Românii au avut limba. Şi pe baza ei s-a construit şi constituit restul. Aşa cum pentru evrei Biblia a fost patria lor călătoare, cum frumos scria Heine, pentru români, limba a fost patria lor vorbitoare…
Ziua Limbii Române la Beijing
A treia ediţie a evenimentului „Cinstirea Zilei Limbii Române” a avut loc în cadrul Târgului Internaţional de Carte de la Beijing, la Noul Centru Expoziţional. Evenimentul s-a desfăşurat în sala de conferinţe oferită de organizatorii Târgului, fiind moderat de către Constantin Lupeanu, directorul ICR Beijing. Din partea României au luat cuvântul Béla Dan Krizbai, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, Dan Dungaciu, scriitor, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, poetele Denisa Comănescu şi Aura Christi, care a venit la Beijing după ce a participat la un alt 
Salon Internaţional de Carte şi Copyrighturi, desfăşurat în capitala regiunii Shandong, Jinan, sub auspiciile Universităţii din Shandong.
Din partea Chinei, au susţinut prelegeri domnul prof. Ding Chao, directorul Centrului de Cercetare pentru Europa Centrală şi de Est, profesor de limba română, fin cunoscător al limbii noastre, domnul Gao Xing, redactor şef al revistei Literatura lumii şi traducător de limba română, şi domnul Wang Chuan, profesor univ., pictor şi scriitor. La eveniment au participat reprezentanţi ai Asociaţiei de Prietenie China-România, reprezentanţi ai mass-media, profesori şi studenţi chinezi şi români, românologi, rezidenţi români în Beijing, public larg. Promovarea limbii române în China se face prin organizarea de acţiuni în colaborare cu Universitatea de Limbi Străine din Beijing şi cu Universitatea de Studii Străine din Beijing.
„Ziua Limbii Române” este stabilită prin Legea nr. 53/2013 şi se sărbătoreşte în fiecare an, în data de 31 august. Potrivit acestei legi, autorităţile centrale şi locale, inclusiv reprezentanţele în străinătate marchează acest moment prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, având caracter evocator sau ştiinţific. Pe lângă marcarea unui eveniment cultural important, acţiunea încurajează colaborarea dintre scriitorii români şi chinezi consacraţi, promovând în acelaşi timp limba şi literatura română contemporană. (ICR. Biroul de presă)
La români, limba a făcut statul şi nu statul limba
Dacă ar fi să răspundem la întrebarea de ce trebuie ca statul român, prin reprezentanţii săi, să sărbătorească Limba Română în fiecare an, pe 31 august, răspunsul este unul singur: pentru că îi datorează enorm. La români, limba a făcut statul şi nu statul limba. Vorba adâncă a lui Eminescu, după care „limba e stăpâna noastră”, are semnificaţii multiple, dincolo de ontologia heideggeriană: limba română a fost liantul şi nucleul dur a ceea ce literatura de specialitate numeşte etno-simbolism, fundamentul oricărei construcţii naţionale ajunsă la faza de statalitate.
Spre deosebire de alte popoare, românii nu au avut alte mecanisme de ţinere laolaltă: state medievale care să îi cuprindă pe toţi, sisteme comune de taxare, universităţi, apartenenţe politico-religioase. Românii au avut limba. Şi pe baza ei s-a construit şi constituit restul. Aşa cum pentru evrei Biblia a fost patria lor călătoare, cum frumos scria Heine, pentru români, limba a fost patria lor vorbitoare…
Nu statul a decis, precum la alte naţii latine, cum trebuie să arate limba, ci ea s-a plămădit, într-o osmoză şi unitate deopotrivă enigmatice şi miraculoase, dacă ar fi să îl parafrazăm pe Gheorghe Brătianu, în jurul unor repere ferme, ne-stata-le, ne-instituţionalizate, care au culminat cu opera lui Mihai Eminescu.
Din acest motiv statul român a fost şi este profund dator limbii române şi de aceea trebuie să o sărbătorească oricând şi oriunde s-ar afla emisarii săi.
