Nu e vorba de cazuri izolate, nesemnificative, ci de un fenomen foarte grav al „revizionismului” postdecembrist al deţinătorilor puterii în cultură, fenomen asociat cu acela al demitizărilor menite să elimine din centralitatea canonică a literaturii şi culturii române valori ca Eminescu, Iorga, Blaga, Rebreanu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş.a.m.d. Radiografierea fenomenului a fost realizată îndeobşte de două cărţi-eveniment semnate de Gabriel Andreescu şi Nicoleta Sălcudeanu
După lectura recentei sale cărţi Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (Editura Academiei, Bucureşti, 2013), un eseu interdisciplinar remarcabil, de o uriaşă combustie interioară, Aura Christi îmi trimite o carte scrisă la o tensiune similară, dar de o cu totul altă factură, ancorată în cascada vieţii literare şi culturale postdecembriste: Acasă – în exil. Neîndoielnic, un titlu mai mult decât provocator, marcând bătăliile literare duse de autoare pe malurile Dâmboviţei după descinderea din Basarabia natală, care a format-o până la 26 de ani. Titlul poartă în el oarecum dâra de memorie a celebrei cărţi din 1927 a lui Julien Benda, La trahison des clercs, prin care filosoful şi prozatorul îi acuza pe cărturari că şi-au trădat menirea spirituală/ estetică, aventurându-se în bătăliile politice şi ideologice ale vremii. Modelul lăsat de Benda a marcat şi pe alţi scriitori şi gânditori, la noi, cel mai cunoscut 
caz de după 1989 fiind Nicolae Breban, care, în 2009, a surprins lumea literară cu Trădarea criticii, carte care, împreună cu altele trei „prefiguratoare” (Confesiuni violente, 1994, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 1997, Aventurierii politicii româneşti. Istoria dramatică a prezentului, 2010), au şi făcut din prozator un intelectual la fel de incomod, ca să mă exprim eufemistic, ca şi Paul Goma, Cezar Ivănescu sau Adrian Marino, cel care ne-a lăsat, în postumitate, fulminanta carte confesivă Viaţa unui om singur (2010).
Trădarea criticii, căreia Aura Christi îi dedică un întreg capitol în cartea de faţă, a stârnit disputa chiar începând cu titlul, sintagma ascunzând o ambiguitate, aş zice, chiasmatică. Mai mulţi comentatori s-au întrebat, alimentaţi chiar de „traducerea” brebaniană: cine pe cine trădează? Criticii sau critica? Întrebări care, după opinia mea, n-au vrut decât să ocolească miza majoră a cărţii lui Nicolae Breban, reducând-o, ca şi în cazurile Goma, Ivănescu, Marino, la simple răbufniri temperamentale şi complexuale resentimentare, denigrând imaginea unor critici şi scriitori din prim-planul vieţii literare. Reducţia aceasta va fi şi mai uşor aplicabilă cărţii Aurei Christi, care, prin titlul Acasă – în exil, ar putea fi acuzată că n-ar face decât să „mimeze” umbra maestrului ei de azi, Nicolae Breban. În prefaţa la Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Nicolae Breban anticipa privitor la reacţia criticii (cea vizată în propria carte) faţă de eseul Aurei Christi: „Eseul ei va fi ocultat sau răstălmăcit în atâtea şi atâtea moduri, mai mult sau mai puţin viclene, cu care ne-a obişnuit publicistica literară”. Din acest punct de vedere, Acasă – în exil este cu mult mai „vulnerabilă”, cu cât nu mai abordează o temă ancorată în secolul al XIX-lea, ci direct din plasma infernal-labirintică a strictei actualităţi literare. Comparativ cu Nicolae Breban, Aurei Christi i s-au găsit deja alte „păcate”, cu etichetări prăpăstioase, de care autoarea are cunoştinţă, reamintindu-le în diverse locuri din Acasă – în exil: o „walkirie” a publicisticii (Gheorghe Grigurcu), „nebună”, „bestie” pusă pe „scandal”, „nemernică” (vezi şi demascarea plagiatului în cazul Lev Tolstoi) etc., toate urmărind „decredibilizarea” şi minimalizarea demersului critic prin recursul la confuzia punctelor de vedere. Dar un asemenea mod de a răspunde la chestiuni de importanţă majoră dezvăluie, cum a demonstrat Mihai Ralea, o gravă carenţă a inteligenţei critice. În strălucita lui carte de eseuri Valori (1935), Ralea defineşte inteligenţa ca evitare a confuziei punctelor de vedere. Reiau şi aici exemplul său cu scena celor două studente de la Fizică. În plină dispută pe o anume temă, una dintre ele, nemaiavând argumente, a izbucnit în plâns, zicând: „Aşa-mi trebuie mie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!”. Nu se întâmplă acelaşi lucru cu aceia care, în plină „polemică”, în loc de argumente vin cu etichetări? „Metodă” des folosită în anii proletcultismului, dar nu numai, confuzia punctelor de vedere reizbucnind, în avalanşă, şi după 1989.
