În poezia Hertei Müller există adecvarea la viaţă, o solidaritate cu fiinţa ridicolă, o stângăcie neverosimilă, o plăcere estetică superioară rezultată din gratuitatea ei, dar şi din efectul comic care suspendă enunţurile grave.
Scriitoarea germană originară din România Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în satul Niţchidorf. După absolvirea studiilor de filologie germană şi română, a lucrat pentru scurt timp ca traducătoare într-o fabrică din Timişoara, de unde va fi concediată din cauza refuzului de a colabora cu Securitatea. În 1982 a debutat cu volumul de povestiri Nieder
ungen (Ţinuturile joase), masiv cenzurat, a cărui versiune originală avea să apară în Germania în 1984. Ameninţarea din partea Securităţii a continuat, obligând-o pe Herta Müller să emigreze în RFG în 1987. A publicat câteva romane: Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt (Omul e un mare fazan pe lume, 1986), Reisende auf einem Bein (Călătorie într-un picior, 1989), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009), Animalul inimii (Herztier, 1994), Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010), volume de eseuri, între care Hunger und Seide (Foame şi mătase, 1995), Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide, 2003), volume de povestiri, precum şi volume de poezie din colaje.
Este laureată a numeroase premii importante, printre care Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2005). Academia Suedeză îi atribuie în 2009 Premiul Nobel pentru literatură.
În ceea ce mă priveşte citesc, recitesc, mă duc, mă întorc, nedumirindu-mă de la prima lectură. Poeziile Hertei Müller mimează inabilitatea în compoziţie, mai exact în transpoziţie, pentru că par… scrise de un copil pentru cei mici. Este vorba de fapt de renaturalizarea limbajului, de reîntoarcerea lui la rostirea originară, incantatorie, de un joc (care aparent refuză cultura) de-a dicţiunea neintenţională.
Acest tip de lirism survine, precum gheizerele, din oglinzile de gheaţă ale unui suprarealism de prelungire, practicat în România de Ion Caraion, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Petre Stoica, A. E. Baconsky, însă, mi se pare mie?, cu mai mult succes, de Nicolae Tzone şi Silviu D. Popescu. Totuşi umorul, sarcasmul, atitudinea-i de revoltată neuzată fizic şi psihic, aerul libertar absolut – care plac, văd, foarte mult juriului care acordă premiul Nobel pentru literatură (Herta Müller l-a primit recent pentru proză mai ales) – îţi oferă de la un moment dat impresia unui lirism de-o acurateţe „clasicizantă”, în pofida „nebuniilor” transretorice şi a dicteurilor automatice ale subconştientului forţat să semnifice, să urce în forma expresivă produsă de hazardul ludic până la dispariţia literaturii.
Raportându-i discursul transversalizat, simulând… realismul cotidian, ca depozitar al imaginarului infinit pentru fantezia unei poete care refuză cu o obstinaţie neobişnuită modernismul înalt, de superioară calitate estetică/ artistică, la cel al comilitonilor români invocaţi mai sus, Hertei Müller i s-ar putea reproşa, de către vreun critic gomos/ savant, acest stil anticanonic, antipoetic, „superficial” etc., ca fiind prea primitiv? Ar fi desigur o eroare impardonabilă, căci ce contează până la urmă este respectarea strict punctuală a legilor prozodice, a principiilor de ritm şi rimă, a formei organice indusă corpului metalingvistic fără ca autoarea să fi recurs la forţă, la vreun „forceps” extractor.
Poezia Hertei Müller, repet, te dezarmează prin semantismul ei zgomotos, extrasenzorial, deşi, în subsidiar, e irigat de-o melancolie grea, metafizică, subminată şi aceasta de-o criză acutizată a fiinţei, care căzută dramatic în istorie se resimte tragic, nemaiavând parcă energia să se reculeagă la templu şi să se reintempleze.
Prin urmare poeta iese în stradă, gândeşte în bucătărie, meditează în parc, se autocontemplă în fereastra casei din colţ, se regăseşte în ipotezele dadaiste, se autoinclude în integralismul obiectual, se reproiectează în plăcerea eului de-a se lăsa înghiţit, ionaic, de contingentul cel mai sordid, de preajma uneori sufocantă dar stimulatoare prin nivelul ei de socialitate paradoxală şi prin atmosfera-i finalmente mântuitoare de angoasă existenţială tot mai insuportabilă.
