„Pentru mine poezia este totul, totul, totul. Poezia ca abur al unui zeu obscur, capricios. Poezia ca apotează a sfârşitului surâzător.”
„Totul e ca un vis neverosimil, ca un vârtej nebunesc, de care m-am lăsat prinsă şi din care nu-mi doresc decât să cad, revenind cât mai repede la loc: în iureşul acela ameţitor, liniştit, unde îmi încep ziua, spunându-mi rugăciunile şi revenind la masa mea de scris, unde învăţ să iubesc lumea aşa cum este ea: clipă de clipă incredibilă, unică, fantastică, imposibilă, măruntă şi, mai cu seamă, absolută. Adică exact la fel cum o vedeam acum circa douăzeci şi cinci de ani, pe când existam sub un clopot de sticlă.” (Aura Christi)
La Colocviile romanului românesc, desfăşurate la Alba Iulia în aprilie 2009, Aura Christi, a cărei activitate literară îmi era, atunci, puţin cunoscută, şi-a încheiat intervenţia citind câteva poeme. M-a contrariat, atunci, contrastul dintre fragilitatea acelei făpturi puţine la trup, aflate în faţa unui auditoriu numeros în aula Universităţii „1 decembrie 1918” a Universităţii din 
Alba Iulia, vulnerabilitatea corpului ei kafkian, şi fervoarea, pathosul şi forţa rostirii copleşitoare. Forţa acestui poet – virtute aflată în flagrant contrast cu fragilitatea fiinţei – va fi invocată nu o dată de comentatorii scrierilor ei, nu puţini dintre aceştia de un real şi recunoscut prestigiu.
În portretul făcut de Ion Ianoşi, regăsim alte câteva trăsături: „Aura Christi este, cu formula psihologilor, o personalitate accentuată. Determinată. Voluntară. Chiar fanatică, în ceea ce urmăreşte. Dar vizează exclusiv realizări culturale. N-o interesează politica. Nu o preocupă banii, decât ca mijloc al reuşitei. Ca scop, păstrează literatura. Pune creaţia literară în centrul vieţii, într-un epicentru existenţial. E împătimită, deopotrivă, de creaţia proprie şi de creaţia altora. Cu condiţia ca aceştia să fie de prim rang. Autentici maeştri. Numai acestora e dispusă să le fie ucenic. În acest fel echilibrează altruismul cu egocentrismul. Ţine în cumpănă dezinteresul şi interesul. Le alternează şi le îmbină. Tot ce face pentru alţii face pentru sine însăşi; şi invers. Dar ce anume face? Două lucruri inseparabile. Citeşte şi scrie. Mereu citeşte. Mereu scrie […] Aura Christi a scris. Cu obstinaţie, cu îndârjire, cu fanatism. Ca o posedată. De timpuriu o confiscase gândul transformării ficţiunii literare în suprema ei viaţă. Se exilase de bună voie în literatură. O urmărea şi spectrul ratării posibile. De aceea, îşi cerea sieşi noi şi noi dovezi de fiinţare superioară”. „Aura Christi posedă numeroase virtuţi – scrie, în continuare, reputatul erudit Ion Ianoşi, de care poeta e legată printr-o relaţie de prietenie complice de durată –. Forţa compoziţiei pe multe planuri. Impactul personal între lecturi bogate şi o viguroasă inventivitate. Mijloace suple de caracterizare. O stilistică adaptată nevoilor expresive” (Rostirea, masca, viul, postfaţă la romanul Marile jocuri, Editura Ideea Europeană, 2006)