Avertizată asupra perfidiei falselor polemici ale etichetatorilor, deşi îşi subintitulează volumul Polemice, Aura Christi mărturiseşte: „Nu am stofă şi nici vervă de polemist”, maestrul ei fiind Dostoievski şi nu Bielinski. Poate, dar numai în sensul că argumentele polemicilor sale sunt, cu precădere, de ordin existenţial, nu raţionalist. De unde şi folosirea pluralului de la adjectiv – polemice, iar nu de la substantiv – polemici. E ceea ce dă substanţă şi originalitate felului ei de a polemiza, care face din Aura Christi o figură inconfundabilă a literaturii şi eseisticii feminine de la noi, apropiată oarecum de verva Magdei Ursache sau a Isabelei Vasiliu-Scraba, mai ales prin miza majoră a apărării valorilor naţionale.
Într-o recentă cronică (Pathos) la volumul antologic Tragicul visător (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013), prima selecţie de acest fel din opera poetică a autoarei, Ştefan Borbély constată că, organizate diacronic, „poemele constituie un sistem existenţial bine închegat, coerent până la detaliu”, dovadă că Aura Christi „a gândit dintotdeauna poezia ca sistematicitate bine definită, compusă din simboluri teme şi scenarii care se repetă obsesiv, sub diferite forme sau ipostaze. Pivotul principal îl reprezintă recursul la mit (e foarte multă mitologie în poemele Aurei Christi!), combinat cu un complex al «căderii» (sau «uitării») în lume, în care se regăsesc, deopotrivă de pregnante, atât scenariul clasic christic, al fiinţei pure, sacrificiale, care se încarcă de «păcat» fiind forţată să trăiască în lume, cât şi cel complementar, gnos
tic, al fiinţei de lumină aruncate în lume, făcute să suporte spasmodic vicisitudinile unei existenţe impuse, care o violentează.” Am puternice motive să cred că această coerenţă holistică a viziunii sale poetice se răsfrânge la nivelul întregii opere, inclusiv la eseistica de largă respiraţie şi la publicistică. Mai mult de atât, Aura Christi a învăţat să-şi construiască volumele, ridicându-le la rang de Carte, ceea ce puţini scriitori români ştiu să facă.
Într-o disociere temperamental-stilistică, Ştefan Borbély împarte poetele în „posesive”/ „devorante”, altele în „pasive”, lăsându-se posedate de viaţă, ca Aura Christi, în cazul ei mărcile stilistice centrale fiind reflexivul impersonal şi cel pasiv: „Aura Christi nu merge, ea însăşi, în întâmpinarea vieţii, nu stârneşte furtuni şi nu iscă patimi, ci aşteaptă ca viaţa – atroce câteodată, tandră şi delicată alteori – să vină peste ea, să o trăiască, să i se întâmple. Nu ştii niciodată foarte precis cine anume se consumă sau suferă în aceste poeme: autoarea, care şi-a «chircit» eul pentru a putea suporta «zidul» atroce din exterior, sau Viaţa însăşi, înţeleasă în sens metafizic, general, care o ia pe fiinţa numită Aura Christi ca pretext cosmic, jucându-se cu ea, supunând-o încercărilor, oferindu-i elixiruri sau, dimpotrivă, otrăvuri.” De unde şi obsedanta întoarcere a motivelor, simbolurilor, miturilor, la modul contrapunctic, mod stilistic-muzical prezent, deopotrivă şi în eseuri, inclusiv în publicistica din Acasă – în exil, doldora de repetiţii şi reveniri, aparent redundante. Polemicile ei nu sunt „atacuri”, cum s-ar putea crede, ci, paradoxal, forme de întâmpinare a violenţelor, adesea atroce, ale vieţii literare. Autoarea reacţionează, dionisiac, dacă vreţi, în sensul dat cuvântului reacţionar de către Eminescu.
