Un proiect-monument al Cetăţii Tomisului: Răzbunarea barbarilor
Cultura română resimte astăzi în mod imperios nevoia unei actualizări a exegezei operei poetului Publius Ovidius Naso, după mai multe inhibiţii şi starturi ratate. În pofida unui interes critic oarecum semnificativ pentru cunoaşterea şi aprofundarea operei acestuia, în pofida unor temerare eforturi de a construi o lectură critică eficientă, în momentul de faţă rezultatele exegezei operei ovidiene sunt, în România, mai degrabă modeste
O carte-eveniment:
Dorin Popescu, Răzbunarea barbarilor.
2000 de ani fără Ovidiu la Tomis
Editura Ideea Europeană, 2017
Volumul Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis, care a apărut, de curând, în această toamnă, la prestigioasa Editură Ideea Europeană, e o carte atipică, rară şi valoroasă, poate
chiar unică în lume (ca tipar tematic – exegeză colectivă eclectică asupra textului ovidian). Niciodată, în cei 2000 de ani de când rătăceşte prin lume fără mormânt, poetul Publius Ovidius Naso nu s-a bucurat de un atât de substanţial şi convingător exerciţiu colectiv de hermeneutică.
În volum semnează peste 80 de autori, din Italia şi România (inclusiv 40 de personalităţi ale Tomisului şi Dobrogei), în aproape o sută de texte, în marea lor majoritate inedite. Cel puţin 30 de texte exegetice vor reţine cu siguranţă atenţia criticilor şi a specialiştilor.
Un plus exegetic îl aduc analizele originale semnate de patru ovidianişti de notorietate mondială din Italia (Paolo Fedeli, Rosalba Dimundo, Grazia Maria Masselli, Raffaele Giannantonio); trei dintre aceştia semnează în premieră texte pentru volume editate în România; primul, profesorul Paolo Fedeli, are notorietatea de a fi unul dintre cei mai apreciaţi ovidianişti din lume. Ştim deja că Răzbunarea barbarilor… este o carte-document. Un document al memoriei critice, un document al exegezei, un document al Cetăţii Tomisului, un semn cultural de calitate şi anvergură. O scrisoare colectivă către viitor – adresată generaţiilor care nu mai au răbdarea lecturii, după câteva milenii în care strămoşii lor au construit din cărţi şi în cărţi înţelesuri prin care dau sens acestei lumi.
Ceea ce îi uneşte pe contributorii volumului (profesori universitari, dascăli, studenţi, oameni de cultură din Constanţa, Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca, Suceava, Târgu-Mureş, Bacău, Craiova, Baia Mare, Ploieşti, Buzău, Slatina, Cernăuţi, dar şi Bari, Sulmona, Foggia) este conştiinţa asumării participării la un proiect cultural de calitate: aceştia au decis să scrie împreună despre Ovidius o singură carte, seduşi de lire orfeice, de povestea de la Tomis a unui poet fără ţară.
Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis este o carte care se poate impune repede în exegeza ovidiană. Iar dacă nu se va impune, totuşi, cecitatea trebuie căutată în afara cărţii noastre, în lejeritatea celor care ar fi trebuit să o citească aşa cum se cuvine şi nu o vor face. Apariţia acestei cărţi este o dovadă că speranţa unui polis care ar putea exista cu adevărat în spaţiul culturii naţionale încă nu s-a risipit cu totul sub nisipul lenevos de la Tomis.
Dorin Popescu
Săgeata și cartea la Tomis.
Barbarul – meta-Ironie la adresa Romei
Există încă o pudoare publică, decelabilă inclusiv la nivelul unor medii culturale locale, în a ne asuma, a accepta sau măcar a dezbate teme sensibile pentru etno-profilul nostru. Am redescoperit această pudoare recent, în unele reacţii (puţine la număr, e drept şi neconvingătoare în formă şi în spirit) la titlul volumului nostru, Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis.
Drept pentru care m-am convins că avem nevoie de analize mai detaliate privind utilizarea conceptului de barbar în literatura de exil a Poetului.
Titlul volumului, o dublă licenţă poetică, face, desigur, trimiteri evidente din punct de vedere cultural la răzbunări inverse ale unor barbari inventaţi (reali numai în text).
