Aveam nevoie de acest demers realizat de domnul Nicoară Mihali pentru a înţelege că scriitorii majori îşi concep operele într‑un context istoric, pe care, de obicei, îl subjugă. Alte dăţi, însă… E uşor de dedus, din structura volumului aflat în analiză – Pirandello şi medalia Nobel, Editura Cetatea Romei, 2022 – că Pirandello a fost un soi de… influencer al timpului său, vorbind în limbajul vehiculat azi, un creator de conţinut pentru comunitatea sa, aflat mereu în vizorul contemporanilor, care, în continuare, îl citesc şi recitesc fie cu admiraţie, fie cu accente critice, cum îi stă bine operei unei mari personalităţi, e adevărat, controversate ades, ca şi Louis‑Ferdinand Céline, rareori sărbătorit în Franţa, şi atunci însă cu discreţie. Pirandello îşi exprimă admiraţia pentru patriotismul garibaldian; îşi scrie teza de doctorat în dialect sicilian; angoasat, solicită intervenţia, fără izbândă, a papei Benedict al XV‑lea când fiul său Stefano, care se înrolează voluntar, e luat prizonier de austrieci; stă 30 de ani lângă o soţie bolnavă de nervi; îi trimite o telegramă lui Mussolini, gest pentru care a fost atacat dur de intelectualii şi politicienii vremii care îi reproşau intenţia ascunsă de a ocupa poziţia de senator; „e un liber cugetător, influenţat de marea filosofie germană, în anii studenţiei de la Bonn”, sedus de ideile despre geniu ale lui Arthur Schopenhauer, de dialectica lui Hegel sau „ideile mistice, care susţin teoria supraomului în opera lui Nietzsche”.
Şi mai ales aveam nevoie de această incursiune în operele lui, pe care poţi sau nu să le iubeşti şi la care recurgi, le consulţi şi le reciteşti din scoarţă în scoarţă, cu o curiozitate mereu crescândă, ca să citim, să urmărim sau să ascultăm piesele de teatru ale sicilianului prolific. Rămânem la piesele de teatru, pentru că Nicoară Mihali pleacă de la un tablou de ansamblu al teatrului, de la câteva note specifice teatrului de avangardă, dadaist, absurd, pentru a concluziona rotund şi profund că „teatrul lui rezistă în lume, pentru că înainte de a fi scris a fost teoretizat”. Oare? Sigur, Pirandello ştia că opera – o anume operă, de bună seamă – este nemuritoare, autorul este, firesc, sortit morţii, iar personajele…, după cum le surâde norocul: „Cine are norocul să se nască personaj viu, poate să râdă şi de moarte! Nu mai moare, va muri omul, scriitorul”. Şi pentru a rămâne la teorie, Nicoară Mihali surprinde o latură a lui Pirandello care împinge suprarealismul la suprarealitatea psihică a personajelor, care se ştiu într‑un fel, se văd într‑o oglindă altfel, consideră că pot trăi diferit, ancorate într‑un soi de caricatură a vieţii, în a cărei oglindă carnivoră se întâmplă că nu se mai recunosc, şi, în final, lasă durerea să transpară în trena alegerilor greşite. În faţa cui îşi arată durerea de a nu fi aşa cum se văd ele, personajele, dar nici cum le văd ceilalţi? În faţa regizorului care le transformă viaţa într‑o iluzie. Şi ce e viaţa? Sau ce viaţă e prezentată în spectacolul pirandellian? Viaţa Siciliei sale natale, viaţa care stârneşte râsul şi plânsul, ura şi mila, dezaprobarea sau admiraţia. Scriitorul italian mărturiseşte franc în discursul rostit la decernarea Premiului Nobel: „Pentru succesul demersurilor mele literare, a trebuit să recurg la şcoala vieţii. Această şcoală, deşi inutilă pentru anumite minţi strălucitoare, este singurul lucru care ajută o minte de felul meu: atentă, concentrată, răbdătoare”. Personajele sunt instrumentele prin care creatorul îşi expune ideile şi convingerile politice, precum în romanul Bătrânii şi tinerii, un roman popular, în care corupţia demnitarilor e sursa dezamăgirilor; lipsa educaţiei morale stăpâneşte sicilienii seduşi de avuţie şi aparenţe (piesa Liola).