Vorbeam de grija pentru arhitectonica volumelor. E prezentă şi în Acasă – în exil, chiar dacă materialul este publicistica risipită, în bună parte, în revistele Cultura şi Contemporanul. Dacă eseul despre Dostoievski şi Nietzsche e construit „treimic”, aici ne propune o carte heptagonală, cu „şapte peceţi” (Eminescu) de desfăcut în viaţa literară actuală, toate „cazurile” supuse, contrapunctic, dezbaterii fiind, de facto, unul singur: destinul culturii româneşti, destin pe care o româncă venită din infernul celor două veacuri de rusificare basarabeană îl resimte cu o acuitate sângerândă. Cu ani în urmă, în 1992, reţineam reacţia similară a lui Dumitru Matcovschi, supravieţuitor, la limita morţii, al aceleiaşi condiţii istorice. Se ştie că ideologia „corectitudinii politice”, care ne-a cotropit, după 1989, a pus sub semnul întrebării existenţa naţionalului, acesta – spre Binele global al umanităţii – trebuind să dispară printr-o mankurtizare a tuturor popoarelor de pe planetă. Un intelectual de prestigiu (între mulţi alţii, altminteri) scria atunci, într-o publicaţie din Ţară, aproape cu indignare ideologică „europeană”, că noi nici măcar nu mai avem dreptul să ne considerăm români, fie şi numai prin faptul că nici un individ nu mai are sânge curat românesc, ca şi cum românitatea ar fi, pur şi simplu, o categorie strict biologică, nu una spirituală. Am reţinut în cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii reacţia lui Dumitru Matcovschi: „Cum adică nu există un român cu sânge curat în România? Dacă nu există, e pierdută ţara, dar dacă nu există în România, există în Basarabia.”(1) Sânge spiritual, euharistic! Probabil nu întâmplător revoluţia de renaştere naţională a pornit din Basarabia, într-o vreme când dictatorul de la Bucureşti n-avea altă ţintă decât să conserve comunismul, zicând că acesta va pieri „când o face plopul pere şi răchita micşunele”. Atunci când, după 1992, asupra Basarabiei s-a renăpustit crivăţul Siberiei, via Transnistria, Aura Christi a descins încrezătoare la Bucureşti. Curând însă va descoperi că lupta va fi aici la fel de grea ca pe malurile Bâcului. A trebuit să se transforme, în fragilitatea ei, într-o războinică (o „walkirie”), cum se arată în Acasă – în exil. Ceea ce constituie, de altfel, drama intelectualului român de la Eminescu la Mircea Eliade şi Cezar Ivănescu. Eliade spunea, în publicistica de tinereţe, că face parte dintr-o generaţie „fericită”, în sensul că pentru prima oară generaţia lui se poate dedica efervescenţei creatoare, fără grija idealului naţional înfăptuit la 1 Decembrie 1918. Numai că tăvălugul istoriei ne-a călcat iarăşi, sfâşiindu-ne geografia, istoria, spiritualitatea. O spune în conferinţa-eseu din 1953, Destinul culturii româneşti, unde subliniază, cu o forţă genială, primejdia adusă de ocupaţia sovietică, primejdie care, din păcate, este departe de a se fi încheiat după 1989, cuceriţi fiind acum de urmaşa vicleană a ideologiei marxist-leniniste, numită politically correct, având aceeaşi ţintă a nimicirii identităţii româneşti. În acest nou mediu s-a trezit scriitorul român, somat să se „piteştizeze”, de bună voie şi nesilit de nimeni, cu 
educatori de felul lui Vladimir Tismăneanu şi al celor din Grupul pentru Dialog Social, care au blocat un veritabil dialog în sânul intelighenţiei româneşti. De aici realitatea crudă a ceea ce Aura Christi numeşte trădarea scriitorului.
