Sfârșitul lunii mai a fost marcat de un eveniment major în lumea culturală și academică românească, unul care în fapt care doar confirmă o realitate pe care o cunoșteam deja și pe care o așteptam cu toții: votul plenului Academiei Române în urma căruia Mircia Dumitrescu a devenit membru titular al acestei prestigioase instituții. Astfel se alătură unui grup extrem de select de artiști plastici care au fost investiți cu această onoare în toată istoria Academiei: Gheorghe Petrașcu, Jean Steriadi, Iosif Iser, Camil Ressu, Corneliu Baba, Ion Alin Gheorghiu, Ion Jalea și Ovidiu Maitec.
Acest moment istoric a fost însoțit la câteva zile distanță și de apariția celui mai recent volum din seria albumelor lui Mircia Dumitrescu de la Editura Muzeului Național al Literaturii Române, lansat în cadrul târgului de carte Bookfest de la București. Acoperind perioada ultimilor ani, una de altfel foarte densă pentru artist, albumul întărește încă o dată imaginea creației acestuia, una despre care se poate vorbi doar în termeni maximali de apreciere, de la tot ce înseamnă ținuta intelectuală, imaginar, și până la elaborarea efectivă a lucrărilor, fie ele grafică, pictură sau sculptură. Două elemente suplimentare pe care le aduce prezentul album sunt partea de curatoriat, prin imaginile din cele mai recente expoziții, ea însăși un act de creație și partea documentară, esențială pentru orice istoric al artei, prin transcrierea discursurilor de la variile expoziții personale, însoțite de fotografii atât cu personalitățile din preajma artistului, cât și din atelierele acestuia, trecute și prezente. Albumul, compus și realizat de Anna Maria Orban, vine organic în continuarea primelor volume, atât prin prezentarea formală, dar mai ales prin demonstrația unui nivel constant de excelență în creația lui Mircia Dumitrescu.
Iar cu această ocazie, reiau articolul „Perspectivele lui Mircia Dumitrescu” apărut în revista Contemporanul nr. 11/2021, acolo unde am propus câteva fire de lectură a vastei creații a acestui artist unic, având în vedere că această privire asupra operei lui Mircia Dumitrescu își găsește în acest context o utilitate în plus.
„În an aniversar, de ce Perspective și nu pur și simplu o retrospectivă? Căci, în definitiv, nu numai că ar fi fost previzibilă o expoziție care privește înapoi, la o perioadă de peste jumătate de secol de creație, ci și într‑o bună măsură, așteptată și necesară. La fel ca în cazul unui alt artist român de anvergură internațională, Corneliu Baba, Mircia Dumitrescu a fost o prezență mai degrabă modestă în calendarul expozițional autohton, având prima personală în 1973, urmată de un hiatus de mai bine de 30 de ani, până în 2008, când expune la sala «Constantin Brâncuși» gravură, ilustrație, desen și sculptură. Între timp, nu mai puțin de 7 expoziții personale și multe alte participări la proiecte colective în străinătate duc la o notorietate internațională a artistului. Poate că aici am putea găsi o parte din răspunsul la întrebarea de mai sus: nu este suficientă o expoziție de tip retrospectiv, care să prezinte cronologic o evoluție artistică ajunsă într‑o etapă de unde în principiu nu am mai putea să ne așteptăm la mari surprize, deoarece nu am avut prilejul să ne familiarizăm de la început cu această creație.
În ultimii ani prezența lui Mircia Dumitrescu în conștiința publică românească a început să fie mai solidă, și nu atât prin apariția mai freceventă a lucrărilor lui pe simezele și în spațiile galeriilor și ale muzeelor noastre, ci prin adevăratele șocuri pe care lucrările lui le provoacă în spațiul artei noastre contemporane. Ca o scurtă, dar foarte importantă paranteză, e de consemnat că și la prima expoziție personală, cea din 1973 de la Galeria Simeza, lucrările erau atât gravură în lemn, cât și sculptură. Cu toate acestea, Mircia Dumitrescu este cunoscut în mod unanim ca fiind grafician, în mare parte și datorită activității sale de profesor la catedra de grafică a Universității de Artă din București. În expoziția actuală de la Muzeul de Artă, precum și în toate celălalte personale din România, vedem în proporții similare atât desene și gravuri, cât și pictură și sculptură. Și poate că cea mai puternică prezență o are sculptura, nu numai prin beneficiul tridimensionalității sale, cât și, sau mai ales, prin ineditul ei. Iar de aici, putem încerca să răspundem cu adevărat, în sensul real și profund la întrebarea de ce nu o expoziție retrospectivă, ci una despre perspective: asupra separării sau reunificării limbajelor plastice, asupra succesiunii sau a simultaneității spațiilor și a timpiilor, asupra lumii obiective, materiale, dar efemere și asupra celei interioare, mereu distilată până la esență. Mircia Dumitrescu este o prezentă demiurgică în propriul univers, în care forma se coagulează cu o precizie impecabilă în funcție de voința creatorului în artefacte bi‑ sau tri‑dimensionale, unele aducându‑ne aminte de lumea noastră bine organizată, altele care doar ne indică fragmente din vortexul de gânduri și stări dintr‑o altă