Ioan‑Aurel Pop şi mistificarea istoriei naţionale

Ioan‑Aurel Pop mărturiseşte că istoricii profesionişti de azi i‑au reproşat că acordă o atenţie cu totul nemeritată mistificatorului Boia. Mai mult de atât, spiritul său echilibrat, obiectiv, de exemplară urbanitate, avansează un mare respect faţă de „colegul” de la Universitatea din Bucureşti, recunoscându‑i talentul eseistic care i‑a adus o mulţime de fani, ca în fotbal şi‑n muzica uşoară…

Cât de simplă şi cât de complexă, în acelaşi timp, este problema identităţii româneşti o confirmă, în ultima vreme, tot mai mulţi istorici, intelectuali de diverse formaţii, după ce Marea Unire de la 1918 părea să fi tranşat definitiv destinul românilor după un mileniu de desfacere şi de facere a „insulei de latinitate” orientală, „mereu roasă pe margini” (Mihai Eminescu), într‑o naţiune matură, capabilă să intre, cu drepturi depline, în rândul celor europene care au făcut istoria bătrânului continent şi, prin extensie, a întregii civilizaţii şi culturi globale (Constantin Noica, De dignitate Europae, 1988). Am pus în prim‑plan desfacere, fiindcă, aşa cum a argumentat, la vremea lui, Dimitrie Cantemir^[1], foarte bun cunoscător al istoriei universale, Daco‑Romania, prin care el înţelegea toate ţările româneşti, „toată Ţara Românească (care apoi s‑au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian”, imagine preluată şi augmentată, cum arată acad. Ioan‑Aurel Pop^[2], de către Şcoala Ardeleană, paternitatea teoriei romanităţii pure aparţinându‑i, de facto, marelui moldovean, chit că a crezut că‑şi poate mântui poporul sub oblăduirea ţarului slav Petru cel Mare, pe care‑l considera „occidentalizat”.

