o cutie de conserve) sunt fetele de pe Rue Paradis, Magda Catone şi Amelia Ursu. Învăţăturile însă veneau mereu din stânga scenei – exploatată modern de scenograful Maria Miu –, parcă dintr-un loc al eternităţii precum apoftegmele, de la domnul Ibrahim, Marian Râlea, un buticar musulman sufit – Nu sunt arab, Momo, sunt musulman –, născut în Turcia (Cornul de Aur) şi care îşi petrecea zilele stând nemişcat pe taburetul din prăvălie. Este înţeleptul care priveşte cu detaşare lumea pe care ne-o prezintă în maxime: dacă vrei să înveţi ceva, nu citeşti într-o carte, ci vorbeşti cu cineva; ceea ce oferi rămâne la tine mereu, pe când ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna.
Am apreciat enorm alegerea regizorului Chris Simion, care a extras din bibliotecă acest text necesar zilelor în care trăim astăzi şi care ne demonstrează că toţi avem de învăţat unul de la altul, indiferent de religie, de naţionalitate, de spaţiu geografic, că toţi avem visuri şi că doar plănuind împreună, fiind complici, ne putem umple de entuziasm pentru ca mai apoi să le ducem la împlinire, că viaţa nu are acelaşi sens pentru toţi, că unii aleg să iasă cu totul din joc dintr-odată, alţii să dispară, dar să apară, timizi, după un timp, căutând şi dorind să îndrepte trecutul, alţii să găsească mereu o bucurie în spatele aceloraşi activităţi pe care le fac zilnic sau în spatele aceloraşi contemplaţii pe care le fac tot zilnic şi din care extrag esenţa vieţii…
Cu ceea ce pleacă spectatorul după ce a văzut Domnul Ibrahim este o mai clară viziune a conceptului de toleranţă fără ca termenul să fie pomenit, a ideii de religie – deşi citatele sunt doar din Coran –, de morală – Momo, dacă-i vorba să furi, fură de la mine! –, a noţiunii de timp – Aşa stăteam noi de vorbă. O frază pe zi. Aveam tot timpul la dispoziţie. El, fiindcă era bătrân, eu, fiindcă eram tânăr. (…) Cred că ne-ar fi luat un an sau doi să legăm o discuţie de o oră –, de pace eternă – domnul Ibrahim părea imun la agitaţia obişnuită a muritorilor de rând, de ordine în dezordine – nu-şi aranja niciodată marfa indiferent de clientul pe care-l servea –, de comerţ modern sau economie de piaţă –În comerţ, arab înseamnă „deschis de la opt dimineaţa şi până la miezul nopţii, chiar şi duminica” –, chiar de afaceri prin specularea momentului şi amortizarea pierderilor (actriţei Brigitte Bardot îi cere 40 de franci pentru o sticlă de apă care nu făcea nici doi franci, explicându-i că nu apa e rară prin zonă, ci starurile, lucru care o bucură şi o face să plătească cu lejeritate, iar lui Momo, explicându-i această supraapreciere a preţului apei prin acoperirea pierderilor provocate de furtul conservelor săvârşit de un anume client).
Practic, aş putea spune că, în spectacolul său, Chris Simion diseminează protagonismul unic, deţinut, în varianta clasică, de un singur actor şi îl aşază echilibrat pe umerii unui tânăr evreu, dinamic, Vlad Logigan, şi ai unui musulman bătrân, ancorat în liniştea şi pacea vârstei, Marian Râlea. Replicile înţelepte ale băcanului Ibrahim se îmbină perfect cu gândurile, mereu în căutare de sensuri, ale copilului nevoit să se descurce singur. În plus, amândoi caută acelaşi lucru: necuprinsul. Momo se afundă în imensitatea vieţii care abia începe pentru el şi care-l provoacă puternic, iar Ibrahim, cunoscând deja viaţa în care începe să înmugurească Momo, vrea să atingă nesfârşirea altei vieţi, care-l aşteaptă răbdătoare între Anatolia şi Persia, şi care începe şi ea în alţi termeni şi pe alte tărâmuri unde, probabil, domnul Ibrahim va fi stând aşezat pe marginea unui corn cu totul şi cu totul de aur şi de unde va fi putând să zboare, din când în când, pe un cer plin de stele.
Deşi cu final trist, am plecat zâmbind, aşa cum domnul Ibrahim îl învăţase pe Momo şi cum îi repeta mereu, fiindcă el însuşi vorbea puţin şi zâmbea mult.
Bibliografie:
Schmitt, Éric-Emmanuel. trad. Brînzaru, Simona. (2013). Domnul Ibrahim şi florile din Coran. Bucureşti: Humanitas Fiction
