Ioan Aurel Pop: România cum este şi cum ar putea să fie…
Cultura românească trebuie să fie brandul nostru; oamenii trebuie determinaţi să se reîntoarcă în casa sufletului lor; să nu rămânem sclavii televiziunilor; pentru a combate kitsch-ul, să stimulăm cultura; să promovăm dialogul, într-o lume care a pierdut abilitatea de a comunica; să nu devenim sclavii maşinilor şi să nu ne modificăm genetic; să readucem în noi bucuria de a trăi; să cultivăm familia, dar să ne resetăm total politica
Vasile Sebastian Dâncu a scris o nouă carte despre noi, românii, adică despre politică, stat, societate şi cultură în această ţară. El nu se află la prima tentativă de acest fel, atrăgându-ne şi altădată atenţia 
despre „ţara de unică folosinţă”, despre „triburile” din noi şi de lângă noi şi despre altele.
Sunt în lucrarea de faţă scenarii pentru o Românie posibilă şi nu pentru o Românie pierdută, deşi realitatea şi imaginea ţării sunt triste. Citind atent această desfăşurare de reflecţii, sentimente, constatări şi soluţii, mi-a venit în minte lecţia profesorului Xavier Sala-i-Martin, de la Columbia University, oferită recent profesorilor şi studenţilor de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, cu ocazia ceremoniei de conferire a titlului de Doctor Honoris Causa: nu sunt prospere ţările cu multă bogăţie, cu avuţii, cu resurse, ci ţările cu mai multe idei bune de aplicat, utile oamenilor. La noi, se înregistrează parcă o frică de idei. Nu de idei spuse, ci de idei valide şi validate. Nu avem capacitatea de a gândi schimbarea din noi.
Altminteri, sociologul şi analistul politic taie în carne vie. Crede încă în forţa cuvântului scris şi chiar în potenţialul de schimbare pe care îl deţin intelectualii, dar constată că „sunt mulţi intelectuali cuminţi ai ţării, vizibili la nivel local, care vin cu religiozitate la lansările noastre de carte sau la conferinţe, sunt mai informaţi şi mai dedicaţi societăţii decât vedetele intelectuale”, numai că nu se văd. Nu sunt luaţi în seamă şi, ca urmare, nu se văd. Au o problemă de vizibilitate, ca multe alte realităţi. Intelectualii cu idei bune sunt invizibili, ca şi România în lume. În pamfletul final, autorul ironizează dispreţul faţă de intelectuali, marginalizarea lor, descurajarea lor, scoaterea lor din scenă: „Pare un om de treabă, nu se poate, căutaţi că sigur are o mască. Dacă vedeţi un intelectual rezonabil, ar trebui să fiţi cu atât mai atenţi. Sunt mari şanse să fie un plagiator ordinar. Dacă vin unii care spun că luptă pentru voi, nu-i credeţi. În spatele lor se pot afla interese străine”. În aceste condiţii, Vasile Dâncu vede şi eficienţa/ ineficienţa mesajelor venite dinspre intelectuali. Apelurile intelectualilor noştri (rasaţi, subţiri, subtili) sunt, de regulă, pline de ură şi intoleranţă, iar atunci când se aud şi voci care îndeamnă la raţiune, la preţuirea valorilor, la pace şi înţelegere, ele sunt repede anihilate, etichetate, blamate, împreună cu autorii lor, veştejiţi drept nostalgici, neocomunişti, naţionalişti ori de-a dreptul bătrâni hidoşi. Cum să se poată face, în circumstanţe ca acestea, selecţia valorilor, disjungerea mesajelor bune de cele distructive?