În capitolul al VI-lea, discursul critic se transformă, papinian, în dramă existenţială: „Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Cred că aceste întrebări, ce alcătuiesc titlul unei capodopere gauguiniene, mi-au dat şi îmi dau în continuare de lucru. Le consideram, uneori, stupide, inutile sau, mai grav, un mod de a irosi timpul. Or, laolaltă cu problemele ultimative, aceste întrebări – ca un câine de rasă bine dresat şi totuşi năbădăios – se întorc şi îmi fac zdrenţe liniştea. Apoi, ca şi când n-ar fi de-ajuns, apar variaţiuni sau ramificaţii ale aceloraşi grave întrebări, care hrănesc neliniştea şi imposibilitatea de a găsi soluţii”. Certitudinea era că vine din Basarabia, de acasă, acasă în România, precum visase viaţa întreagă Grigore Vieru să treacă Prutul. Întoarcerea acasă după două sute de ani n-a tămăduit-o de exilul interior trăit între Prut şi Nistru, exil atât de puternic cimentat în două veacuri, cum spune Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. De unde şi sentimentul dur al Aurei Christi că vine acasă tot în exil, într-o ţară copleşită de „legenda neagră” promovată în lume şi în interior chiar de politicieni şi de intelectuali, unde sub acoperişul unei dictaturi „cu aparenţele unei democraţii, s-a practicat pe scară largă, cu complicitatea scriitorilor care au trădat, erodarea creatorilor de vârf ai culturii române vii”, de la Eminescu şi Rebreanu până la Nicolae Breban şi Adrian Marino. Şi concluzia centrală care ascunde chiar miza întregii cărţi: „Acasă, în Basarabia, am asistat la o deznaţionalizare masivă, pusă la cale în statele periferice – inclusiv în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – de Imperiul Sovietic. De două decenii, acasă, în România, asist la deznaţionalizarea românilor şi urmăresc modul în care ţara mea şi a strămoşilor mei este supusă unui proces de deconstrucţie şi de mankurtizare. Nu cred că fenomenul globalizării, răspândit pe mapamond, a clătinat identitatea francezilor, a nemţilor, spaniolilor sau rădăcinile altor naţiuni. Oricât de straniu ori deplasat ar suna pentru urechile unor comentatori români, adepţi ai politicii corecte, voi spune un adevăr familiar naţiunilor mari ale lumii. Există lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt ţara, familia, limba, identitatea şi neamul”. Or, în România aceste dimensiuni ale fiinţării noastre se „negociază” de peste două decenii, în condiţii mistificatorii de intimidare, ameninţare că nu poţi fi „în rândul lumii”, „european” şi globalist, dacă nu renunţi la propria identitate, la propriile resurse umane, naturale, spirituale. Or, scriitorul român, de la cronicari la Şcoala Ardeleană, paşoptişti, marii clasici, generaţia Marii Uniri, cea interbelică au fost păzitori ai fiinţei româneşti prin forţa creaţiei şi a ethosului lor, cu întrerupere în deceniul proletcultist, pentru a se revigora cu generaţiile lui Nicolae Labiş, a lui Nichita Stănescu, a lui Nicolae Breban, Ioan Alexandru, a lui Cezar Ivănescu şi a Aurei Christi, de îndată ce o parte dintre optzecişti s-a trezit din torpoarea simulacrelor postmoderniste. Sintagma din titlu are, acum, o dublă trimitere: scriitorul român a fost trădat de elitele politice postdecembriste, după cum scriitorul, la rându-i, şi-a trădat menirea de păzitor al fiinţei naţionale. Soluţia, crede Aura Christi, este, pe de o parte, heideggeriana păzire a fiinţei de către poeţi, pe de alta, întoarcerea la vechea tablă a valorilor europene şi româneşti, toate abandonate de mentalitatea postmodernistă: „Poezia îşi află rădăcinile pretutindeni, ea revigorează viul, viaţa şi, ar fi spus descoperitorul voinţei oarbe de a fi, acel «grăunte de iubire adevărată», fără care în ţara frigurilor mari, care este poezia, sau acasă – în exil, nu ai cum să rezişti”.
Cu întoarcerea la poezie (în definitiv, limba care adăposteşte fiinţa), Aura Christi se întâlneşte cu Julien Benda din Trădarea cărturarilor, întoarcerea la esteticul trădat de scriitori de dragul ideologiilor lucrative. Această dimensiune străbate cartea autoarei noastre, ferind-o, astfel, de acuza înregimentării în altă ideologie militantă, fie şi opusă „corectitudinii politice”. Principiile şi figurile literare pe care le apără se ivesc în luminişul valorii, singurul care îndrituieşte la revizuiri critice, în sensul lovinescian al cuvântului, luminiş ocultat de căderea în revizionismul „corect politic” de după 1989. Principalii scriitori „trădaţi” cărora Aura Christi le ia apărarea sunt: Adrian Marino, Nicolae Breban, Paul Goma, Nicolae Balotă, Nichita Stănescu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu, Petru Romoşan ş.a. Primilor doi le închină capitole speciale.