Gloses aşadar pe marginile acestei cărţi (Im Haarknoten Wohnt eine Dame/ În coc locuieşte o damă) tradusă convingător de Nora Iuga, dintr-o germană ideografică şi favorabilă – dacă l-aş cita pe Paul Klee – translării liniei şi trecerii ei spre volum, spre tridimensional, translării suprafeţei în spaţiu, sau interferării planurilor semnificante pe care cuvintele le ţes ostensiotic, şi nu ezit în a mă recunoaşte sedus şi de-o asemenea manieră oarecum prevertiană de-a scrie versuri (a)simetrice, heteroclite, trans-avangardiste prin excelenţă la o ultimă/ ultimativă reevaluare axiologică.
Reproduc, ilustrându-mi eseul de faţă, o asemenea mostră deconstructivă, autonegantă, dar păstrându-şi profunditatea filosofică pragmatică în contururile ei infantile. Arta copilului e una a schematizării abstracte. La C. Brâncuşi întâlnim chiar cerinţa expresă ca artistul modern să păstreze inocenţa sensibilităţii infantile. Herta Müller se comportă de aceeaşi manieră kandinskyană promovată în cadrul grupului, „Cavalerului Albastru” unde dorinţa apropierii de simplitatea şi expresivitatea desenului infantil era ceva de la sine înţeles, „pe domnul Sterr îl cheamă Franz/ stă de parcă-i rupt din şale/ şi la gură-şi pune yale/ sare de pe geam în şanţ/ nu-i prea mic şi nici înalt/ face gaură-n asfalt”.
Herta Müller pune şi ea accentul transistoric pe calitatea poeţilor care, asemenea copiilor, pot sesiza în mod spontan sunetul interior al lucrurilor vieţii şi pot elabora noi scheme de constituire a imaginii artistice, comportându-se cu o naivitate aproape propedeutică: „Viespe neagră nu-nţepa/ punctu-i mic şi viaţa-i grea/ creier strâns într-un sertar/ cărămidă şi mortar/ să fi a fi va fi fost/ prafu-i praf în adăpost/ ani stricaţi şi-un băieţel/ cu un ochi de moş în el/ şi-un pion de şah în cioc/ ca furnica în cojoc/ hai înţeapă-n conjunctiv/ gâtul alb şi fă-l oliv”.
Oricum un cititor insistent depistează uşor în subsidiarul textelor (care parodiază fireşte subtil textualismul), mesaje şi indici ale expresionismului, abstracţionismului, cubismului („esenţa spaţiului pictural este planeitatea lui” – Hans Hoffmann), suprarealismului, optic-artei, pop-artei etc.
Aceste isme sunt voluptuos, hazos radicalizate şi sintetizate în genul compoziţiilor totale ale lui Pollock şi Newman, nonrelaţionate, secţionate, într-un cadru fonic, relansându-se în context discuţia despre raportul fonem/ grafem şi despre unitatea dintre semnificant şi metasemnificant: „ora nouă gogoşari/ un bărbat în linii mari/ se plimba prin mahala/ vestejindu-se aşa/ şi avea capricii gri/ şi cravate-n farfurii/ şi silabe (s.m., I.P.-B.) foarte reci/ rătăcindu-se prin beci/ sub veioza de la pat/ o mătuşă de pasat/ ies din mâneci albe mâini/ două pâini.”