Lucrarea are o simetrie perfectă, pentru că arhitectura sa este exemplară. Începe cu o diagnoză şi sfârşeşte cu măsurile „curative”, propuse de Vasile Dâncu. Pe parcursul expunerii, „starea naţiunii” şi a lumii sunt dezvoltate pe „sectoare” ideatice şi instituţionale. Sunt, astfel, descrise frica şi neîncrederea – privită ca o ciumă emoţională – în instituţii şi oameni. Cele mai iubite instituţii de români nu mai sunt biserica şi armata, ci pompierii şi SMURD-ul, care ne-ar putea, eventual, salva de foc şi de moarte. Pe de o parte, se constată separarea pe care au semănat-o politicienii între oameni, iar pe de alta gruparea unora în triburi, devenite pe alocuri haite, ca în epocile primitive. Din ceea ce se chema „omul ca fiinţă socială” a mai rămas legătura, mediată şi impersonală, prin Internet, care amplifică efectele de dominare şi controlul maselor, în loc să elibereze şi să crească stocul de cunoaştere. Comunicarea este tendenţioasă, fiindcă nu mai urmăreşte să prezinte şi să explice lumea existentă, ci să construiască din neant alte lumi, false, iluzorii, după voinţa sponsorilor. De aici rezultă şi o frică de viitor, bazată pe necunoaşterea vieţii trecute, pe lipsa de informaţii, dar mai ales pe o comunicare defectuoasă, dirijată, tendenţioasă. Azi nu mai stăpâneşte lumea cel care are informaţia corectă, ci acela/ aceia care posedă mijloacele de comunicare şi care dirijează comunicarea, menită nu să ne facă mai deştepţi, ci mai superficiali. Nu mai trăim într-o lume a profunzimilor, ci a suprafeţelor!
Ce mai constată autorul? Că disputele violente şi conflictele permanente îndepărtează oamenii de politică, de partide, că democraţia şi partidele sunt tot mai mult înlocuite cu Internetul, Facebook-ul şi cu strada. În aceste împrejurări, chiar şi votul devine desuet şi este ignorat. Pe fondul acesta, nu mai este o cale de mijloc, cu o întrecere între viziunile catastrofice şi cele edenice, ultimele, de departe, perdante. Autorul intervine cu date, constatări, propuneri, idei, cu valoare de simbol şi de expresie (aparent) metaforică, pline de miez: să facem şi noi un proiect de fericire naţională; să nu credem că mediatizarea poate suplini medierea; să fim conştienţi că oamenii nu mai caută informaţii, ci emoţii (uşor de exploatat de către comunicatorii specializaţi); să realizăm că este mai uşor să mobilizezi lumea contra a ceva decât pentru ceva; nevoia de duşmani în politica mondială şi românească; rolul diasporei/ exilului, în condiţiile în care am făcut o Siberie în noi, aici, acasă…
În plan mai general, Vasile Sebastian Dâncu remarcă singurătatea Estului, a sectorului teritorial şi uman dintre Germania şi Rusia, a fostului „bloc comunist” dependent odinioară de Moscova. Este pe urmele altor analişti care – precum Bibó István – constatau, cu decenii în urmă, „mizeria micilor state din estul Europei”. Antidotul la singurătatea lor istorică ar fi construirea unor state inteligente, cu forţă morală interioară, care să nu-i mai aştepte neapărat pe americani; ori, dacă îi aşteaptă, s-o facă precum oamenii vii, nu ca „păpuşile de cârpă”, care trebuie să fie mişcate de alţii. Altminteri, continuă să crească zidurile dintre noi, nu doar cele de piatră, cărămidă sau sârmă ghimpată, ci zidurile sufleteşti, zidurile violenţei politice, zidurile individualismului exacerbat. Pe noi, în România, nu ne copleşeşte (deocamdată) violenţa fizică, ci cea politică, psihică, simbolică. De asemenea, suntem atenţionaţi că noi nu ştim să gestionăm binomul libertate-securitate, din moment ce nu vedem că libertatea este un deziderat sau un principiu de viaţă, iar securitatea este un mijloc pentru realizarea ei, că, dacă ele sunt contrapuse, se anihilează reciproc.
Autorul tratează şi scena lumii, din care nu poate lipsi „visul american”, încă activ, poate şi din inerţie, dar aflat în disoluţie în faţa prefigurării epocii lipsei de speranţă, a cinismului.