După 1989, locul ideologiei marxist-leniniste a fost luat de „corectitudinea politică”, nu de o veritabilă democraţie a statului de drept. Perfidia a constat în aceea că noua ideologie s-a înfăţişat ca opusul celei marxist-leniniste, ca anticomunism. Filosofii au demonstrat demult că extremele se ating până la confuzie. Straniul paralelism dintre „corectitudinea politică” şi marxism-leninism a fost remarcat de gânditori, oameni politici şi scriitori ca Struan Stevenson (europarlamentar britanic), James Finn Garner (autorul celebrelor, de-acum, Poveşti corecte politic de adormit copiii)(2) sau de filosoful William S. Lind (3). 
Postmodernitatea a ajuns să se confunde cu această nouă ideologie, abandonând ceea ce am numit postmodernismul înalt (4) occidental din anii ’80. În literatura română postdecembristă, ideologia „corectă” a pătruns ca doctrină est-etică impusă de militantismul parizienilor de la „Europa liberă”, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, părinţii fondatori, împreună cu doctrinarul „societăţii deschise” de tip gorbaciovist, George Soros, şi cu ideologul „revoluţiei” din decembrie 1989, Silviu Brucan, a Grupului pentru Dialog Social. Succesul a fost asigurat de banii miliardarului Soros, genialul speculant la Bursă, apoi de prestigiul imens, binemeritat, al militanţilor anti-ceauşişti Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, primiţi zeieşte în ţară de Uniunea Scriitorilor, de GDS. Pe această filieră (demonstraţia aparţine Nicoletei Sălcudeanu (5)), criteriul estetic în valorizarea literaturii a fost abandonat în favoarea celui est-etic, purismul moral de factură maniheistă (cu ingerinţe catare) devenind noua armă ideologică de luptă împotriva oponenţilor, armă cu care au ocupat, altminteri, instituţiile de cultură postdecembriste. Aşa s-a născut revizionismul, pseudomorfoză culturală de esenţă similară cu revizionismul din perioada proletcultistă. Orice revizionism fundat pe alt criteriu decât cel estetic (singurul în stare să domine ideologicul prin ontologic) duce, inevitabil, la fabricarea de liste (cu pretenţii „canonice”). Tot ce nu intră pe aceste liste este considerat malign, bun de extirpat din „tabla de valori acceptate”. Fireşte, tradiţia listelor negre este veche, culminând cu Inchiziţia, cu ideologiile secolelor XIX-XX, comunismul, nazismul etc. Ar fi suficient să reamintim lista neagră (un volum de câteva sute de pagini) a operelor interzise de către regimul comunist în 1948. Sau de lista pictorilor „degeneraţi” de scos din muzeele germane, în vremea lui Hitler. Nu întâmplător Aura Christi îşi concentrează demersul ei în jurul sintagmei tabla de valori acceptate emisă de unul dintre marii beneficiari ai puterii culturale postdecembriste, Horia-Roman Patapievici. De cine acceptate? se întreabă, pe bună dreptate, autoarea. De o instanţă inchizitorială, ascunsă sub masca „elitismului” şi care se foloseşte de instituţii ale statului, precum CNSAS, pentru a elimina „incomozii” şi a frânge destine?
Primul caz la care se opreşte Aura Christi este Adrian Marino. Cartea postumă a acestuia Viaţa unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010), considerată îndrituit „una dintre cele mai mari cărţi de memorii date literaturii române”, a declanşat procesul postum al „compromiterii” de către cei vizaţi în paginile necruţătoarei confesiuni marinoiene, sub acuzaţia colaborării cu Securitatea. Cu mijloace similare, în 2008, reacţie la cărţile despre Marin Preda şi Nicolae Labiş, a fost „linşat” mediatic, grăbindu-i-se moartea, Cezar Ivănescu. Mecanismul a funcţionat şi în îndepărtarea lui Augustin Buzura de la conducerea ICR în favoarea lui Patapievici, apoi cu Eugen Uricaru, scos din cursa pentru preşedinţia USR, şi exemplele pot continua până la cazul central al cărţii Aurei Christi, acela al lui Nicolae Breban, şi el un „incomod” de anvergură prin publicistică şi, mai ales, prin cărţile amintite, în frunte cu Trădarea criticii.