Cât priveşte facerea României, timp de un alt mileniu, oglinda cea mai revelatoare mi se pare a fi exemplara carte a lui Ioan Lupaş^[3], Istoria unirii românilor (1937), probabil cel mai bun „manual” de istoria românilor care s‑a scris vreodată şi care ar trebui să fie carte de căpătâi în învăţământul preuniversitar, dar nu numai. Faptul ar fi posibil numai în împrejurarea în care diriguitorii învăţământului românesc ar fi români nu doar cu numele, realitatea arătând limpede că aşa se manifestă, ca străini, dovadă stând cele trei decenii de reformă educaţională ale căror rezultate se văd şi din faptul că istoria românilor a fost eliminată din „curiculă” şi înlocuită cu surogate „corect politice”, dictate parcă din alte zări, similare cu acele care au făcut posibilă marea reeducare a tinerelor generaţii prin faimosul manual semnat de Mihail Roller. De alt­fel, Ioan‑Aurel Pop se miră, la un moment dat, cu privire la soarta capodoperei eminesciene Doină, acuzată de xenofobie atât în anii comunismului, cât şi după 1989: „Ceea ce este mai mult decât paradoxal este avatarul poeziei «Doină», care a fost interzisă de comunişti, cu argumente asemănătoare celor de‑acum. Acum, fireşte, nu este (încă!) oprită de vreo cenzură poezia, dar este criticată din motive asemănătoare celor invocate de ideologii comunişti”^[4]. Să fie acum vreo diferenţă între cenzura comunistă şi acuzele de azi? Dacă ar fi, atunci i‑am putea bănui pe tinerii istorici şi ideologi actuali fie de neghiobie, fie de lipsă de inteligenţă, ultima producând ceea ce Mihai Ralea numea (în Valori, 1935) confuzie a punctelor de vedere. În loc de disjungere a sistemelor de referinţă, inteligenţa precară sfârşeşte prin a pune o etichetă compromiţătoare şi răzbunătoare. Una dintre cele două studente de la Fizică, luate ca exemplu de Ralea, nemaiavând argumente în dispută, izbucneşte în plâns şi aruncă eticheta: Aşa‑mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum Eminescu al Doinei nu putea fi declarat tuberculos, el a trebuit să fie stigmatizat cu două etichete şi mai grozave: xenofob şi nebun! Diferenţa de studenta de la Fizică vine de acolo că noii stigmatizatori nu izbucnesc în plâns de ciudă că sunt nevolnici, ci, pur şi simplu, atacă în trombă, având arma teribilă a ideologiei, aşa cum o aveau şi comuniştii. În consecinţă, vine întrebarea capitală: există vreo diferenţă între ideologia comunistă şi cea a „demitizanţilor” de azi? Aparenţele ar spune că da şi domnul acad. Ioan‑Aurel Pop subliniază unele diferenţe: comuniştii clasici mergeau direct la ţintă, făţiş, îngroşând incompatibilitatea cu făurirea marelui ideal al omenirii, încât, volens‑nolens, acuzatul trebuia să se recunoască vinovat şi exclus din sistem, condamnat la damnatio memoriae, dacă nu destinat închisorii şi morţii. În faimoasa Camera 4 Spital, Eugen Ţurcanu reuşea performanţa ca individul torturat să se recunoască un „bandit” abominabil: „Subsemnatul bandit…”^[5]. Fireşte, cu totul alt­fel se prezintă „demitizanţii” identităţilor naţionale, globaliştii mancurtizaţi care nu mai cred în existenţa naţiunilor. Ei se erijează în spirite subtile, umanitariste, progresişti, luminaţi, ascunzându‑şi „cu talent” de eseişti sărăcia ontologică, având avantajul că sunt susţinuţi de structuri sociale şi culturale bine finanţate atât oficial, din interior, cât şi din exterior. Dintr‑o asemenea poziţie, facerea timp de un mileniu a naţiunii române li se pare foarte lesne de desfăcut, de a o arunca la coşul de gunoi al istoriei, care istorie, fireşte, începe cu ei. Chiar în aceşti termeni s‑a apucat să „demitizeze” istoria naţională noul Roller al istoriografiei actuale, un anume Lucian Boia, un mistificator de duzină, cu un succes fulminant de public, căci întotdeauna mediocritatea a răzbit triumfal în faţa realităţilor complexe şi profunde ale geniului uman. Ioan‑Aurel Pop invocă, pe bună dreptate, o observaţie a lui Alexis de Tocqueville: „O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă.”

După „demascarea” miturilor istoriei româneşti, Boia trebuia să ajungă la mitul Eminescu, despre care a scris o carte chiar în termeni de facere şi desfacere, trecând, acum, în ochii snobilor şi ai necunoscătorilor, drept „reformatorul” eminescologiei^[6], cum a fost prezentat într‑o emisiune la Televiziunea Naţională (fireşte, chiar de ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie 2016). Sau cum se exprimă Ioan‑Aurel Pop în ilustrarea exemplului propagandistic 3: dacă se pleacă de la ideea că scopul central „este integrarea românilor în Europa”, ca şi cum aceştia ar fi o populaţie căzută de prin Africa ecuatorială, atunci se pleacă „de la premisa că românii sunt prea naţionalişti ca să poată face acest lucru; prin urmare, se iau măsuri de eliminare a patriotismului, a sentimentului naţional; sentimentul naţional se leagă de Eminescu. Urmare: distrugerea lui Eminescu!”^[7] Şi aşa a apărut răsunătorul număr 265/1998 al revistei „Dilema”, urmat de alte „demitizări” sforăitoare, culminând cu „capodopera” Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit. Comuniştii au condamnat Doina eminesciană în numele înfrăţirii între popoare, împotriva culturii naţionalist‑burgheze. Ideologii de azi o fac în postură de moştenitori ai marxismului cultural, pe filiera troţkistă a Şcolii de la Frankfurt. Aşadar, coincidenţele remarcate de Ioan‑Aurel Pop privitor la evaluarea capodoperei eminesciene nu sunt deloc întâmplătoare: aceeaşi ideologie de sorginte marxistă îmbrăcată în straie mai atrăgătoare, de ordin cultural, cum este recunoscută „corectitudinea politică”^[8].