Nicoară Mihali decupează câteva personaje din opera lui Pirandello, cu ajutorul cărora scriitorul ţese intrigi şi dezvoltă teme favorite, precum aceea că teatrul sau, mai bine zis, ceea ce numim teatru e real, iar adevărata realitate, pentru privitori, este ficţiune. Tatăl din Şase personaje în căutarea unui autor este personajul decorticat prin trăirile pe care le încearcă în raport cu ceilalţi membri, ghidat de un crez bine precizat: „Drama e în noi, să o reprezentăm, aşa cum ne împing pasiunile”. Şi personajele caută întruna, se întâlnesc cu actori care începuseră repetiţia, pentru a‑i ruga să le interpreteze drama. Pasiunile par a fi în competiţie, iar personajele, numite generic Mama, Tata, Fata Vitregă, Fiul, se dezlănţuie şi se justifică în faţa regizorului, doar veniseră în căutarea unui autor. Aceleaşi pasiuni, de astă dată şi gelozia, şi absenţa unui autor caracterizează piesa Astă‑seară se improvizează pe care o analizează Nicoară Mihali, împreună cu Să‑i îmbrăcăm pe cei goi. Hinkfuss este artistul în plină glorie, cel care susţine că regizorul este creatorul spectacolului, nu scriitorul. Ercilia Drei, tânăra protagonistă a piesei Să‑i îmbrăcăm pe cei goi, este un exemplu al atâtor oameni care nu reuşesc să îndeplinească aşteptările sociale, pline de mituri şi stereotipuri. Mai mult decât improvizare, Pirandello pune sub semnul întrebării aroganţa şi constrângerea societăţilor burgheze clădite pe baza unor valori care sunt trădate cu cea mai mică ocazie. Piesa aduce în scenă o intrigă „de dragoste”, aproape detectivistă, a unei femei care, din cauza presiunii sociale de a‑şi găsi un loc în lume, o „rochie” care să o elibereze de goliciunea ei şi să îi dea sens existenţei, este aproape împinsă la sinucidere. Lodovico Nota, romancierul bătrân, reprezintă machoul ereditar, cu putere deplină asupra femeii, iar Grotti, seducătorul sicilian, funcţionarul obtuz, lipsit de caracter. Nebunul, Henric al IV‑lea din piesa Henric al IV‑lea, nefericitul care doreşte să se răzbune pe cel care i‑a furat iubirea, este altă mască, alt personaj care se priveşte în oglinda care îi multiplică personalitatea, care îşi schimbă măştile şi devine umbră. Arta lui Pirandello constă în acest melanj de impresii şi întrebări. Nu ştim dacă e într‑adevăr nebun, dacă joacă rolul unui nebun sau nebunii sunt ceilalţi care creează acţiunea pentru a satisface prezumtiva nebunie. Nicoară Mihali observă, în această dramă, şi o aluzie la biografia accidentată a autorului, ţintuit lângă o soţie bolnavă de nervi. Convingerea lui sănătoasă şi salvatoare e că „nimic din ceea ce vedem nu este adevărat”. Destinul personajelor este implacabil, precum în teatrul antic. De altfel, în decursul decernării Premiului Nobel, autorul declara: „Domnilor, vă jur că nu mi‑am scris piesele mele de teatru cu premeditare”.