Aşadar, nu e vorba de cazuri izolate, nesemnificative, ci de un fenomen foarte grav al „revizionismului” postdecembrist al deţinătorilor puterii în cultură, fenomen asociat cu acela al demitizărilor menite să elimine din centralitatea canonică a literaturii şi culturii române valori ca Eminescu, Iorga, Blaga, Rebreanu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş.a.m.d. Radiografierea fenomenului a fost realizată îndeobşte de două cărţi-eveniment semnate de Gabriel Andreescu (6) şi Nicoleta Sălcudeanu, lucrări la care Aura Christi apelează frecvent, aducând propriile argumente. În esenţă, veritabilii oponenţi ai regimului dictatorial din ţară s-au văzut etichetaţi drept „colaboraţionişti”, pe când „anticomuniştii” autocronici (cum i-a numit Paul Goma), inexistenţi sub regimul Ceauşescu, nu numai că îi fac uitaţi pe cei care au exercitat poliţie politică în structurile serviciilor secrete, dar transformă protestatarii şi victimele în vinovaţi. Argumentând, prin stăruitoare investigaţii în arhive, că Adrian Marino şi Nicolae Breban n-au fost colaboratori ai Securităţii, Gabriel Andreescu scrie: „Rolul călăilor şi victimelor se inversează, toţi nevinovaţii devin vinovaţi, iar adevăraţii vinovaţi devin eroi.” (Apud Aura Christi, p. 230). Dintr-o convorbire a lui Breban cu generalul-anchetator Nicolae Pleşiţă, se trage concluzia „colaboraţionismului”, cu acuzaţia că a mai fost şi „agent de influenţă” al regimului, pe când numeroasele convorbiri ale altor scriitori cu Gogu Rădulescu (care avea în subordine Securitatea), şeful lui Nicolae Pleşită din Biroul Executiv al Comitetului Central al PCR, nu numai că n-au fost colaboraţionişti, dar sunt consideraţi „anticomunişti” (p. 235). Estimp, Breban este catalogat, nici mai mult, nici mai puţin, ca „antianticomunist”(!), când, în realitate, el n-a vizat decât „bolşevismul anticomunist”, cum nimerit i-a spus Norman Manea.
Justiţiarii purismului moral maniheist, incapabili să iasă din cadrul raţionalist al logicii binare, nu numai că nu pot avea detaşarea nietzscheană a lui dincolo de bine şi de rău (singurul raport valid între artă şi morală, scos în relief, pancronic cu Nietzsche, de Titu Maiorescu), dar se văd neajutoraţi şi în ceea ce priveşte evaluarea obiectivă a istoriei româneşti (vezi cărţile de o vastă documentaţie ale istoricului american Larry L. Watts (7)). Trebuie distins între primul Nicolae Ceauşescu al anilor 1966-1971, al anului 1968, când a fost posibilă ascensiunea generaţiei ’60 împotriva efectelor devastatoare ale proletcultismului, ca resurecţie a spiritului naţional, prevăzută de Mircea Eliade în Destinul culturii româneşti (1953), şi cel de al doilea Nicolae Ceauşescu, al Tezelor din Iulie, 1971, care a produs fractura gravă dintre politica externă de independenţă faţă de Moscova şi politica internă de restricţii ale libertăţilor spirituale şi materiale. Ca şi alţi scriitori ai vremii (Al. Ivasiuc, Paul Goma ş.a.), observă Aura Christi, „Nicolae Breban l-a admirat pe primul Ceauşescu, dictatorul luminat care a liberalizat România, smulgând-o din ucigătorul marasm proletcultist.” (p. 88). Ascensiunea lui până la membru supleant în Comitetul Central al PCR putea fi o garanţie că politica oficială se îndreaptă spre calea organică a României, spre ieşirea totală din sistemul bolşevic moscovit. Vrem nu vrem, precizează Nicolae Breban, momentul 1968 a schimbat cursul istoriei, deschizând drumul spre prăbuşirea imperiului bolşevic.