Slăbiciunea mistificatorilor „raţionalişti” vine de acolo că nu înţeleg complexitatea miturilor, deşi gândirea modernă a adus contribuţii cardinale în atare privinţă. Boia confundă mitul cu minciuna, cu o ficţiune, simplificându‑l la nivelul propriilor mistificări. Problema e, atrăgea atenţia Claude Lévi‑Strauss (1908‑2009), în Gândirea sălbatică, nu „cum gândesc oamenii în mituri, ci cum miturile gândesc în oameni, fără ştiinţa lor”. Neînţelegând această adâncime creatoare a arhetipurilor, „demitizanţii” cred că „miturile” pot fi „demitizate”, adică transformate în propagandă, instrumentul central al ideologiilor. Astfel, se presupune că propaganda ideologică poate „desface”, decapita miturile. Este marea satisfacţie „estetică” şi a lui Lucian Boia. În realitate, cum observă Hans Blumenberg (1920‑1996), „Nu există nici un sfârşit al mitului, deşi există mereu actul estetic autoritar al încheierii mitului.” „Metaforologia” lui Blumenberg argumentează că metafora/mitul sunt mai aproape de adevăr decât orice speculaţie factologică exploatată propagandistic, sub specia unui fals „realism”. O spusese încă Aristotel, care punea poezia deasupra istoriei privitor la apropierea de adevăr. La Boia, perspectiva e alta: el creează basne convins fiind că „desface” basne. Dar, cum spune, pătrunzător, Emil Cioran, atunci când „Miturile redevin concepte, aceasta este decadenţa”.