realitate, de multe ori rămasă pentru noi inaccesibilă. Chiar dacă acestea din urmă par închise lecturii și înțelegerii noastre imediate, ele nu se îndepărtează de sfera umanului, nu devin niciodată construcții pur abstracte. Deformările de perspectivă pe care le găsim în toate lucrările lui Mircia Dumitrescu, iar aici ne referim la o perspectivă artistică, modelatoare, una care deformează voluntar imaginea, aducând în prim-plan detaliul sau dizolvând forma aproape în totalitate, reducând‑o la minimul necesar de recunoaștere, au toate legătură cu viul, și mai exact cu omul. Nici atunci când subiectul pare a fi lumea animală sau vegetală nu avem de a face cu naturi statice sau cu peisaje în sine. Prin decupaj și prin deformarea de perspectivă prezența omului ca observator și ca re‑creator al lumii nu mai că se face simțită, dar se și impune. Mircia Dumitrescu nu este un creator comod, unul care să lase privitorului spațiu larg de lectură și de libertate: este pretențios cu acesta, îi solicită atenție maximă și bagaj cultural substanțial. În ciuda compoziției desăvârșite și a cromaticii seducătoare, subiectele pe care artistul le abordează nu sunt niciodată imediat asimilabile. Fără contextualizarea culturală, ele rămân fie la nivelul de imagine stranie, de un suprarealism/expresionism nordic, fie la cel de experiment de limbaj, în sine și pentru sine. Odată depășită etapa primei impresii, privitorul intră într‑o lume mereu tensionată, la limita sfâșierii formei de forțe antagonice, în care eventualul reper exterior este debarasat de orice bagaj ce ține de circumstanțial. Ce rămâne este elementul definitor imuabil, care uneori poate fi un detaliu anatomic, morfologic, iar alteori o simplă atitudine, o stare. Demonstrațiile pe care Mircia Dumitrescu le face în legătură cu natura percepției noastre, a felului în care funcționează memoria în reconstrucția lumii prin amintiri, prin fragmente, se apropie sau sunt într‑un anume fel stare poetică. Sculptura și ansamblurile sculpturale, chiar dacă ne apar desfășurate într‑o narațiune spațială, plastică, nu au nimic de‑a face cu epicul. Ele nu povestesc despre subiecți, fie ei personaje reale sau ficționale, ele nu descriu canonic evenimente sau oameni, ci concentrează întreg mesajul în câteva semne așezate într‑o metaforă. Adam și Eva, Sfântul Gheorghe și Balaurul, Moise din Fuga în Egipt, Iacob din Scara orizontală, Iisus și Apostolii din Cina cea de Taină, Don Quijote, Sancho Panza și Dulcineea, seria de Autoportrete din Triplu portret existențial, Eliade, Cioran și Eugène Ionesco, toți devin recognoscibili dacă avem cheia de interpretare, dacă înțelegem simbolul generativ. Și nu devin recognoscibili într‑un fel relativist, relaxat și drăguț, ca răspunsul la o ghicitoare, ci într‑un mod ireversibil, dramatic și definitv.
Ajungem, astfel, și la o altă miză a Perspectivelor lui Mircia Dumitrescu, aceea care are de‑a face de data asta nu cu cea asupra naturii omului, ci cu aceea asupra timpului său, sau mai bine zis a timpilor săi. Temele alese, de la cele veterotestamentare până la portrete ale contemporanilor, precum și sursa lor, reală sau ficțională, creează împreună o lume în care axa convențională a timpului este anihilată. Lucrurile se desfăsoară în simultaneitate, Adam și Eva își consumă pedeapsa alături de personajele păcătoase ale lui Peter Greenaway, Iuda își pregătește trădarea la Cina cea de Taină, Moise fuge din Egipt, Copii răcnesc primordial, Androginul stă în așteptare, Omul încearcă să‑și depășească linia, iar Mieii se învârt visceral și pentru totdeauna într‑un dans macabru la proțap. Iar toate aceste scene se organizează în jurul unui nucleu afectiv și poate nu întâmplător acesta este chiar imaginea mamei, o tapiserie magistral realizată de Anna Maria Orban, singura lucrare a cărei paternitate nu‑i aparține integral artistului, el realizând doar desenul.
Așadar, există doar un singur timp în expoziție, cel dinafara istoriei, acela al unei perspective profund personale asupra lumii, a unui creator care a reușit să elimine toate bruiajele inutile ale lumii exterioare, păstrând în lumea lui recreată doar esențialul. Lui Mircia Dumitrescu nu i se poate organiza o retrospectivă, căci acest lucru ar însemna din start o neînțelegere fundamentală a naturii creației sale. El este și sculptor, și pictor, și grafician, dar cel mai important, este un creator ale cărui Perspective respectă întru totul propriul Decalog:
1 Să nu‑ți minți ochii cu ochi
2 Să nu‑ți furi realul în real
3 Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul
4 Să nu vorbești în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este
5 Să‑ți faci chip cioplit
6 Să‑ți faci chip din linii
7 Să‑ți faci chip din trilul ciocârliei
8 După ce le‑ai făcut toate astea, încearcă să le‑mbrățișezi dacă poți
9 Îmbrățisarea chipului cu chip, sărut se numește
10 Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului
Amin.
Nichita Stănescu, Decalogul pentru Mircia Dumitrescu”.
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