Atunci când Ceauşescu a dat primul semn că se opune acestui drum, fie şi pe via comunismului extrem-oriental, Nicolae Breban şi-a dat demisia din Comitetul Central, eliminat fiind şi de la conducerea revistei România literară, spre a fi preluată pentru „debrebanizare”, de echipa George Ivaşcu – Nicolae Manolescu. Gestul lui Nicolae Breban din 1971 a deschis calea celorlalte disidenţe, culminând cu Paul Goma, din clipa când Ceauşescu n-a fost în stare să respecte principiile „coşului III” ale Conferinţei de la Helsinki, din 1975, anume respectarea drepturilor omului (Larry L. Watts). Solidarizarea generaţiilor de scriitori în anii ’60-’70, pe care Breban a susţinut-o din răsputeri şi a elogiat-o şi prin portretele prietenilor din tinereţe realizate în Trădarea criticii (Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Ion Negoiţescu, Eugen Simion, D.R. Popescu, Nicolae Balotă, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Lucian Raicu ş.a.), a fost posibilă prin credinţa apărării spiritului creator naţional sub semnul esteticului. Fisura târzie, scoasă la iveală în 1989 şi propulsată în prim-planul vieţii politice şi culturale, ţine de puterea bicefală din rândurile partidului comunist, aceea orientată spre Moscova, a foştilor kominternişti, şi, pe de altă parte, „naţionalii” care au produs desprinderea de Moscova, făcând figură aparte în Tratatul de la Varşovia. Şi acum vine partea stranie a istoriei recente: răsturnarea din 1989 a însemnat nu victoria spiritului naţional reprezentat de disidenţi ca Paul Goma, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase ş.a., ci n-a fost decât revanşa bătrânilor kominternişti moscoviţi raliaţi la „perestroika” gorbaciovistă (vezi Scrisoarea celor şase, în frunte cu Silviu Brucan), moscoviţi care i-au absorbit, în victoria lor, şi pe urmaşii bătrânilor (Vladimir Tismăneanu et comp.). Trebuie răspicat spus: revoluţia din decembrie 1989 a fost naţională, dar a fost contracarată de furtul de revoluţie al vechiului curent promoscovit întruchipat de Silviu Brucan. Aşa se face că foştii kominternişti s-au văzut în postura de a-şi schimba părul din comunişti în „anticomunişti”, ferchezuiţi, în ultimă înfăţişare, cu eticheta de… neoconservatori! În acestă capcană au căzut şi oponenţii regimului comunist sprijiniţi de aripa „Europei libere” pariziene reprezentată de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Tot ce s-a petrecut în ultimii 24 de ani în România, cu prăbuşirea generală a ţării (economic, cultural, spiritual), în pofida intrării în NATO şi în UE, îşi are sorgintea în acest nod gordian al istoriei româneşti. Bunăoară, în condamnarea oficială a comunismului nu disidentul naţional Paul Goma a fost chemat s-o facă, ci Vladimir Tismăneanu, „disident” fabricat în ultimul ceas, urmaş al părinţilor care ne-au adus comunismul pe tancurile sovietice, transformat peste noapte în „neoconservator” de formaţie… pseudoamericană!
Gruparea care a preluat cu maximă fidelitate doctrina est-etică a parizienilor, în care kominternismul reşapat a găsit o adevărată mană cerească, coroborată cu politically correct, a fost Grupul pentru Dialog Social, operă a lui Brucan (când a aflat de implicarea lui Brucan, Monica Lovinescu a avut o tardivă tresărire de regret!) şi a lui George Soros, ideologul perestroikăi gorbacioviste (a se vedea cartea acestuia Pentru o transformare a sistemului sovietic, una dintre primele traduse, nu întâmplător, la Editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu, în 1990). Vechiul bicefalism de sub dictatură a reizbucnit şi în sânul scriitorimii cu o violenţă incredibilă. Zadarnic a încercat un spirit lucid ca Eugen Simion să-i pună capăt, în numele esteticului, ca atitudine apolitică. Maniheismul catar (cum l-a catalogat încă N. Steinhardt, citind Jurnalul de la Păltiniş) a devenit conduita inflexibilă a lui Gabriel Liiceanu, care militează, obsesiv, în numele Binelui, acesta nefiind decât de partea „boierilor minţii”, după cum Binele era altădată doar apanajul nomenclaturii comuniste. În Trădarea criticii şi în alte texte Nicolae Breban este cea dintâi voce a unui mare scriitor care demontează rolul nefast jucat de Grupul pentru Dialog Social, beneficiarul de vârf al puterii culturale