Făcând o paralelă între poezie şi glumă, inspirat de Carlos Bousońo, pot aprecia că în poezia Hertei Müller există adecvarea la viaţă, o solidaritate cu fiinţa ridicolă, o stângăcie neverosimilă, o plăcere estetică superioară rezultată din gratuitatea ei, dar şi din efectul comic care suspendă enunţurile grave. Prin urmare poezia poate să existe în limbajul „real” nepoematic, dar H.M. poate reclama şi reversul: o lirică cu o (meta)gramatică de natură pur imaginară. În primul caz, cea care vorbeşte este autoarea pornind de la o situaţie reală şi adresându-se într-un limbaj real unui public la fel de real: „Când vine anu/ dă din cap şi râde (s.m.)/ când nu vine niciunu/ parcă-i o mâţă-n cleşte/ jigărită ca o şiră de peşte/ şi spune ce figură/ mai eşti şi tu doar nu-i nici un secret/ semeni cu o corcitură/ între o muncă forţată/ şi-un clarinet”. În cel de-al doilea caz, cel care vorbeşte este un personaj imaginar, care se bucură de asentimentul autoarei până la identificarea cu el. Şi, dacă personajul este imaginar, imaginare sunt şi limbajul policratic, şi publicul căruia i se adresează personajul, de data aceasta transcendându-i condiţia umilă, provocator autocratică, şi invitându-l în propriu-i univers de revelaţii, de insurgenţe fantaste, de consubstanţialităţi între natură şi cultură, pentru a-l transforma iremediabil şi definitiv. Personajul imaginar poate fi un câine vorbitor: „Mi-a spus un câine/-n treacăt las-o baltă”; poate fi un pâlc de plopi: „Ies plopii-n haine negre la plimbare” sau luna însăşi „luna schimbă-ntruna ascensoare/ şi taie curţile cu dinţi de gheaţă”; până şi frizerul „tunde toţi prunii din cer”, abulic şi fantasmagoric; iar mortul „cade pe gânduri/ din când în când şi se ridică-n/ atâtea rânduri să îşi ia părul din tabacheră apoi se întoarce suflă-n scrumieră/ că în tutun pistoale roz dau în floare/ şi spune drum bun şi-i ras în cap fără brici/ de-un general cu furnici.”
Predilecţia pentru fantasticizarea ludicizantă este soră geamănă cu ironia, cu identificarea comicului din buimacul cotidian. Apelând la teoria bergsoniană a râsului, mă apropii de finalul părţii întâi a eseului critic de faţă. Ca şi Henri Bergson, Herta Müller va lua în seamă inadecvarea sau camuflajul pe care fluxul trăirii le suferă, neeliminând pedeapsa de rigoare şi îndreptarea pedagogică. Detaşat spiritul („qui se manifeste tout de suite par une manière virginale”) dezlegat de grija conservării de sine se va privi în maniera unei opere de artă contrazicătoare. Sub această detaşare, intruziunea comportamentului mecanic în fluxul viului, insinuarea anchilozei, nasc comicul, ce va fi amendat prin râsul rabelaisian reconvertit la onirismul lui Dali „În exilarea noastră socială – citez din prefaţa lui Ştefan Afloroaei la Teoria râsului – diformitatea, deşi disimulată, încă mai poate ajunge un divertisment, grimasele făpturii încă oferă ochiului o satisfacţie, automatismele aproapelui încă dispun, pliurile înţepenite ale viului pot încă să distragă. Induc un gen de absenţă a timpului grav, un răgaz al uitării vastului mecanism căruia îi suntem predaţi”.
Dar în poezia năstruşnică a Hertei Müller, persistă graţia, care, prezentă fiind, dă timpului şi gândirii omului o imaterialitate transfizică, o fluenţă aproape eterică. Astfel elanul vital năbădăios iconoclast contracarează o anumită înţepenire sau mecanică a corpului şi a spiritului atins de frigiditatea prostiei ori de confortul înşelător al mediocrităţii: „Du mécanique plaqué sur du vivant”. Această mecanică funcţionând în cuprinsul şi spatele viului o afli şi în poezia imprevizibilă şi totuşi manieristă a Hertei Müller: sub tot ce înseamnă omogenitate şi convenţie, duplicitate, repetiţie şi disimulare, uniformitate şi artificiu, identitate vidă şi fixaţie în petrecerea noastră lumească: „cu degetele pe sârmă electricianul/ peste câmpul de tutun spânzurat/ poliţia a sosit/ cu un camion/ din haina mortului au zburat/ trei sau patru/ raţe sălbatice de sezon/ le auzeam râzând spune tu/ a fost accident sau nu”; „şi în plus două gutui/ mi-au tăiat părul verzui/ şi le-am ras în lung şi-n lat/ catifeaua de pe pat/ şi prin şiră mi-am vârât/ creanga lor până la gât”.
