Parabola romanescă, realizată de Eugen Uricaru în Beniamin, are menirea de a încheia ciclul său epic, într-o frenezie apoteotică, de un tragism fabulos, mistic prin excelenţă. E noutatea pe care o aduce romanicerul în viziunea sa asupra istoriei revoluţiei româneşti din acel decembrie istoric şi noutatea scrisului său, mereu în căutarea ineditului fabulos al diurnului. E, poate, cel mai actual roman din câte s-au scris pe această temă. O actualitate pe care prozatorul o ridică într-un soi de mitologie a sacrificiului şi a purificării.
Ciclul romanesc pe care l-a conceput Eugen Uricaru, cu Supunerea (2006), Cât ar cântări un înger (2006), Plan de rezervă (2011) şi încheindu-se (probabil) cu Beniamin (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014), este inspirat din realitatea istoriei actuale (contemporane) a României, marcat de o susţinută şi solicitantă tentă parabolică. Abordarea ţine de stilul şi mai ales de viziuinea ideatică a autorului, în aprecierea şi conturarea dimensiunii fabuloase a deznodământului revoluţionar produs în decembrie 1989. Factologia diferită a acestora îşi are evidente punţi de continuitate, personaje care se reiau, în situaţii şi în confruntări diferite, dar cantonate pe aceleaşi coordonate morale şi politice, cu acţiuni la care se fac trimiteri referenţiale şi, nu în ultimul rând, cu procedee de construcţie epică, originale, diferite de la un episod (roman) la altul, însă rămânând netăgăduit într-o cuprindere unitară, ce se validează ca elemente componente ale unuia şi aceluiaşi sistem naratologic, de ample dimensiuni, epopeic.
Romanul Beniamin îşi propune să surprindă atmosfera febrilă şi confuză, în care trăiau oamenii ţării în preajma 
teribilelor convulsii din acel anotimp al dezgheţului în plină iarnă, precum şi finalul acestora, eliberator însă dezolant şi mai ales oribil, dacă avem în vedere încercarea organismului Securităţii de a şterge urmele brutalei intervenţii armate de la Timişoara. Nu e însă, câtuşi de puţin, un roman documentar. Ci mai ales unul de interpretare mistică a acestei mântuiri a mulţimii prin jertfă, nu pe cruce, ca odinioară în sacrificarea de pe muntele Golgotei, cât pe crucea unui destin istoric al naţiunii, de un tragism funciar. Mişcarea larvară a gloatei, într-un soi de pelerinaj continuu la locul miracolului (la Lespezi), atracţia unui personaj straniu, în felul său, a cărui forţă de a impresiona mulţimea şi de a o coagula pe un sens al existenţei damnate, stă într-o bună vecinătate cu aceea din apocalipticul roman al lui Llosa, Războiul sfârşitului lumii (păstrând, fireşte, măsura dimensionalităţii lor).
Beniamin are, în substanţa subsidiară a individualităţii sale, însemnele unui posibil mântuitor menit a arăta calea şi lumina de urmat pentru izbăvirea de sub teroarea regimului opresiv prin totul. Biografia sa, modul de a se comporta, de a fi, de a comunica cu mulţimea, se împlineşte, în concepţia lui Eugen Uricaru, pe coordonata mitologiei creştine ce are în centrul ei figura, de efigie, cristică. Însuşi numele purtat trimite, insinuant, într-acolo: „Îl cheamă Beniamin. Asta înseamnă «cel iubit»” de Dumnezeu, ca şi de poporul său. (Îngerul vestitor al naşterii pruncului zice: „Tu îi vei pune numele Iisus, căci el va mântui pe poporul Său de păcatele lor”, numele lui însemnând „Domnul este (cel ce dă) mântuirea”, iar profetul Isaia îl vestea: „Şi-l va chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”). Beniamin nu are o identitate precisă („Beniamin nu e un copil obişnuit, e fratele meu – zice Simon – dar nu e fiul tatălui meu”; „Pe actul lui de naştere scria numai cine era mama. În dreptul tatălui era trasă o linie”, oricum însă, tatăl de notorietate publică este tâmplar); el apare venind, ca om în toată firea, dintr-un lan de porumb, adică plămădit din pământul mănos al ţării, în care se va şi întoarce, în final, după ce îşi va fi împlinit… misiunea umană. Îşi schimbă numele în Beniamin în nomentul în care o pasăre „apăruse în casa noastră”, iar el înţelegând semnul, a zis: „În sfârşit ai venit”, şi din ziua aceea „n-a mai stat închis în odaie”, ci s-a arătat mulţimii, căreia a început să-i vorbească, să propovăduiască, să le spună „cuvinte ca toată lumea, dar înţelesul lor era altul decât cel ştiut de toată lumea”. Veneau oameni din toate părţile pentru a-i asculta învăţătura, iar el domina „foşgăiala aia de sărăntoci, ciungi, şchiopi, oameni fără căpătâi, care veneau cu trenul de te miri unde, dormeau pe lângă gard, sub malul pârâului care mărginea Câmpul verde, femei cu broboade, copii sfioşi, inşi îngânduraţi, întunecaţi la obraz, cu priviri de câine bătut”, îl ascultau şi „plecau luminaţi. Parcă nu le mai păsa de necazul lor, de oboseală, de foame (…) Toţi nefericiţii, nenorociţii, sărăntocii şi vai de capul lor care aşteptau cu orele, cu zilele să dea ochii cu Beniamin, aveau această mângâiere (…) Beniamin putea să-i ajute cu adevărat, numai el putea mângâia, le putea lua necazul cu mâna şi numai el era în stare să sufere pentru ei (…) oamenii aceia veniseră de fapt nu să scape de propria suferinţă, ci să se convingă că există cineva care suferă mai abitir penrtru ei. Pentru fiecare în parte”. O asemenea stare da fapt nu putea rămâne fără să fie supravegheată de „băieţii” care urmăreau totul de la distanţă („O Dacia veche, cenuşie apărea la colţul străzii de dimineaţa până seara”), fără să intervină însă, căci deşi aveau premoniţia unei întâmplări ieşite din comun, voiau să creadă că „totul e în ordine”, că totul se afla sub control. Până într-o zi, când „la sfârşitul lui ‘89”, Beniamin a dispărut, fiind îndemnat de toţi cei din intimitatea sa, să plece la Timişoara, acolo unde urma să înceapă… sfârşitul acelei lumi a teroarei.