Referindu-se schematic la tipologiile alcătuite de poetele din literatura română, profesorul, criticul şi istoricul literar Ştefan Borbély o desprinde din context pe Aura Christi prin portretul de excepţie pe care i-l face. Preluat din acest studiu de referinţă, intitulat Pathos, portretul memorabil făcut de Ştefan Borbély merită citat: „Ca reducţie de gen oarecum stereotipizată, tindem să identificăm la poetele noastre o opţiune de tip activ şi una de tip pasiv, reactiv, sfârşind aproape întotdeauna prin a crede că activismul voinţei – care generează o personalitate voluntară, de tip artemidic sau gorgonic – e mai pregantă numeric decât cea pasivă, fragilizantă. Avem poete posesive, care-şi «devoră» partenerii, declanşează orgii fatale, sunt capricioase şi destructive, activismul hipertrofic indicând, aproape de fiecare dată, o insecuritate personală compensată fantasmatic, livresc, sau schizoidie psihică”. Istoricul şi criticul literar Ştefan Borbély o desprinde, spuneam, pe Aura Christi din acest context: „Spre deosebire de un asemenea model, Aura Christi introduce obsesiv (şi foarte logic…) verbul la reflexiv în poemele sale: în poemele sale, protagonistei i se întâmplă una sau cealaltă, eroul «se moare totdeauna pe el însuşi», ca şi cum existenţa lor ar fi spusă, eminescian, de o «gură străină», care stabileşte scenariul. E frapant, din economia tuturor poemelor incluse în volum [antologia Tragicul visător, Editura Ideea Europeană, 2013 – n.n.], că Aura Christi nu merge, ea însăşi, în întâmpinarea vieţii, nu stârneşte furtuni şi nu iscă patimi, ci aşteaptă ca viaţa – atroce câteodată, tandră şi delicată alteori – să vină peste ea, să o trăiască, să i se întâmple. Nu ştii niciodată foarte precis cine anume se consumă sau suferă în aceste poeme: autoarea, care şi-a «chircit» eul pentru a putea suporta «zidul» atroce din exterior, sau Viaţa însăşi, înţeleasă în sens metafizic, general, care o ia pe fiinţa numită Aura Christi ca pretext cosmic, jucându-se cu ea, supunând-o încercărilor, oferindu-i elixiruri sau, dimpotrivă, otrăvuri. În cele din urmă, făcând un inventar statistic extins la nivelul întregului volum, ajungi la concluzia că scenariul al doilea e mai plauzibil decât cel dintâi, adică al voinţei de a întreprinde ceva”. (Contemporanul, nr. 1/ 2014)
Irina Petraş se referă la alte câteva trăsături, memorabile, ale Aurei Christi: „Spuneam altădată că Aura Christi trăieşte la o temperatură mereu mai înaltă decât a pământenilor de rând şi o presimţeam chiar ameninţată, când şi când, să-şi piardă «pământarea». Nici azi nu-mi pare să fi renunţat la înălţimile rarefiate, dar este, trebuie să recunosc imediat, şi o uimitoare femeie cu picioarele pe pământ, dispusă să ignore – de dragul literaturii mari pe care pariază şi de care nu crede că românii ar duce lipsă – lamentările în marginea unor «crize inventate» şi să stârnească/ stăpânească mari desfăşurări de forţe.
Cărţile ei, fie că e vorba de versuri (De partea cealaltă a umbrei, Împotriva Mea, Ceremonia Orbirii, Valea Regilor, Nu mă atinge, Ultimul zid, Crini Imperiali, Elegii Nordice, Geflüster/Şoptirea, Cartea ademenirii, Ochiul devorator), de eseuri (Fragmente de Fiinţă, Labirintul Exilului, Celălalt versant), de proză (Vulturi de Noapte: Sculptorul, Noaptea străinului, Marile jocuri), sunt tot atâtea largi, răbdător înfrigurate, nesăbuite şi pedante exerciţii de descriere a călătoriilor repetate şi halucinate în profunzimile înalte ale fiinţei, în general, ale sale, în particular. Copleşitoare gravitatea cu care trudeşte la înălţarea unei opere (înaltul se propune singur ca marcă la o scriitoare care nu-şi lasă decât arareori răgazul de a se bucura de lucrurile joase ale timpului ei/ nostru, tentată mai degrabă să le îndrepte decât să le deguste), năucitoare voinţa de perfecţiune şi cuprindere. Aura evoluează mereu fără plasă, ieşirile sale (scripturale) în lume îţi taie respiraţia, căci vrea, nu-i nici o îndoială, totul”.