Academia Română – un proiect lingvistic care anticipează statalitatea împlinită
În sprijinul acestei idei de limbă ca fundament al proiectul naţional şi al viziunii unei statalităţi împlinite vine şi înfiinţarea Academiei Române. Proiectul de statut a fost elaborat din 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire şi s-au făcut primele donaţii. La 1 aprilie 1866, la propunerea lui C.A. Rosetti, prin decret al Locotenenţei Domneşti se înfiinţează în Bucureşti Societatea Literară Română, „cu scopul de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române”. Ea urma să fie alcătuită, pentru început, din 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti, chiar dacă aflate 
în afara statului român la vremea respectivă; un lucru care denotă viziune, nu doar culturală, ci şi politică.
Între fondatori sunt 7 din Principatele Unite (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Ion C. Massimu), 3 din Transilvania (Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu), 3 din Basarabia (Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu), 2 din Bucovina (Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici), 2 din Banat (Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş) şi 2 aromâni de la sud de Dunăre (Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici). Apoi acestor nume se vor adăuga şi alte personalităţi începând cu anul următor precum Titu Maiorescu. Primul preşedinte al Societăţii Literare Române, devenită în 1867 Societatea Academică Română şi în 1879 Academia Română, a fost Ion Heliade Rădulescu. Pe 12 august 1869 încep dezbaterile pe marginea Dicţionarului limbii române, considerat „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru naţional”.
Construcţia Academiei Române, centrată pe limba română şi vizând teritoriile pe care se vorbea aceasta, a fost ea însăşi un proiect politic vizionar care avea să se împlinească la 1 decembrie 1918.
1 Decembrie adună românii şi limba lor laolaltă
„România dodoloaţă” a fost exprimarea politică maximală a spaţiului de răspândire a limbii române. Suprapunerea nu a fost, nici pe departe, completă. Istoricul Nicolae Iorga remarca, şi atunci, că „România este înconjurată de români”.
Dincolo de asta, 1 decembrie 2018 a fost clipa astrală a românilor pe care, anul care vine, o vom omagia, sperăm, cum se cuvine. În mod natural, cu un pic de inteligenţă, România are toate datele să sărbătorească senin şi roditor 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare.
Beneficiara schimbării esenţiale de viziune istorică de după primul război mondial, impecabil exprimată de preşedintele american Woodrow Wilson – „principiul naţionalităţior” care devenea noua „idee-forţă” a istoriei şi în acest spaţiu – România nu are, în realitate, nimic de împărţit cu niciunul dintre vecinii ei. Nici măcar cu Ungaria! La vremea respectivă, Ungaria nu exista, doar un Imperiu care a căzut la examenul istoriei la fel cum făcuseră şi altele. Disputa româno-maghiară pe acest dosar e ridicolă sau falsificată: dacă Budapesta are nemulţumiri legate de soarta Imperiului Habsb
urgic (repetăm, nu ale Ungariei, căci aceasta nu exista atunci ca stat cu reprezentare internaţională), acestea trebuie adresate nu Bucureştiului, ci… Washingtonului, căci el a consfinţit la implementarea acestui principiu, alături de partenerii victorioşi (Marea Britanie, Franţa etc.) în război. „Pax amaericana” bazată pe principiul naţionalităţilor – asta înseamnă, de fapt, Trianonul.
Acesta este motivul pentru care ideea demult sugerată de noi a unei statui a preşedintelui american Woodrow Wilson la Bucureşti, inaugurată cu ocazia Centenarului, ar fi nu doar o corecţie istorică necesară, dar şi un gest strategic esenţial. O mână întinsă Ungariei de a ne asuma, împreună, ce s-a petrecut acum 100 de ani. O mână care, deocamdată, pare suspendată…
Indiferent însă de conjuncturi, cu ocazia Centenarului, nu trebuie să uităm de importanţa strategică a limbii şi valenţelor ei diferenţiatoare în această zona. Românii au fost şi sunt – cum s-a spus – „o insulă latină într-o mare slavă”, iar limba română – o limbă de extracţie latină. Nu e inutil să repetăm asta, mai ales azi. Latinitatea noastră a fost şi trebuie să rămână un reper identitar şi strategic major.