În primul rând, este aproape necunoscut, la noi, amănuntul că Poetul utiliza acest concept şi în operele din tinereţe, scrise la Roma, în saloanele culturale ale capitalei Imperiului, în plină epocă augustană libertină şi tolerantă, iar semnificatul era, în aceste scrieri, diferit şi confuz, implicând sinonimii contextuale – d.e. barbar/barbară conota excesul, stranietatea, câteodată vulgul. Nu este un concept inventat la Tomis spre a descrie culoarea locală, ci unul care are o lungă tradiţie în textul ovidian.
Barbarul are, la Ovidiu, încărcătură semantică contextuală, care poate fi atât neutră, cât şi negativ-ostilă.
În conceptul de barbar se aglutinează conotaţii diferite, chiar opuse. După nevoile textuale concrete, barbarul este fie străinul, fie sălbaticul, fie celălalt, fie frica, fie excesul. În al doilea rând – în literatura de exil, conceptul desemna/denota presupuse elemente factuale opuse – ca barbari erau descrişi fie sciţii, în năvălirile acestora asupra cetăţii tomitane, fie geţii intra muros, fie sarmaţii sau chiar grecii, pentru care Ovidiu nutrea un respect textual semnificativ.
Confuziile, deliberate şi/sau accidentale, întreţin în mod constant o atmosferă aproximativă a epocii şi a culturii spaţiului, greu de înţeles în condiţiile în care poetul, erudit, fin cunoscător al realităţilor vremii, deţinea chei potrivite pentru a înţelege fenomenele socio-politice din orizontul său imediat.
Ca atare, privilegiem teza potrivit căreia Ovidiu cultivă în mod deliberat confuzia şi indeterminatul, din motive poietice (respectiv de construcţie textuală), şi generează astfel o ubicuitate a confuziei: barbarii atacă Cetatea, barbarii o apără etc. În acest fel, barbarul devine un element structural de organizare a textului şi deopotrivă un indice al ficţionalităţii.
Mai mult, conceptul are în sine o circulaţie generală în mediile culturale şi administrative ale Imperiului, desemnând (în sens neutru) lumea de dincolo de graniţele Imperiului şi, implicând, desigur, o componentă ideologică a presupusei superiorităţi a lumii romane asupra a tot ceea ce ar fi putut trăi în afara acesteia. De notat că, în perioada augustană, ideologia lumii romane făcea parte din retorica mitică a Cetăţii, a noii Rome urbane, culte, Imperiale.
În fine, fără a insista prea mult pe acest argument, cunoscut în spaţiul românesc deja de peste o sută de ani, subliniez şi eventuala nevoie structurală şi semantică a literaturii de exil de a ipostazia o lume ostilă, mijloc ce servea eventualelor intenţii ale autorului de a crea la Roma un curent public necesar persuadării lui Augustus şi obţinerii unui gest de clemenţă din partea acestuia (revocarea relegării sau transferul într-o colonie mai puţin barbară).
Barbarul devine astfel, în textul ovidian de exil, ceea ce ar fi trebuit să citim de la bun început în el – un semn, un semn literar, un semn cu funcţii clare în economia de ansamblu a textului. Un semn cu funcţii structurale şi simultan semantice; totodată, o formă literară, un mijloc.
În textele sale de exil, dincolo de elementul factual, mult invocat în literatura de specialitate din România, dincolo de presupusa valoare documentară sau de statutul de document social al jurnalului pontic, autorul construieşte o lume ficţională, iar centrul acesteia este locuit de barbari. Prin această lume ficţională, cu barbarii ei cu tot, Ovidiu împinge limitele cognitive ale Imperiului dincolo de frontierele tradiţionale, atât mentale, cât şi culturale, ale lumii Romane. Ovidiu construieşte o lume ficţională cu nimic mai prejos, în rafinamentul şi natura sa creativă, decât lumea mitică a Metamorfozelor.
Care sunt însă raţiunile semiotice ale semnului barbar în textul ovidian de exil?
Opinia noastră este că Ovidius (autorul, instanţa auctorială etc) construieşte, prin Tristele şi Pontice, o meta-ironie literară la adresa Romei, un ritual textual de inversare simbolică a semnificaţiilor. Literatura de exil devine astfel o utopie, o ironie livrescă.