La câteva săptămâni după acea lectură impresionantă în aula Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia am intrat în posesia unui roman al Aurei Christi, Casa din întuneric. E un roman straniu, scris, după cum susţine poeta pe coperta a IV-a, „răstimp de circa trei luni cu sentimentul că sunt prinsă în curenţii puternici ai unei imposibile plutiri dezlănţuite, din care puteam, clipă de clipă, să mă prăbuşesc”, acest text romanesc fiind „irumpt” dintr-o „după-amiază nu mai puţin stranie”, petrecută, cu ani în urmă, într-o pădure din Germania. Mi-am exprimat primele impresii de lectură într-un eseu, publicat în revista Discobolul, copleşit de originalitatea acestei creatoare, care până la patruzeci de ani dăduse, în chip surprinzător, măsura forţei sale artistice în poezie, roman şi eseu, propunându-şi, împotriva curentului, programatic, remitizarea, revigorarea literaturii, întoarcerea cu faţa spre antichitate într-un context în care, mai pretutindeni, în vogă sunt demitizările: „Conservatori fiind – susţine poeta în cadrul decernării premiilor Contemporanul · 130 – suntem puşi în situaţia de a păstra tradiţia, de a o reînnoi şi remitiza în cel mai sănătos spirit al clasicităţii moderne. Şi asta, atenţie, într-un context în care modernitatea firească, organică, a literaturii române este trunchiată, amputată printr-o strategie reacţionară, de care nu se arată cu totul străin recursul metodic, sistematic la diversiuni, ca, bunăoară, postmodernismul, textualismul şi alte isme, transformate în excrescenţe ale ideologiei corecte politic. Acum, aici, noi avem orgoliul şi, în primul rând, servitutea – căci orgoliul înseamnă, în primul rând, servitute! – de a aduce în arena actualităţii modele majore, teme majore şi de a propune revigorarea literaturii române, întoarcerea ei spre miturile antichităţii şi spre rădăcinile ei iudeo-creştine. Ne-am propus remitizarea literaturii ca program ce are drept ţintă modernitatea, în timp ce cultura europeană lunecă spre o regretabilă decadenţă. Nu, nu ne vom alia cu cei ce calcă nestingheriţi valorile, taxându-le ca fiind depăşite sau expirate. Aceştia să publice în paginile altor foi culturale. Pe noi prestigiul şi valoarea ne obligă să ne urmăm destinul nostru, care este literatura, esteticul. Căci, de la Nietzsche citire, viaţa nu se justifică decât – dincolo de morală – la nivel estetic. Aici, pe terenul artelor, domină un alt tip de moralitate, superioară. În consecinţă, «a trăi înseamnă pentru noi a preschimba permanent în lumină şi flacără tot ceea ce suntem, precum şi tot ce ne atinge, nici nu putem altfel», scria sihastrul de litere de la Sils Maria în Antichristul”.
„Destinul nostru este literatura” susţine în altă parte acest poet – în siajul lui Napoleon, care afirma că „destinul nostru este politica” –, impresionând prin luciditatea calmă şi tranşantă cu care afirmă, spre stupoarea şi admiraţia multor colegi, adevăruri incomode: „Eu trăiesc în România unor spirite care au adus Europa aici, acasă. Nu exclud că mă aflu într-o eroare destinală. Atunci prefer să rămân cu această eroare decât să asist, în continuare, la deznaţionalizarea treptată a ţării mele în a cărei limbă scriu. Am asistat la un tip similar de deznaţionalizare în Basarabia […]. E prea mult; devine insuportabil; mă apropii, totuşi, de cincizeci de ani. Diferenţa e că, la ora actuală, România nu mai este sub cizma ocupaţiei sovietice. E sub o altă cizmă, la fel de dură, acceptată însă de bunăvoie. Nu exclud că am putea fi martorii disoluţiei României”.