Românii şi latinitatea. O reamintire necesară
În mod fatal, orice asumare naţională trebuie să vizeze apartenenţa României la „blocul latinităţii” orientale şi importanţa acestei adeziuni la forjarea conştiinţei de sine care avea să se împlinească la 1918 prin Unirea tuturor românilor. Dimensiunea latinităţii a fost elementul primordial al „potenţialului etnosimbolic” al românilor în cursul istoriei, uneori exagerat, chiar, din raţiuni strategice. Astăzi, în perspectiva lui 2018 (Centenarul) şi 2019 (Preşedinţia UE), ideea latinităţii şi a limbii latine ca prima instituţie europeană este o excelentă oportunitate de utilizare internă şi internaţională.
La nivel european, proiectul latinităţii trebuie să plece inclusiv de la constatarea eşecului proiectului european la nivel identitar, sursa crizelor multiple la care asistăm astăzi pe continent. Faptul că, niciodată, indiferent de circumstanţe, din 1994 încoace europenii nu s-au identificat ca „numai europeni” mai mult de 4% (iar „numai naţionali” şi „naţionali şi europeni” undeva la 82-84%) indică resorturile profunde ale crizei continentului nostru. Fără un fundament cultural (spiritual) solid, o identitate europeană nu se poate naşte şi, de aici, nici un proiect european consistent. Latinitatea/limba latină este un ingredient fundamental într-o asemenea construcţie şi această idee trebuie să fie unul dintre obiectivele promovării şi asumării unui asemenea proiect.
Pe această bază, vor trebui cercetate într-un eventual proiect românesc dedicat limbii latine şi latinităţii toate dimensiunile acestora: Harta distribuţiei limbii latine şi a alfabetului latin la nivel continental şi global (de ce constatăm o preponderenţă a alfabetului latin); Configuraţiile politice şi geopolitice care s-au constituit de-a lungul veacurilor în jurul ideii de latinitate; Potenţialul politic şi economic al unei asemenea configuraţii astăzi şi rolul României într-o asemenea construcţie; Va trebui elaborată pentru prima dată la nivel mondial o cercetare care să reflecte în volume publicate în limbi de circulaţie europeană ce înseamnă şi cum se manifestă o „geopolitică a latinităţii”, pe ambele dimensiuni evocate deja: dimensiunea obiectivă (ce înseamnă astăzi blocul latinităţii şi ce dimensiuni obiective are), dar şi subiectivă (autopercepţia acestui grup/bloc lingvistic şi identitar, dar şi percepţia lui din exterior ca bloc unitar în măsura în care aşa ceva există).
Dincolo de geopolitica latinităţii se poate trece, în măsura în care „latinitatea” este asumată ca o componentă strategică a europenităţii, la o geopolitică a Europei în actualul context. Legătura dintre latinitate şi Europa în această ecuaţie există doar în măsura în care prima contribuie la identitatea culturală şi, pe această bază, strategică, a celei de-a doua. O Europă fără o identitate asumată NU va deveni niciodată un actor strategic sau geopolitic global. Este, cum ar spune latinii, o condiţie sine qua non. Triada latinitate-identitate-geopolitică este din acest punct de vedere esenţială şi nici un termen din ea nu poate fi eludat sau eliminat. Asemenea eforturi epistemice precum cele sugerate mai sus presupun un travaliu de cercetare care ar putea lesne pune bazele unui institut specializat şi dedicat exclusiv unei asemenea teme.
Diaspora recentă şi limba română
O Europă fără o identitate asumată NU va deveni niciodată un actor strategic sau geopolitic global. Este, cum ar spune latinii, o condiţie sine qua non. Triada latinitate-identitate-geopolitică este din acest punct de vedere esenţială şi nici un termen din ea nu poate fi eludat sau eliminat.
Mai este un motiv pentru care latinitatea trebuie să devină sau să redevină obiect de cercetare în România, respectiv aşa numita diasporă recentă a României, localizată, deloc întâmplător, în statele latine: Italia, Spania, Franţa, Portugalia. Un proiect dedicat latinităţii şi relaţiei României de azi cu acest spaţiu trebuie să vizeze şi prezenţa românească, masivă, la nivel de milioane, în aceste spaţii.
Cum faci să prezervi, în spaţiul latinităţii şi al Europei, limba română? Prin ce mecanisme, prin ce mijloace, construind şi promovând ce fel de instituţii?