În timp ce Roma civilizată îl oprimă şi goneşte, lumea barbară îl primeşte cu dragoste. Barbarii sunt principii acestei lumi, principii lumii barbare, Împăraţii acestei lumi, o lume pe dos, o lume care funcţionează altfel/invers. Saloanele aristocratice şi elitiste ale Romei ard cărţi şi se debarasează câteodată fizic de oponenţi, în timp ce barbarii iubesc poezia, iubesc poezia romană, iubesc lumea romană şi semnele ei, scuturând lung din plete la emoţii poetice (aceleaşi emoţii care sunt acum exilate din şi/sau prigonite în saloanele Romei).
Barbarii lasă cărţile să ajungă în bibliotecile publice sau private ale Romei, biblioteci din care aceleaşi cărţi sunt interzise sau arse. Sensul ironiei este clar: barbarii autentici sunt în altă parte. În ficţiunea de exil, barbarii sunt la Tomis, sunt geţii. În lumea reală, în factual, barbarii sunt la Roma, barbarii sunt Roma – acea Romă care îngăduie, care tolerează, care consimte, care glorifică abuzul de putere al Cezarilor ei. În factual, barbarul suprem este Augustus.
Textul de exil operează cu semne textuale maxime: marea, exilul, cartea, poezia, săgeţile, zidurile, cerul, viţa-de-vie, iarna, barbarii. Cel din urmă este deopotrivă semn, simbol, icon, cu roluri semantice, simbolice, semiotice, structurale şi funcţionale. Un semn care organizează şi, mai mult, dirijează lectura.
Lectura semiotică a Tristelor şi Ponticelor relevă că autorul presupuselor texte autobiografice trimite acasă, dintr-o lume barbară, cărţi şi săgeţi. Cheia semiotică este clară: nu săgeţile sunt semnul lumii barbare, ci cartea; nu cartea mai este semn al lumii Romane, ci săgeţile. Se produce, cu ajutorul unor semne textuale de maxim impact, care favorizează lecturi semiotice multiple şi libere, o propunere de lectură de tip inversat, o inversiune textuală. În registru simbolic, Roma, debarasându-se de cărţi, primeşte în schimb săgeţi, devine barbară, iar Scythia Minor se debarasează de săgeţi, devine carte, devine spaţiu al cărţii, spaţiu civilizator. Săgeţile şi cărţile sunt semne textuale care susţin fără greş această ipoteză semiotică.
Deşi Tristele şi Ponticele sunt texte cu cheie ezoterică, ele conţin şi sugestii semiotice simple, chei universale de lectură: spre exemplu, autorul foloseşte, în Trist. 5, semnul barbar pentru a se autodescrie – Barbarus his ego sum / Eu sunt aici barbarul! Această cheie suplimentară de lectură semiotică confirmă suplimentar teza critică avansată de noi: expresie a unei lumi decăzute, în care cartea nu mai încape, expresie a unei Rome barbare, autorul devine, la Tomis, el însuşi, semn al barbariei într-un spaţiu ficţional înţesat de semne ale civilităţii.
Textul ovidian de exil deţine nenumărate chei semiotice de lectură, este un text încifrat, îmbrăcat, cu un ceremonial textual atent exploatat, un text codificat. Ovidius/autorul foloseşte un cifru literar destinat iniţiaţilor, o meta-ironie subversivă, bazată pe aluzie, inversiune şi semne polisemantice, care întreţin confuzii şi lecturi simplificate. Riscul (în lumea reală, care pândea din interiorul lumii textuale) era maxim: dacă Principele avea să ajungă la cheile de lectură, dacă Augustus avea să citească meta-ironia livrescă a Romei barbare pe care o conduce despotic, autorul ar fi riscat să fie străpuns de una din săgeţile-semn pe care le purtau, pe umeri ori în tolbe, la Tomis, cerberii Principelui.
Barbarii sunt Roma, barbarul suprem este Augustus, iar Tristele şi Ponticele sunt texte inverse ale unei meta-ironii cifrate, un joc textual cu semne şi chei. Căruia continuăm să îi ratăm lecturile.
OVIDIUS – ÎNTRE BUCOLIC ŞI ICON
Cultura română resimte astăzi în mod imperios nevoia unei actualizări a exegezei operei poetului Publius Ovidius Naso, după mai multe inhibiţii şi starturi ratate. În pofida unui interes critic oarecum semnificativ pentru cunoaşterea şi aprofundarea operei acestuia, în pofida unor temerare eforturi de a construi o lectură critică eficientă, în momentul de faţă rezultatele exegezei operei ovidiene sunt, în România, mai degrabă modeste.