Sau – ca să-i dau totuşi – fiindcă aşa se cuvine, ultimul cuvânt, autoarei înseşi, poezia spre-a nu se demonetiza, numai aşa trebuie să i se înfăţişeze cititorului: ca aparenţă contrazisă de esenţă, ca fotografiere netrucată a derizoriului, ca înflorire secretă a figurii de stil în găoacea imoralităţii, ca singurătate a mierlei borţoase de cântec, ca râs cathartic şi mântuitor ş.a.m.d. Oare?
Mă număr aşadar printre cei care am scris despre Herta Müller şi anume despre poezia-i transsuprarealistă/ transludică. Asupra prozei încă n-am avut timp să reflectez. Dar, cum în 2011, am primit un roman spre lecturare, prin intermediul unei scriitoare din Cluj-Napoca, Persida Rugu, pe care o comentasem în „Raportul Iona. Oglinzi în Biblioteca Paradisului”, m-am trezit brusc interesat şi de el. Întâmplarea mă intrigase, întrucât un alt „Nobel” – intrase în „Casa Cărţii” mele tot cu roman (mai exact cu două). E vorba de Orhan Pamuk şi de producţiile sale: „Mă numesc Roşu”, „Fortăreaţa Albă”, din 2009 (anul apariţiei în România).
Mărturisesc că am ezitat în a le rezerva din puţinu-mi timp liber; mereu ocupat la universitate, mereu redactând tratate de specialitate, cursuri, seminarii, programe analitice, fişe de discipline, mereu asigurând rubrici cotidiene la ziar (Gorjeanul) sau lunare la reviste (Confesiuni, Conta, Polemika (Veche), Caietele Columna, Serile la Brădiceni, Miracol de Brădiceni), le-am tot amânat. Între timp am recitit „Robinson Crusoe”, „Zece negri mititei” şi „Crima din Orient Express”, „Orbitor” şi alte capodopere despre care iarăşi nu m-am grăbit a mă ocupa, presat de urgentarea dilogiei proprii „Reinventarea capodoperei”, ce urmează a fi lansată în Serbia şi în Basarabia.
Romanul Hertei Müller „Leagănul respiraţiei” debutează convingător, sub semnul ridicolului, categorie opusă sublimului, sub semnul grotescului, categorie estetică complementară cu tragicul. Citez: „Jambierele de piele cu şireturi, pantalonii bufanţi, pardesiul cu guleraş de catifea – nimic din toate astea nu se potrivea cu mine… Lumea, ce-i drept, nu-i un bal costumat, dar nimeni nu pare caraghios când e silit să plece la ruşi în toiul iernii” şi anume în lagărul de exterminare sovietic, pe care Alexander Soljeniţîn l-a descris în „Arhipelagul Gulag”, într-o teribilă reprezentare literară documentară a metodelor de pedepsire genocidice.
Uite, până la acest roman al Hertei Müller, nu ştiam prea multe despre deportarea minorităţii germane din România, livrată de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi „internaţionalişti” aparatului de represiune sovietic – dramă istorică ţinută ascunsă de Nicolae Ceauşescu şi secunzii săi slugarnici şi primitivi, demagogi şi criminali, şi multă vreme ignorată.
Până şi relaţia de comunicare inter-umană se circumscrie aceleiaşi naivităţi vizibilojalnice. Citez: „Umbrela sta între mine (Leo Auberg – alias Oskar Pastior) şi el (un bărbat mai în vârstă din hala de festivităţi a saşilor – transformată momentan în puşcărie) ca un baston de promenadă. L-am întrebat: – O luaţi cu dumneavoastră? – Păi acolo ninge mai mult ca la noi, a zis el.”
Comicul caraghios pare de nestăvilit în scriitura acid-corozivă a prozatoarei româno-germane, deţinătoare, repet, din 2009, a Premiului Nobel pentru Literatură. Citez un alt dialog şocant anticipator, dacă l-am compara cu ororile ce-i vor succeda infernal (dantesc): „– Îmi pare ca şi cum am fi în excursia aia la schi în Carpaţi, la cabana Bâlea, când avalanşa a înghiţit o jumătate de clasă de liceeni. – Nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva, a spus ea (adică Trudi Pelikan „cu mantoul ei cloş cu manşete de blană până sus la coate”), nici măcar nu ne-am luat schiurile cu noi.”