Studiile sociologie aplicate acestor chestiuni ne indică următoarea configuraţie. Prima generaţie de emigranţi încearcă, fără să reuşească până la capăt, să se integreze în respectivele comunităţi de destinaţie. E un efort complicat, niciodată împlinit până la capăt, căci, cu toate eforturile, nu vor vorbi limba precum nativii, nu vor fi „de-ai lor” şi vor purta permanent stigmatul naşterii pe alte meleaguri. Acest eşec parţial de integrare, conştientizat, evident, este resimţit mai mult sau mai puţin dureros. De aici şi ideea fixă că urmaşii nu mai trebuie să treacă niciodată prin aşa ceva, iar acest deziderat moral se subsumează tuturor eforturile educative, instituţionalizate sau nu, aplicate celei de-a doua generaţii. Aceasta, tocmai pentru a nu mai fi precum părinţii ei, este instruită la şcoli locale, integrată profund în comunitate, iar limba nativă, în cazul nostru, română, devine preocupare secundară, eventual un hobby. Părinţii, tocmai din teama de a nu rata integrarea „completă” a copiilor în societăţile gazdă, nici nu forţează asta, asumându-şi, în numele unei integrări plenare, riscul deznaţionalizării.
Cu a treia generaţie se produce altceva. A doua generaţie, născută în statele gazdă şi integrată, fără complexe, dar şi mai prost vorbitoare a limbii părinţilor lor, îşi permite să discute deschis cu copii ei despre originile bunicilor. Aici apare, la acest nivel, interesul pentru locurile de baştină. Nepoţii vin să viziteze locurile natale ale bunicilor, interesul pentru origini sporeşte, inclusiv cel pentru limbă.
Studiile sociologice arată că apetitul lingvistic creşte la a treia generaţie, de aici şi avertismentul că o eventuală decuplare de România, inclusiv la nivelul posibilităţii de instruire în limba română, a celor plecaţi, nu e o fatalitate, iar acţiunile statului trebuie calibrate în consecinţă.
Limba – şi supravieţuirea acesteia – are raţiunile ei pe care raţiunea, uneori, nu le poate pricepe.
Narcisismul micilor diferenţe.
Confruntările limbii române
Dacă am vorbit despre statutul limbii române în Occident (noua diasporă), să spunem câteva vorbe despre statul acesteia în vecinătate (comunităţile istorice).
Nu stă foarte bine la nivel de recunoaştere publică/politică. Freud numea procesul „narcisismul micilor diferenţe”. Este vorba, în esenţă, despre manifestarea tensiunilor şi a urii în raport cu cel cu care eşti, în esenţă, mai apropiat, cu care ai mai multe în comun, mai mult de împărţit. Duşmanul „apropiat” este mult mai periculos decât duşmanul „îndepărtat”.
Exemplele abundă şi nu e cazul să dăm decât unul: lupta fioroasă din fosta Iugoslavie şi disputele violente între diverse popoare/ populaţii care avea incomparabil mai multe lucruri în comun decât deosebiri.
Nu e vorba despre a merge pe o explicaţie de tip freudian; e suficient să enumerăm aici câteva dispute actuale ale limbii române. Am selectat patru.
Efortul de a compensa, atât cât se mai poate, ratarea unei generaţii de politicieni chinezi care rostea versuri de Eminescu, este teribil. El trebuie făcut cu conştiinţa limpede că aceea generaţie nu va mai veni, poate, niciodată. Cu toate acestea, faptul că omagiem limba română la Beijing, este o asumare şi un semnal că merită, cel puţin, încercat.
Republica Moldova: Războiul lingvistic din stânga Prutului nu e epuizat, căci limba română nu şi-a găsit – formal, nu substanţial – locul cuvenit în Constituţia Republicii Moldova, în ciuda Hotărârii Curţii Constituţionale Nr. 36/05.12.2013 care stipula că denumirea oficială a limbi în Republica Moldova este „limba română”, nu „limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine” (Art. 13). Deocamdată, Parlamentul Republicii Moldova nu a adus Constituţia republicii în conformitate cu decizia Curţii şi nu a modificat articolul cu pricina în Constituţie. De unde şi „libertatea” unora de a utiliza în continuare sintagma „limbă moldovenească”, inclusiv la nivelul site-ului oficial al Preşedinţiei Republicii Moldova.