Eugen Uricaru nu reconstituie evenimentele provocate de mulţimea dezlănţuită pe străzile oraşului, dând semnalul începerii revoluţiei în ţară. Despre aceste întâmplări s-au scris deja numeroase cărţi. Pe el îl interesează surprinderea duhului acestei mişcări justiţiare a mulţimii, sub semnul căreia s-a împlinit totul; el fixează în cadre apocaliptice martiriul oamenilor acelora care prin jertfa lor au… mântuit poporul. Prozatorul îşi focalizează atenţia asupra misterului acelor patruzeci şi şase de cadavre anonime, urma cărora Securitatea dorea, cu tot dinadinsul, s-o şteargă,
s-o piardă, căci acestea puteau fi mărturia evidentă a crimei lor organizate. Imaginea morţilor, inventariaţi în subsolul spitalului, e coşmarescă: „Era un loc de depozitare a cadavrelor care fuseseră adunate de-a lungul a trei nopţi de pe străzile oraşului. Erau morţii pe care nu-i luase nimeni din locul în care fuseseră loviţi de gloanţe. Erau cadavre dezbrăcate, cu o bucată de carton legată cu sfoară de degetul mare de la picior, pe care erau scrise puţinele informaţii care se cunoşteau – data probabilă a decesului, locul unde au fost găsiţi. Nu erau nume, nu erau alte date de identificare.
Începuseră deja să miroasă, din cauza temperaturii, afară era cald. Cadavrele erau aşezate pe ciment într-o vădită dezordine, dacă voiai să identifici pe cineva, să-l priveşti mai îndeaproape trebuia să calci în băltoace dintr-un lichid maroniu închis care părea să fie sânge închegat, dar nu era (…) colonelul Panduru ţinându-se cu degetele de nas făcuse un pas peste trupul despuiat al unui tânăr care aşa cum stătea, cu faţa în sus, părea neatins. L-a răsturnat cu vârful pantofului, avea pantofi negri, cu şireturi, aproape noi. Pe cât de întreg părea privit din faţă, pe atât de oribil arătau ceafa şi baza craniului. Fusese împuşcat de două ori în aceeaşi zonă, o dată când era în picioare şi încă o dată după ce căzuse”. Etc. Numai că în momentul în care ar fi trebuit să fie încărcaţi în camionul-frigorifer pentru a fi duşi spre incinerare, predarea-preluarea de către ofiţerii însărcinaţi cu această operaţiune şi-au dat seama că un mort lipsea. Ce se întâmplase cu el? Poate nu fusese mort de-a binelea şi reuşise să evadeze. Or, rămânând în viaţă ar fi putut depune mărturie despre atrocităţile săvârşite. Aşa că trebuia găsit cu orice preţ. Căutarea mortului lipsă e cel mai dens şi cel mai bine susţinut epic episod al romanului. La drept vorbind, aici se dezleagă misterul prezenţei lui Beniamin între oamenii Timişoarei, în haloul martirial al revoluţiei. Agenţii Securităţii au mijoacele de investigaţie necesare pentru a ajunge la concluzia că cel absent era Beniamin. Nu era din oraş. Era un intrus. Cu atât mai mult era nevoie de prezenţa lui în lotul celor ce trebuiau să ia drumul crematoriului. Dar el dispăruse: „– Unde naiba a dispărut? Doar nu s-a ridicat la cer (…) Crăciun l-a bătut uşurel cu palma pe umăr:/ – Dar dacă s-a ridicat?” Beniamin e un duh. Duhul pământului care s-a înfăţişat pentru a izbăvi lumea de Cel rău.
Parabola romanescă, realizată de Eugen Uricaru în Beniamin, are menirea de a încheia ciclul său epic, într-o frenezie apoteotică, de un tragism fabulos, mistic prin excelenţă. E noutatea pe care o aduce romanicerul în viziunea sa asupra istoriei revoluţiei româneşti din acel decembrie istoric şi noutatea scrisului său, mereu în căutarea ineditului fabulos al diurnului. E, poate, cel mai actual roman din câte s-au scris pe această temă. O actualitate pe care prozatorul o ridică într-un soi de mitologie a sacrificiului şi a purificării.