Unul din capitole, Pirandello şi fascismul, tratează o temă îndelung dezbătută, neaşezată deocamdată în zona luminii sau a întunericului, ci rămasă într‑un cadru al clarobscurului. Totuşi, în pofida concesiilor, uneori, flagrante, făcute de celebrul dramaturg, se cuvine precizat faptul esenţial că scriitorul nu a sprijinit regimul extremist în operele sale, deoarece considera că arta trebuie să se menţină departe de politica activă. Relaţia lui Pirandello cu Mussolino a fost, în realitate, aflăm din paginile acestei cercetări a vieţii şi operei pirandelliene, ambiguă; scriitorul îl considera pe Duce grosolan şi puţin interesat de cultură, după cum reiese dintr‑o scrisoare adresată Martei Abba, devenită amanta sa (1932): „Omul este cel pe care ţi l‑am descris, crede‑mă, şi de aceea nu merită regretul tău: stofă umană aspră şi grosolană, făcută să comande cu dispreţ oameni mediocri şi vulgari, capabilă de orice şi incapabilă de scrupule. Nu poţi vedea oameni din altă stofă în jurul său. Cei care au scrupule, cei care nu se supun, cei care au curajul să spună adevărul cu fruntea sus au un caracter rău.[1]”. (14 februarie 1932) Adepţii extremişti aveau nevoie, în mod cert, de figura lui Pirandello pentru propria imagine. În urma întâlnirii cu Mussolini, scriitorul primeşte 50 de mii de lire din cele 250 de mii pentru Teatrul de Artă. Pactul era încheiat, aşadar. Cu ce preţ, însă? E de discutat tema scriitorul şi puterea/ scriitorul şi politica. Până unde sunt admisibile concesiile? Ce facem, cum apreciem cărturarii care au trădat, vorba lui Julien Benda, citat, în ampla sa incursi-
une polemică – Trădarea criticii – de incomodul, crispantul, admirabilul şi dreptul Nicolae Breban? Incursiune prea puţin comentată de criticii români, deşi acest demers incendiar este de o actualitate exemplară şi, în esenţă, tristă!
Problematica lui Pirandello, unul dintre importanţii scriitori italieni de la începutul secolului al XX‑lea, intens controversată pe bună dreptate, a fost subiectul studiilor şi cercetărilor numeroşilor autori contemporani. Consemnăm că autorul îşi retrage prea târziu, din nefericire, alegerea politică regretabilă, care l‑a indus într‑o eroare destinală. Poziţia sa ambiguă liminar, interpretată şi discutată de cercetători, aruncă, în chip cert, o umbră asupra figurii lui intelectuale. Pirandello, fiu de ex‑garibaldian, nu a avut vreo simpatie pentru statul liberal şi pentru sistemul parlamentar, considerat corupt şi ineficient. Aceasta reiese din câteva opere, mai ales din romanul Răposatul Mattia Pascal (1904), al cărui protagonist îşi arată dispreţul pentru democraţie, discurs care ne trimite la Baroreu şi la pledoariile pentru regimurile democratic, anarhic, monarhic şi aristocratic: „Dar adevărata cauză a tuturor necazurilor noastre, a acestei tristeţi a noastră, ştii care este? Democraţia, adică guvernul majorităţii. Pentru că, atunci când puterea este în mâna unuia singur, acesta ştie că este singur şi că trebuie să‑i facă pe cei mulţi fericiţi; dar când cei mulţi guvernează, nu se gândesc decât să se mulţumească pe ei înşişi şi atunci avem cea mai stupidă şi mai urâtă tiranie; tirania deghizându‑se în libertate[2]”. (Răposatul Mattia Pascal, cap. XI)
Să fi fost scriitorul victima unei înşelăciuni, a unei libertăţi afişate liminar, care şi‑a arătat ulterior faţa de tiran, care a măcelărit milioane de oameni? Cert e că toată Europa din primele decenii ale secolului XX fierbea. E limpede că pentru a evalua corect opera şi viaţa unui creator acestea se cuvin aşezate în contextul istoric în care a trăit, a scris şi a creat artistul. Sunt, acestea, lucruri elementare, ce‑ar părea unui ochi grăbit banale sau, mai mult, clişee. În circumstanţe istorice tulburi ele, însă, se cuvin repetate răspicat. Meritul scriitorului Nicoară Mihali este că alege să rămână la planete distanţă de dorinţa de a se erija într‑un judecător al dramaturgului italian, Laureat al Premiului Nobel pe anul 1934, autorul acestui studiu alegând ipostaza de cercetător al unei vieţi şi al unei opere controversate şi apreciate, în egală măsură, motivaţia Juriului Nobel fiind elocventă în acest sens. Înalta distincţie i‑a fost acordată dramaturgului Luigi Pirandello în celebrul şi somptuosul Salon Albastru din Stockholm „pentru îndrăzneaţa şi ingenioasa renaştere a artei dramatice şi scenice”.
■ Scriitor, traducător, jurnalist, profesor
Note:
[1] https://www.nilalienum.com/gramsci/Pirandello.html
[2] https://it.wikisource.org/wiki/Il_fu_Mattia_Pascal/11
Dana Oprica