Ucraina: oficial, Kievul păstrează, încurajează şi menţine – la fel ca şi Chişinăul – diferenţa între „moldoveni” şi români şi „limbă moldovenească” şi limbă română. Este unul dintre cazurile cele mai flagrante ale ne-cooperării româno-ucrainene. Recent, noua lege a educaţiei proaspăt promulgată de Preşedintele Poroşenko şi care, în esenţă, blochează învăţământul în limba maternă la toate nivelele, nu face decât să mai dea o lovitură (şi) statutului limbii române în acest stat, statut care, după căderea URSS-ului, aparent paradoxal, a intrat într-o degradare vertiginoasă. În plus, ca tacâmul să fie complet, Institutul Cultural de la Kiev, solicitat de multă vreme de partea română, a rămas deocamdată pe hârtie, din pricina unor impedimente administrative pe care Kievul, „democratic şi pro-european”, nu vrea sub nici un chip să le soluţioneze în favoarea proiectului.
Serbia: copiind, parcă, modelul sovietic al „moldovenismului” opus identităţii româneşti, Belgradul susţine că în regiunile locuite de români, în special în Valea Timocului, nu locuiesc de fapt români, ci o populaţie „vlahă”. După modelul sovietic al modificării limbii române şi transformarea în „limba moldovenească”, autorităţile sârbe au inventat chiar „limba vlahă”, după ce au adoptat, în 2012, un aşa-zis alfabet vlah, cu grafie slavonă. Este vorba în realitate despre alfabetul sârbesc căruia i-au mai fost adăugate cinci caractere. Decizia de adoptare a alfabetului vlah a fost luată în ciuda faptului că, pe 27 ianuarie 2012, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a aprobat un amendament privind introducerea unui mecanism de monitorizare a modului în care sunt respectate drepturile minorităţii române din Serbia.
Chestiunea aromânească: bătălia aici este legată de statutul dialectului aromân, pe care unii îl vor transformat în „limbă”, diferită, evident, de limba română şi, pe această bază, se doreşte consacrarea inclusiv a diferenţelor etnice între român şi „aromân”. Disputa are, evident, o încărcătură politică, iar actorii implicaţi în ea sunt mulţi, diverşi şi tenace.
Să mai spunem o singură chestiune aici, anecdotică, legată de bătăliile identitare în care este implicată limba română în imediata noastră vecinătate.
Singura vizită a unui preşedinte al R.P. Chineze în Republica Moldova a avut loc în perioada 19 – 20 iulie 2001, când preşedintele Jiang Zemin, la invitaţia preşedintelui Vladimir Voronin, a fost prezent la Chişinău. Delegaţia a fost dusă – cum altfel? – la Cricova, pentru o masă festivă şi o degustare. Acolo au participat, ca invitaţi, mai mulţi oficiali şi diplomaţi. Să reamintim că Vladimir Voronin şi Partidul Comuniştilor din RM tocmai câştigaseră alegerile parlamentare (21 februarie 2001) pe o platformă net anti-românească şi radical împotriva etnonimului „român” sau glotonimului „limbă română”.
I s-a dat cuvântul, în deschidere, extrem de ceremonios, Preşedintelui Jiang Semin. Acesta, la fel de ceremonios, a privit audienţa şi a spus: „Voi începe alocuţiunea mea spunând câteva cuvinte în… limba română!”. Toată asistenţa a înmărmurit, privirile s-au aţintit spre generalul Voronin care, vizibil mai palid, n-a îndrăznit să-l corecteze pe preşedintele Republicii Populare Chineze.
Atunci când se părea că nu mai are cum, cu sprijin chinez, limba română a repurtat un surprinzător succes de etapă în R. Moldova. „Incidentul” de la Cricova a fost cel mai comentat moment al vizitei lui Jiang Zemin la Chişinău.