În această carte, Vasile Sebastian Dâncu nu este pesimist sau optimist, ci realist. Ca urmare, el oferă mereu, pe parcursul textului, dar mai ales în final, soluţii pentru regăsirea încrederii pierdute: un proiect de societate, transparenţa conducerii, formele de economie socială, fără discriminare, democraţia cooperantă, incluzivă, aşezarea oamenilor înaintea profitului. Revalorizează lumea rurală (România s-a născut la sat), pentru că satul nu poate să dispară şi nici să fie un simplu instrument de adus profit, când, de fapt, este o comunitate, o cultură, o civilizaţie. Apără şcoala, care generează şi ocroteşte cultura (apeluri: cultura începe cu şcoala; lăsaţi şcoala în pace; nu mai reformaţi şcoala, ci sporiţi exigenţa, permiteţi-le profesorilor să rămână profesori; recuperaţi demnitatea profesiei de dascăl). Şi soluţiile continuă: cultura românească trebuie să fie brandul nostru; oamenii trebuie determinaţi să se reîntoarcă în casa sufletului lor; să nu rămânem sclavii televiziunilor; pentru a combate kitsch-ul, să stimulăm cultura; să promovăm dialogul, într-o lume care a pierdut abilitatea de a comunica; să nu devenim sclavii maşinilor şi să nu ne modificăm genetic; să readucem în noi bucuria de a trăi; să cultivăm familia, dar să ne resetăm total politica etc.
Autorul nu se mărgineşte să ne dea o listă de rele ale lumii/ lumilor noastre şi să constate dezastrul pe care-l trăim. El rămâne angajat în Cetate, prin cel puţin două caracteristici, anume prin soluţiile de îndreptare pe care le cunoaşte şi pe care ştie şi cum să le aplice şi prin calităţile sale de OM şi nu de maşină, de om care ţine la oameni, la comunitate, la ţara lui. Scrie uşor ca formă, dar „greu” ca fond, fiindcă nu ne cruţă deloc. Dimpotrivă, ne biciuieşte cu toate relele ţării şi ale lumii, cu toate laşităţile noastre, cu toate inconsecvenţele, incongruenţele, nepotrivirile dintre gând, vorbă şi faptă. Vasile Dâncu are resurse de ironie şi de autoironie, adică este OM: „Când vorbesc despre OM este vorba, de fapt, la a ne gândi la ceilalţi, la cei de lângă noi, la cei învinşi de viaţă sau învingători, la cei care urmează să plece sau la cei care urmează să vină pe această lume. Adică să trecem rapid la schimbarea tuturor legilor şi regulilor…”, care nu fac destul pentru sănătate, educaţie, identitate. Suntem îndemnaţi la un strop de solidaritate, la un pic de curaj şi la o minimă încredere în forţa noastră colectivă. Toate s-ar putea împlini nu numai pentru că am putea găsi mijloacele necesare, ci şi pentru că această lucrare ajunge la sufletele noastre. Scriitorul Vasile Dâncu are un har: face sociologie în cuvinte frumoase şi ştie să ne atragă printr-o limbă română „ca un fagure de miere”. Titlurile şi subtitlurile sale sunt nu numai adevărate figuri de stil, ci şi sintagme, canoane, maxime, adică mici monumente de claritate, corectitudine, precizie, proprietate şi puritate, aşa cum îi stă bine unui text autentic.
Autorul comunică într-o manieră exemplară. Ne dă impresia că ceea ce scrie ni se află pe buze, că am fi vrut să spunem şi noi la fel, dar nu am apucat încă s-o facem. Vorbeşte ca şi cum am vorbi fiecare dintre noi, cei cărora ne pasă. Vasile Sebastian Dâncu nu construieşte prin această carte o lume nouă – cum fac literaţii, de exemplu, cu imaginaţia lor debordantă – ci ne explică lumea rea care se manifestă acum, dar o face cu scopul de a ne înfăţişa un proiect realist numit România posibilă, România mai bună.