postdecembriste („Nimeni nu mai ascunde astăzi faptul că GDS-ul, de pildă, este cel care conduce de douăzeci de ani cultura”, zice prozatorul). Situaţia a dus la distrugerea rostului scriitorimii, prin trădarea rolului ei de apărător al valorilor şi creativităţii naţionale. Aura Christi subliniază, laitmotivic, acest aspect. Autorul Animalelor bolnave consideră că GDS, ca „organizaţie culturală exclusivistă”, susţinută şi de Nicolae Manolescu, plus de o reţea de instituţii publice din ţară şi din străinătate, a fracturat cultura română, fenomen la care nici USR, nici Academia Română n-au reacţionat, permiţând „cantonarea spiritului critic românesc în ţarcul mizelor minore”, având ca principală consecinţă expedierea „marilor spirite fondatoare ale neamului românesc” „în tagma valorilor învechite”, inventându-se, în schimb, „o tablă de valori acceptate”, care este, de facto, „intruziunea brutală a politicului în judecata estetică, pentru ca să se recurgă, ca pe vremuri, la un soi de «politică de cadre», valoarea unei opere fiind decretată prin grila apartenenţei la partidul X sau Y”. Asta în vreme ce principalul lider este doar un excelent librar şi editor (dar nu de literatură naţională, Humanitas nefiind de factura Gallimard!), însă nu şi un mare filosof şi scriitor, în pofida imaginii create.
În urma acestor demontări necruţătoare, argumentează Aura Christi, Nicolae Breban a fost supus, dosariadei, una dintre maculările mizerabile ale unei mari personalităţi de după 1989 (vezi capitolul Cazul Nicolae Breban). Autoarea realizează o veritabilă Apărare a lui Nicolae Breban, evocând celebra Apărare a lui Socrate. Pot fi inventariate două decenii de atacuri numai în România literară, afirmă Aura Christi. Şi asta asupra unei personalităţi pe care a cunoscut-o foarte bine şi pentru care poate depune mărturia: „Nicolae Breban e unul dintre cei mai curaţi oameni cunoscuţi de mine vreodată. Şi am cunoscut câţiva”.
Oare nu tocmai de asta a trebuit să existe „cazul Breban”?
Am sărăci cartea Aurei Christi reducând-o la apărarea personalităţii unuia dintre marii prozatori ai Europei contemporane. Cartea ei pune şi problema plagiatului (cu acea stranie metamorfoză a lui George Stanca în Ghenadi Strungar, jefuitor al traducerii jurnalului tolstoian, realizată de Janina şi Ion Ianoşi!). Include o antologie de texte realizată de ancheta Contemporanului pe tema Valorile României – valori europene, precum şi două dialoguri ale Aurei Christi cu Gabriel Andreescu şi Olimpiu Nuşfelean, toate având rostul întregirii mesajului polemicelor autoarei. Miza majoră este literatura română aflată în Zodia Cumpenei. Aura Christi spune adevăruri grave, riscând, la rându-i, să se expună pe sine linşajului mediatic. Poate că e prea îndârjită, prea pune toate la inimă, dar o face cu toată responsabilitatea, sprijinindu-se, prin cele două motouri, pe profetismul eminescian din poemul dramatic Andrei Mureşanu, dar şi pe gândul profund al unuia dintre maeştrii ei, Friedrich Nietzeche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci, mai ales, prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”.
Note:
1. Interviu acordat lui Mihai Ciocanu, în Columna, Chişinău, nr. 12/1992.
2. Cf. James Finn Graner, Poveşti corecte politic de adormit copiii, trad. din engleză de Felicia Mardale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
3. Pentru amănunte, a se vedea Theodor Codreanu, De la marxism la „corectitudinea politică”, în „Însemnări ieşene”, revistă de cultură, Iaşi, seria a treia, anul I, nr. 2, octombrie 2009, pp. 12-17.
4. A se vedea Theodor Codreanu, Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 2005, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”, capitolele Postmodernismul înalt, I, II, III.
5. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Colecţia „Aula magna” a Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
6. Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2013.
7. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2012; Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti, 2013.
Prefaţa la vol. Acasă – în exil,
apărut la Editura Ideea Europeană
■ Aura Christi, Acasă – în exil, Colecţia Seria de autor Aura Christi, Editura Ideea Europeană, 2016