Ioan‑Aurel Pop mărturiseşte că istoricii profesionişti de azi i‑au reproşat că acordă o atenţie cu totul nemeritată mistificatorului Boia. Mai mult de atât, spiritul său echilibrat, obiectiv, de exemplară urbanitate, avansează un mare respect faţă de „colegul” de la Universitatea din Bucureşti, recunoscându‑i talentul eseistic care i‑a adus o mulţime de fani, ca în fotbal şi‑n muzica uşoară. În Cuvânt-înainte la a doua ediţie a cărţii‑replică Istoria, adevărul şi miturile (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014), Ioan‑Aurel Pop explică de ce este nevoie de a scoate în evidenţă anomaliile imediate declanşate de cărţi precum cele ale lui Boia, menite să schimbe mentalitatea unei populaţii, în sensul disoluţiei conştiinţei naţionale. Zgândărindu‑i daimonicul orgoliu pricinuit de succesul la publicul neştiutor, Boia nu s‑a mulţumit cu „gloria” de o zi, ci a republicat periodic Istorie şi mit în conştiinţa românească (dar şi alte cărţi ale sale, între care De ce este România alt­fel?) atât în ţară (răsfăţat de generozitatea şi de publicitatea Editurii Humanitas), cât şi prin traduceri în alte limbi, încât a întrecut până şi aşteptările propagandei maghiare antiromâneşti, care a ajuns să‑l considere istoric oficial al Ungariei! Mai mult de atât, a distorsionat până la mutilare „şcoala istoriografică” de la Universitatea de la Bucureşti, inoculându‑le tinerilor istorici că pot face ştiinţă fără cercetare serioasă, doar cu slogane eseistice, repurtând un succes nebun în rândul generaţiei Facebook: „aproape adolescenţi (nu atât prin vârstă!, n.n.), fără lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului menţionat şi ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir sau Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre «naţionalistul» Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt efectul propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în atenţie”^[9]. Alt­fel spus, ceea ce învăţământul preuniversitar denaturează prin puţinătatea orelor de curs şi prin lipsa, din programă, a Istoriei românilor, se desăvârşeşte în mistificările din cărţile lui Boia şi ale discipolilor săi. Oare nu 28 dintre aceştia au semnat un „indignat” protest împotriva Apelului la identitate, suveranitate şi unitate naţională, semnat de 101 de academicieni, la 8 februarie 2017, acuzându‑i, desigur, de „tuberculoză” (naţionalism, antieuropenism etc.)? Noroc că nu au citit Declaraţia de la Paris semnată de 13 mari personalităţi din zece ţări europene (în mai 2017), că înfoliaţii ideologi i‑ar fi făcut harcea‑parcea şi pe aceştia, în numele dragului marxism cultural. Fireşte, să‑i spui asta în faţă „istoricului” ar suna ca blasfemie, atac la persoană, denaturare a strălucitelor sale realizări în domeniu. El să continue marxismul din anii comunismului, când tocmai asta pretinde a combate?! Viclenia vine de acolo că propaganda ceauşistă reuşise să compromită atât de vârtos sentimentul patriotic, încât tot ce ţine de naţional este acum uşor de echivalat cu comunismul sau cu absurditatea conceptului de naţional‑comunism care închide în sine o flagrantă contradicţie în termeni. În virtutea acestei aberaţii, comunismul nu ar fi fost răpus de naţionalism, ci de disidenţa urmaşilor Cominternului, în frunte cu Silviu Brucan şi Ion Iliescu. Este vorba aici de o şmecheră uzurpare istorică rezultată din dedublarea evenimentelor din decembrie 1989: pe de o parte, revoltaţii care au pornit împotriva regimului având în inimi şi pe buze imnul Deşteaptă‑te, române!^[10], iar pe de alta – uzurparea profundului sentiment naţional de către gruparea Silviu Brucan, autoînvestită să perpetueze puterea vechiului internaţionalism marxist prin reformarea sistemului sovietic. Era chiar tema fierbinte a proaspetei cărţi din 1990 a lui George Soros, pe care el a adus‑o în geamantan, în primele zile ale lui 1990, când, în postura istorică de prim străin sosit pe aeroportul Otopeni (închis atunci curselor internaţionale), înlocuia învechitul Manifest al Partidului Comunist de la 1848 cu noua biblie, Opening the Soviet System, carte tradusă imediat la Editura Humanitas^[11], adică tocmai acolo unde îşi publică, triumfător, capodoperele şi Lucian Boia. Ciudate coincidenţe!

Note:
^[1] Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, 1716; Hronicul vechimei a romano‑moldo‑vlahilor, 1716‑1722; Monarchiarum phisica examinatio; Incrementorum et decrementorum Aulae Othomanincae sive Aliothmannicae Historiae, 1714‑1716; Historia moldo‑valachica, 1714‑1716.
^[2] Ioan‑Aurel Pop, Identitatea românească. Felul de a fi român de‑a lungul timpului, Bucureşti, Editura Contemporanul, p. 88‑99.
^[3] O admirabilă ediţie: Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, Editura Basilica, 2018, p. 495.
^[4]  Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 123.
^[5] Vezi, între altele, cărţile: Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Eikon, 2017; Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2018.
^[6] Cf. Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015.
^[7]  Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 63.
^[8] Cf., între altele, Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale, trad. din engleză de Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Dragoş Moldoveanu, Bucureşti, Editura Rost, 2015.
^[9]  Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 69‑70.
^[10] Nu întâmplător, Ioan‑Aurel Pop face, în cartea lui, cea mai complexă şi mai profundă exegeză, din câte s‑au produs, a imnului datorat lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann.
^[11] George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, 1990, vezi traducerea românească la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

Theodor Codreanu