Colaborarea mea la revista Contemporanul. Ideea Europeană mi-a prilejuit descoperirea efervescenţei artistice specifice „tribului Conte”, în care Aura Christi are un rol definitoriu. De altfel, poeta şi-a început activitatea la Contemporanul acum peste douăzeci de ani, ca redactor de rubrică, după ce a părăsit, în 1993, Chişinăul. S-a format în fasta apropiere a maeştrilor ei de litere: „De când mă ţin minte, sunt fascinată de Novalis, Hölderlin, Rilke, Dostoievski, Nietzsche, de tribul nietzscheenilor şi al dostoievskienilor, despre care am scris trei cărţi: Nietzsche şi Marea Amiază, Religia Viului şi Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei […]. Spun tribul nietzscheenilor şi al dostoievskienilor, fiindcă cei doi uriaşi de litere au făcut o mare şcoală, printre moştenitorii autorilor capodoperelor Genealogia moralei şi Fraţii Karamazov aflându-se scriitori de primă mărime, care ar onora oricare dintre literaturile lumii: Thomas Mann, D.H. Lawrence, Nicolae Breban, Hermann Hesse şi alţii, care au abordat teme majore înrudite cu temele leitmotivice ale marelui neamţ şi ale dragului mie sfânt epileptic, Fiodor Mihailovici”. Aura Christi e de părerea că „mileniul al III-lea va fi mileniul Dostoievski – Nietzsche sau nu va fi deloc” şi se revendică explicit din uriaşa şcoală formată de aceşti titani: „Mă revendic din această şcoală, din acest trib metafizic, alcătuit din creatori majori, 
interesaţi să cunoască fiinţa – ceea ce numeau grecii ontos – în profunzimile ei. Mă simt rudă de sânge spiritual cu aceşti mari scriitori. Cum arată subterana fiinţei? În ce fel să cobori în Groapa Marianelor dinlăuntrul tău? Rilke are un vers memorabil: «Aş vrea să mă descriu ca pe o mână văzută îndelung şi aproape», invocat de mine adeseori, fiindcă mă apropie de mine însămi, de ceea ce presimt că sunt în realitate”.
Poeta e interesată de aceşti scriitori, pentru că ei abordează „realismul abisal”, ontos-ul, fiinţa – teme aflate la graniţa dintre literatură şi filosofie: „Fiecare dintre scriitorii la care m-am referit abordează realismul abisal prin carotajele făcute în pământurile sau aisbergurile eului esenţial. Ca să ajungi la acel eu, trebuie să te desprinzi de celelalte euri: eul social, eul de suprafaţă, eul-copil ş.a., adică eurile impuse de contextul social, familial, când te regăseşti în situaţia de a face faţă celor câteva roluri prin care ţi se defineşte viaţa. Sigmund Freud descoperă inconştientul individual, în care reuşeşte să se adâncească prin intermediul viselor. Carl Gustav Jung abordează subconştientul colectiv…” În percepţia autoarei volumului De partea cealaltă a umbrei, Dostoievski şi Nietzsche sunt „argonauţi ai subteranei”, cei doi autori canonici abordând tema viului dintr-un unghi de o originalitate frapantă: „Universurile înfăţişate de Dostoievski şi Nietzsche, adâncimile ameţitoare la care au coborât aceşti argonauţi ai subteranei, sunt fascinante. Ca să folosesc o expresie sugestivă ce-i aparţine călugărului de la Sils, folosită de acest Hamlet al subteranei după ce a citit Însemnări din subterană, recunosc că sunt «de tot vrăjită» de aceşti scriitori şi moştenitorii lor spirituali, între care literatura română are norocul de a-l avea pe unul dintre cei mai importanţi romancieri formaţi la şcoala dostoievskiană – Nicolae Breban”, despre a cărui operă poeta şi eseista a scris nu puţine pagini şi de care o leagă o relaţie atipică nu numai în contextul literaturii române.