O ultimă privire panoramică a exerciţiului literar şi critic pe teme ovidiene în România datează din 1997 şi aparţine regretatului ovidianist constănţean Ştefan Cucu (Publis Ovidius Naso şi literatura română). Acestuia îi datorăm eforturi sisifice de documentare, de sistematizare a temei ovidiene în literatura română, de consemnare a istoriei exerciţiilor critice şi exegetice.
Din perspectivă strict exegetică se impun, de bună seamă, contribuţiile unor latinişti actuali de anvergură (precum Liviu Franga, co-editorul acestui volum) în identificarea unei poetici specifice a textelor ovidiene. Fără aceste contribuţii, exegeza ovidiană în România ar fi rămas cantonată în mono-
grafic.
Cei doi, cărora li se adaugă travaliul ştiinţific al unor confraţi din ţară (orientat mai degrabă spre dimensiunea analizei de text, importantă din perspectiva unui viitor angajament critic de tip sistemic, acolo unde este cazul) precum Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Traian Diaconescu, Ioana Costa, Mariana Franga, Cristina Popescu, Carmen Fenechiu, Mariana Băluţă-Skultéty, Florentina Nicolae (nume noi din spaţiul non-clasic, precum), Estella Ciobanu (ordinea şi enumerarea nu trebuie citite ca indici de ierarhizare valorică), au împins exerciţiul exegetic ovidian şi, totodată, capacităţile de reflecţie critică în spaţiul românesc dincolo de limitele altfel modeste şi periferice specifice unui spaţiu cultural fără pariuri critice de anvergură.
În mod evident, există un pariu/nivel critic atins, cel monografic, unde studiile integrate nu lipsesc (a se vedea monografiile lui Carol Blum, Nicolae Lascu, Ştefan Cucu, Adrian Rădulescu etc), pre-
cum şi o tendinţă, solidă şi cu vechi tradiţii, de analiză (tradiţională) tematică a principalelor motive, teme, topoi, itemi ai literaturii de exil a poetului.
Una din poverile pe care istoria critică a textului ovidian a trebuit să o poarte în spaţiul critic indigen va fi fost fatala atracţie a mitului Ovidiu pentru scriitorii români, atracţie care a condus receptarea poetului mai ales în zona literară, în dauna lecturii critice. Desigur, motivul literar ovidian are o istorie ilustră, mai puternică decât exerciţiul critic – povestea lui Ovidius, elementele mitice ale naraţiunii sale exemplare, narativul ovidian au generat permanent seducţie în mediile noastre literare vii, punând câteodată în nedreaptă penumbră tentaţia critică, văzută drept aridă şi rece în raport cu eposul cald al temei.
Din anii ‘60, se mai adaugă o circumstanţă care poate explica parţial inhibiţiile critice de care vorbeam – notorietatea europeană a unor naraţii exemplare despre Ovidius şi, în subsidiar, valorificarea narativă a elementelor sale mitice (Vintilă Horia primeşte în 1960 premiul Goncourt pentru Dieu est né en exil / Dumnezeu s-a născut în exil, iar Marin Mincu îi urmează după aproape patru decenii cu Il diario di Ovidio, roman pentru care primeşte în 1998, la Bergamo, Premiul Naţional pentru Roman în Italia / Premio Nazionale di Narrativa); succesul de casă al unor epici exemplare precum cele de mai sus au descurajat şi mai mult abordarea critică, perspectiva ştiinţifică, analiza de text, cercetarea laboratoarelor poietice ale textului ovidian etc.