Ce (mai) poate oferi Bucureştiul azi? România şi China
Vizita de la Chişinău pe care am invocat-o s-a petrecut acum aproape 17 ani şi ea măsoară, într-un fel, un eşec al relaţiei bilaterale româno-chineze: eşecul nefructificării generaţiei de lideri politici chinezi care vorbea sau înţelegea limba română. Nu mai are rost acum să clarificăm dacă de vină au fost oamenii sau vremurile. Important e să conştientizăm că o etapă ulterioară de construcţie a relaţiei bilaterale se bazează azi pe mult mai puţin.
România nu mai e pe harta strategică şi economică a Chinei, liderii politici şi financiari de la Beijing nu mai recită versuri româneşti, traducătorii s-au redus vizibil în ciuda faptului că mai există în China impecabili vorbitori de limba română sau traducători eminenţi de poezie românească.
România pare că a pierdut startul şi în raport cu vecinii săi. Cine merge la Budapesta, vede o clădire elegantă, în apropierea parlamentului maghiar, pe care scrie Bank of China. E un pas semnificativ. Investiţiile chinezeşti în Ungaria sunt undeva la 4 miliarde, în România de patru ori mai puţin. Budapesta are zbor direct la Beijing, Bucureştiul doar aspiră la asta.
Şi, totuşi… Chiar dacă China are investiţii şi proiecte mai serioase şi în Ungaria, şi în Polonia, comparativ cu România, realitatea este că, de fapt, pe China nu o interesează nici Polonia, nici Ungaria ca atare – o interesează Uniunea Europeană. Din această perspectivă, dacă aş fi chinez, când m-aş uita strategic la Europa de Est, aş vedea următorul lucru. Proaspătul preşedinte francez Macron, care va fi unul dintre motoarele proiectului european, alături de cancelarul Angeka Merkel, este acum în vizită în Europa de Est (n.n.: la data prezentării conferinţei). Ostentativ, a evitat state precum Polonia au Ungaria, şi şi-a început vizita la Bucureşti. Sigur, se poate spune că e o întâmplare sau o chestiune de agendă. Dar nu e nici una, nici alta. Este un semnal limpede că Europa nu mai este dispusă să înghită dizidenţele încruntate ale unor răsăriteni şi că va acţiona sau reacţiona în consecinţă.
Dacă nu eşti CA noi, nu poţi să fii CU noi. Acesta va fi semnalul pe care îl va transmite tot mai apăsat Bruxellesul.
Şi dacă aşa stau lucrurile, dacă aş fi chinez, nu aş căuta să mă instalez în state dizidente, căci nu mă interesează dizidenţa lor. Mă interesează UE, deci, nucleul dur, şi acolo se poate ajunge mai lesne nu prin Budapesta sau Varşovia, ci prin acele state care şi-au declarat adeziunea fermă la acest nucleu, respectiv, România. Nu e o chestiune de nostalgii, simpatii sau reverenţe istorice, ci o chestiune pragmatică, bazată pe realităţi şi perspective de termen scurt şi mediu, la care, dacă stai să cauţi şi te interesează, poţi găsi şi justificări discursive de tipul unei bogate colaborări între cele două state cu ceva vreme în urmă (până la urmă, România a fost al treilea stat din lume care a recunoscut Republica Populară Chineză!).
De aceea Bucureştiul trebuie să rămână important pentru Beijing. Din pricina potenţialului regional, dar şi a potenţialului canal deschis către nucleul dur al UE, cel ţintit în realitate de China.
Poate cultura, schimburile academice sau traducerile să contribuie la o apropiere mai rapidă şi la conştientizarea promptă a unui potenţial de colaborare încă nefructificat? Probabil că da, într-o oarecare măsură. Fără să ne facem mari iluzii, să recunoaştem, totuşi, că o mai bună cunoaştere a României în China şi, de ce nu, o mai corectă şi relaxată asumare a Chinei la Bucureşti, ar face mai uşoară trecerea spre posibilul parteneriat dintre noi.
Efortul de a compensa, atât cât se mai poate, ratarea unei generaţii de politicieni chinezi care rostea versuri de Eminescu, este teribil. El trebuie făcut cu conştiinţa limpede că aceea generaţie nu va mai veni, poate, niciodată. Cu toate acestea, faptul că omagiem limba română la Beijing, este o asumare şi un semnal că merită, cel puţin, încercat.
august 2017,
Beijing
Vezi cărțile apărute în Colecția Civilizația și cultura chineză