Interesant, în această ordine de idei, este punctul de vedere al criticului şi istoricului literar Ştefan Borbély, care scria despre nevoia de maestru – una dintre temele abordate constant, prin intermediul căreia se autodefineşte poeta: „Spre deosebire de alţii – nota profesorul clujean în postfaţa cărţii Nietzsche şi Marea Amiază – pentru care desprinderea de maestru reprezintă momentul suprem de emancipare personală, ducând înspre acel «principium individuationis» de care vorbeşte Nietzsche în Naşterea tragediei, în economia de viaţă a Aurei Christi, «monstruosul» identificat în fiinţa Maestrului reprezintă condiţia trecerii prin «istmul ontologic», adică a metamorfozei dionisiace, exuberante”. Întârziind asupra acestei relaţii, pentru a o percepe „în toată intensitatea”, Ştefan Borbély notează că e vorba de o relaţie, „foarte atipică pentru stereotipiile care-l animă pe literatul român, obsedat să «ucidă» orice influenţă, emanciparea fiind modelată pe ancestrala convingere că sub nuc nu creşte nimic”. Postafaţatorul ediţiei amintite notează, în continuare, faptul că „Breban nu este un om comod, tot aşa cum n-au fost nici alţi «monştri» egolatri ai literaturii române recente, ca Marin Mincu sau Adrian Marino. Firile plăpânde fug din calea lor, sau, dimpotrivă, îşi raţionalizează complexele prin aversiune”. Cu toate acestea, „Aura Christi a realizat însă «minuni» în «umbra» lui Breban: nu a devenit un discipol docil, nu l-a imitat sau transformat într-un pretext epigonic, ci a crescut în cercul de fascinaţie iradiat de el, cartea de faţă [Nietzsche şi Marea Amiază – n.n.] reprezentând – mai mult chiar, decât Religia viului – nu numai cel mai bun eseu indirect care s-a scris vreodată despre Breban în exegeza autohtonă, ci şi un elogiu sublim al «voinţei» de a rămâne în preajma Maestrului, care-i înnobilează pe ambii parteneri intelectuali aflaţi în ecuaţie”.
Credem că această opinie exprimă, în fapt, în esenţă această relaţie ieşită din comun. Aura Christi vorbeşte cu seninătate despre o seamă de afinităţi, despre vocaţia puternică şi despre temele majore, care o apropie de autorul romanului Bunavestire: „De romancierul Nicolae Breban mă leagă câteva afinităţi elective, câteva teme majore, o vocaţie puternică şi lupta de douăzeci de ani pentru literatura română, rău cunoscută acasă, în România, rău tratată acasă şi cvasinecunoscută în lume. Nu încetez să mă bucur de vecinătatea acestui maestru al romanului european şi a acestui mare om de o umanitate dostoievskiană, vecinătate de care sunt onorată. Într-o discuţie de două-trei ore cu Nicolae Breban afli cât n-ai afla răstimp de un an de lecturi în bibliotecă. Nicolae Breban e o legendă vie a literaturii române. A te forma ca poet în aerul contondent al unei legende e o întâmplare incredibilă şi un imens noroc, de care sper să mă bucur până voi închide ochii de tot”. Şi intervine, apoi, cu o nuanţă peste care nu se poate trece: „Spre deosebire de unii colegi, maestrul Breban niciodată nu mi-a creat impresia că aş creşte […] în umbra sa. Nu mă simt şi nu m-am simţit umbrită de d-sa. Nicolae Breban e un romancier pursânge. Eu sunt şi sper să devin ceea ce sunt: un poet pursânge. Acest lucru se vede, cred eu, şi din aşa-zisele mele romane, care sunt, în realitate, poeme epice, dar nu într-o măsură mai insignifiantă, sper, din toate demersurile mele publice, nu rareori, da, ştiu, incomode, crispante”.
Bogata activitate literară a Aurei Christi curge în descendenţa familiei spirituale a admiratorilor şi urmaşilor spirituali ai lui Dostoievski şi Nietzsche – osia în jurul căreia s-au coagulat pasiunile ei literare. Rând pe rând, în toposul iubirilor sale literare s-au aliniat, sub semnul neîntrecutului Dostoievski, răsfăţatul mag de la Iasnaia Poliana – Lev Nicolaievici Tolstoi, romanticul Friedrich Hölderlin, pe aceeaşi hartă subiectivă a dostoievskienilor şi nietzscheenilor înscriindu-se R.M. Rilke, Marcel Proust, Thomas Mann, Hermann Hesse, D. H. Lawrence, Robert Musil, Iris Murdoch, Nicolae Breban şi alţii. Opera autorului Buneivestiri este analizată, adesea, în eseuri, incursiunile analistei aducând interpretări originale, pe care critica nu va putea să le ocolească.