Spre deosebire de mediile culturale din ţări europene care îl asumă critic pe Ovidius plenar şi riguros, în România, povestea lui Ovidiu(s) la Tomis pare mai degrabă o temă prioritară pentru istorici şi arheologi decât pentru criticii literari. Cei dintâi au teme oarecum perene încă nerezolvate (motivele relegării poetului la Tomis, itinerariul parcurs de la plecarea din Roma spre Sciţia Minor, casa în care va fi locuit în ultimii săi ani de viaţă, locul mormântului etc.), pe când ceilalţi par a fi resemnaţi cu percepţia moştenirii unui material văzut ca fiind mai degrabă modest atât cantitativ/numeric, cât şi calitativ (numeroase abordări critice au pus în evidenţă calităţi literare nu întotdeauna evidente ale literaturii ovidiene de exil în raport cu textele paradigmatice – Metamorfoze, Ars Amandi etc), precum şi cu moştenirea ipohondrică a unor texte despre care în mod repetat se spune că nu par capabile a genera construcţii critice sistemice. În România, Ovidius a devenit, astfel, mai degrabă obiect de cercetare pentru şcolile de arheologie şi pentru istoria veche decât temă obligatorie de studiu pentru istoricii literari.
În realitate, Tristele şi Ponticele alcătuiesc un teritoriu literar germinativ care îşi amână obsesiv decodificări critice pe măsură, în aşteptarea, deocamdată iluzorie, a unor surprize exegetice de tip paradigmatic ce pot veni oricând, (prioritar/inclusiv) din eforturi de lectură critică adecvată, pe când surprizele arheologice par a depinde încă de excavaţii amânate sine die, de cercetări de teren, de reinterpretări convingătoare etc.
Pe de altă parte, acest mélange complicat, al unui Ovidius aflat la intersecţia expediţiilor neresemnate ale filologilor, istoricilor, artiştilor etc. măreşte, aici, în România, şansa unor întâlniri fecunde între tehnicile şi mijloacele de lucru ale exegeţilor, şansa recuperării / identificării unui profil paradigmatic al unui Ovidius de tip proteic. Această şansă se diminuează în Europa şi SUA. Performanţa exegetică a acestor medii, cărora textele lui Ovidius le sunt familiare şi naturale, scade considerabil şansele ca acolo să se producă surprizele exegetice aşteptate încă în istoria lecturii critice a lui Publius Ovidius Naso…
Italia, care a generat, de bună seamă, până în prezent, ca patrie naturală a lui Ovidius şi mai ales ca patrie critică a sa, numeroase paradigme ale lecturii critice ovidiene (paradigme care adesea nici nu au trecut graniţele României, din motive de insularizare culturală a spaţiului autohton în perioada comunistă şi de lenevie a elitei noastre literare/critice/ filologice în perioada post-comunistă), pare a nu mai produce noi paradigme critice (această aserţiune critică funcţionează cel puţin pentru literatura ovidiană de exil, văduvită de interesul pe care şcolile critice post-structuraliste îl acordă, prioritar, Metamorfozelor). În schimb, în câmpul cultural românesc, şansa noii / următoarei paradigme critice a lui Ovidius este încă vie, din motive de noroc circumstanţial (explicate detaliat în volum).
O şansă rarisimă am pierdut-o deja. Marin Mincu, poate singurul nume cultural din România care putea susţine acest pariu, a decis, în anii ‘90, să-şi consume potenţialul critic unic în ţară (şi rar în lume) într-un roman premiat în locul unui proiect critic paradigmatic (pentru care, altfel, a avut chemare; de care, de altfel, s-a lăsat sedus). Mai mult – Marin Mincu, poate singurul nume cultural din România care putea susţine acest pariu (sau care putea măcar să îl anvelopeze critic exemplar), a decis, la început trist de decembrie 2009, să îl urmeze în moarte pe Ovidius. Din aceste două culpe de destin, am rămas mai săraci în exegeza ovidiană. Şi am ratat o şansă uriaşă de a construi paradigma critică de care vorbeam. Marin Mincu era un exeget pur-sânge, devorator de pariuri critice mari, constructor de paradigme; cunoştea în detaliu şcoala critică italiană, ştia limitele, performanţele, ratările ei; avea o empatie organică pentru literatura latină/italiană; cunoştea foarte bine literatura ovidiană; credea în mituri întemeietoare, în paradigme, în semioză (Dracula şi Ovidio) şi ştia foarte bine drumul cel mai sigur spre soluţii critice inovatoare, originale, sistemice, germinative (de la textualism la autenticitate, de la modele semiotice la scriitură, de la realul textului şi al scriiturii la modele semiologice etc.).