Opera Aurei Christi se încheagă, gravitând în jurul supratemei, numită de autoarea volumului Sfera frigului – religia viului, temele abordate în cele peste şapte mii de pagini scrise şi publicate fiind dialogul cu Dumnezeu, viaţa şi moartea, maestru-discipol şi altele câteva, teoretizate în eseuri, disecate – într-o multitudine de ipostaze – în poemele epice, eseurile interdisciplinare, şi, înainte de toate, în poezie. Semnificaţia acestora, modul lor de abordare sistemică, originalitatea demersului acestui autor polivalent încercăm să le descifrăm prin aceste exerciţii de înţelegere din acest volum, prin care vom încerca să ne apropiem de scrierile unui poet care vede poezia altfel decât confraţii ei:
„Poezia e ca frigul, ca fulgerul. Nu cred că inimitabila caligrafie a frigului sau a fulgerelor se poate compara cu ceva. Poezia e un dar aflat la mii de kilometri distanţă de curente sau mode, fiind deasupra acestor fenomene trecătoare, descrise în Glossa eminesciană”; „Pentru mine poezia este: totul, totul, totul. Poezia ca abur al unui zeu obscur, capricios. Poezia ca apoteoză a sfârşitului surâzător”.
Apoi, susţine nuanţat Aura Christi, „poezia este în esenţă atemporală. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre postmodernul Homer sau despre expresionismul Marelui Will? Ai citit studii ori eseuri despre simbolismul nietzschean sau despre modernismul dostoievskian? Cercetătorii vorbesc despre modernitatea operei acestor titani ai literaturii universale şi despre actualitatea lor. Punct” revine redutabil scriitoarea într-un interviu acordat lui Olimpiu Nuşfelean. (Să te înzideşti în literatură, în Mişcarea literară, nr. 3-4/ 2013) „Dacă poezia e ca fulgerul, romanul e cu totul altceva. Proza cere disciplină, o enormă muncă, ritm, program de scris zilnic. Ţii minte thomasmannienele două file pe zi? A scrie proză înseamnă lecturi zilnice, vizite rare, aer dens, tare, muzică, plimbări puţine, somn adânc, liniştit, singurătate, tone de singurătate şi echilibru, ca să ai forţa de a scrie două pagini pe zi. Inspiraţia? E un înger vagabond, vine şi pleacă după legile inimii abia intuite, iar tu rămâi singur în faţa ta, cu tine însuţi, şi lupţi ca să rezişti şi să rămâi tu însuţi”.
„Să rămâi tu însuţi…” Adică să rămâi cu faţa întoarsă spre fiinţă, spre ontos, spre viul formator, spre mitul viului, care o face pe Aura Christi să constate, „uimită, că în timp ce nu puţini colegi sunt ahtiaţi să dărâme miturile fondatoare ale modernităţii literaturii şi istoriei româneşti, eu, iată, am obrăznicia de a lansa unul, mai exact, de a-l relansa, punându-l în valoare”, căci „nu poţi lipsi umanitatea de miturile fondatoare; dacă ai reuşi, prin absurd, aceasta, i-ai reteza dintr-o mişcare sufletul. Or, nimeni nu are forţa necesară într-o asemenea întreprindere păguboasă, căci totul din jurul nostru are suflet. Totul. «Oamenii şi societăţile au nevoie de mituri, nu de ştiinţă, prin care să trăiască» susţine incomodul Allan Bloom în incendiara sa carte Criza spiritului american, ce are următorul subtitlu: Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor”.
Ce este mitul viului? Ce este viul? Aura Christi afirmă că viul este condiţia obligatorie care face posibil dialogul cu Dumnezeu.
Din vol. Între Apollo şi Dionysos,
apărut la Editura Grinta