Totodată, reacţia promptă exemplară a unor critici literari monumentali şi emblematici pentru noile şcoli de critică literară românească (Mircea A. Diaconu, Adrian Dinu Rachieru, Iulian Boldea etc.) la provocarea noastră de aici, din Răzbunarea barbarilor (provocarea de a testa, în premieră, recuzita lor critică la literatura ovidiană), demonstrează că resursele criticii româneşti sunt departe de a se recunoaşte înfrânte în trânta cu pariurile mari.
În noile şcoli critice de care vorbeam, există un deficit de atenţie în ceea ce priveşte literatura clasică şi filologia clasică în general. O pudoare bazată, probabil, pe principii nobiliare potrivit cărora de literatura clasică nu trebuie să se atingă decât exegeţii proprii, a împiedicat criticii şi istoricii literari cu acces facil la chei potrivite (actuale) de lectură critică să transfere către Ovidius, bunăoară, expertiza lor critică, metodele, tehnicile şi rezultatele unui mod operandi critic care funcţionează cu succes în decodarea altor zone şi teme ale literaturii noastre.
Cu siguranţă că o lectură critică a literaturii de exil a lui Ovidius cu folosirea unor chei de lectură atipice, precum analiza discursului, abordarea semiotică, utilizarea unor operatori intertextuali etc., ar genera surprize de impact.
În contextul lecturilor critice la nivel european şi mondial semnalate separat, pare că ar exista suficiente date exegetice care să ateste o tendinţă post-structuralistă de reinterpretare a textului ovidian. Deocamdată, această tendinţă se focalizează pe Metamorfoze, text apreciat ca fiind magnus opus ovidian. Este foarte posibil ca rezultatele critice ale noilor abordări (analiza din perspectiva intertextuală a dispozitivelor literare, narative/epice sau poetice ale Metamorfozelor, polemica privind discursul elegiac din Metamorfoze etc.) să fie extrem de utile pentru extrapolarea datelor critice la Tristele şi Pontice, texte a căror natură elegiacă cerberii critici o păzesc de orice îndrăzneală sau erezie (ne permitem noi una, în studiul O paradigmă eretică: ceremonialul textului în literatura de exil – Tristele şi Ponticele, cu speranţa că timpul reevaluării critice a operei lui Ovidiu nu va ocoli totuşi malul stâng al Pontului Euxin).
Ne încăpăţânăm să credem că surprize colosale ne pot aştepta dincolo de poarta critică la care nu am bătut niciodată – lectura semiotică a literaturii de exil a lui Publius Ovidius Naso, prin analiza prioritară a ficţionalităţii acesteia, în dauna factualităţii ei (care a consumat energiile critice autohtone în ultimul veac).
Pentru ca datele critice să fie accesibile exegeţilor români, este nevoie însă de un efort susţinut – de traduceri în limba română ale textelor critice/exegetice fundamentale, de actualizări ale bibliografiei ovidiene, precum şi de studii critice autohtone solide, care să sporească actualul inventar critic la nivel european şi mondial.
Volumul acesta, Răzbunarea barbarilor…, reprezintă un prim pas extrem de important în acest sens, pentru că aduce în spaţiul culturii române vocile a 4 ovidianişti din Italia, făcând cunoscute în mod direct o parte din rezultatele critice la care va fi ajuns astăzi exegeza italiană.
Este nevoie să evadăm din perspectiva bucolică în care s-a cantonat exegeza românească, pentru a căuta iconul şi semnul în textul ovidian, în special în Tristele şi Ponticele, de care, teoretic, ne leagă o geografie comună. Autoizolarea în perspectiva sociologică, tradiţionalistă, cu ignorarea imperială a textului, în răsfăţul întotdeauna comod şi fără riscuri, însă şi fără plus-valoare, al paseismului şi pastişei, nu ne va aduce aproape de marea exegeză a lui Ovidius.
De aceea continuăm să lipsim din formatele critice în care se discută topoii critici relevanţi ai exegezei ovidiene (d.e. Convenţia Internaţională de Studii Ovidiene, a cărei ultimă ediţie a avut loc la Sulmona, în aprilie a.c, cu participarea a 24 de exegeţi).
Asumându-ne doar bucolicul ovidian, în locul semnului său literar şi al iconului, ratăm şansele unei noi perspective de interpretare paradigmatică a textului său (măcar a literaturii de exil), şansă care chiar există (încă modestă, încă văzută doar de marii utopici), aici.
În Tomisul părăsit de Ovidiu(s).
