Simona-Grazia Dima: Sub semnul lui Osiris
Toate aceste împrejurări, piese risipite, sunt adunate, răbdător, din iarbă, cu ştiinţă poetică şi de alchimist, precum bucăţile trupului zeului Osiris, recompus şi redat astfel statusului său nepieritor. Adevărul poate fi aflat oricând, oriunde, ştie poeta, el este o gemă cu scânteiere inalterabilă, ofranda pe altarul unei înţelegeri superioare
Din impudicul vuiet al lumii exterioare nimic nu se insinuează în spaţiul hieratic (deşi impregnat de o atmosferă explozivă) al poemelor Aurei Christi din recentul său volum Orbita zeului (Editura Ideea Europeană, 2016), decât, cel mult, câteva aluzii, prefăcute însă în borne ale unui destin trăit cu patima absolutului. Păşeşti cu grijă în acest univers, ca pe covorul unei grădini vrăjite, să nu tulburi creşterea roadelor cu totul neobişnuite, în culori foviste. Ori de câte ori poeta vorbeşte despre sine, o face cu detaşare, amintind „fuga în cercul sălbatic al vieţii” (Vânătoarea de fulgi), unde ea însăşi apare drept „pacostea, catastrofa,/ venetica, proscrisa, străina” (Lecţia lui Porfiri Petrovici). Unul din volumele sale (prima ediţie 2009) se intitulează Labirintul exilului, iar în prezentarea autoarei, din actuala carte, se menţionează dualitatea „acasă – în exil”, semnificând tentativa de „a-şi afla o patrie în poezie”, un program respectat cu devoţiune, căci, dacă exilul este o „traumă iremediabilă”, poezia, „scrisă sub un nume adoptat, îi oferă o patrie”.
Reminiscenţele fatidice ale traiului asumat în lume sunt evidente, dar nu definitorii: subiectul a traversat boala, chiar şi teritoriile liminare ale morţii, între febră şi frison, ambele extreme: „Febră. Senzaţia că mesteci nisip./ Fragmente de apocalipsă strivite-n delir/ sub gene, ca miezul de nucă între dinţi. (…) Rar de tot: câte o pală de vânt/ trimisă de cineva, ca un suspin/ al nu se ştie cui, de moarte încolţit./ Totul se amestecă, se învolbură,/ departe de bine, departe de rău./ Aer irespirabil. Aici se trăieşte/ ca şi cum se moare (Febra). În ipostaza opusă, „un frig de tac părinţii în icoane,/ un frig de nu ştii cum te cheamă” (Frig pe orbită), suferinţa devenind o odaie fantastică, o „sferă de iederă” pradă tumultului: „O, ce forfotă, ce vacarm de pomină e aici!” (Lecţia lui Porfiri Petrovici). De aici, anxietatea ca marcă a vieţuirii, nicicând maculată de vulgaritate, ci îndurată sub protecţia unor întrebări fundamentale: „Dar fă ceva odată cu spaimele astea!/ Uită-te, vin în stoluri, Doamne, precum ciorile târzii/ în prag de iarnă” (Spaima e un semn că zeul respiră). Din încercările fiinţei fizice se conturează, gradat, o „istorie extatică”, transfigurând neînţelegerea şi ordalia: „Şi tremur. Da, tremur./ (Materie cuprinsă de un extaz căzut pe gânduri;/ boală, grădină, roze, suferinţă, cădere, limită,/ deşert, handicap atroce – tărâm al devenirii)”. (O istorie extatică) Şi totuşi, forţa de împotrivire e imensă, poeta îşi trage maiestuozitatea rostirii lirice dintr-o atenţie extraordinară la tropismele fiinţei, deschizătoare ale unui drum lăuntric sesizat cu sagacitate: „Totul e liniştit/ şi oarecum terminat (…) şi cobori în tine din ce în ce mai adânc;/ (…) Cobori tot mai încet/ până recunoşti drumul care eşti tu însuţi/ sau cineva uitat de veacuri, care…”. (Totul e liniştit)
Cultura şi propriul destin sunt trăite împreună, simultan, la aceeaşi temperatură incandescentă, fără diferenţă între exterior şi interior, lume şi sine, între poezia personală şi cea a marilor maeştri îndrăgiţi. Diversitatea referinţelor îmbracă o unică haină, limbajul poetic, unitar şi impetuos, reia, turnate în tipar clasic (Bogdan Creţu), sonuri din Hölderlin, Rilke, Blaga sau Nichita Stănescu, celebrându-i şi pe Brodski sau Ahmatova (după cum remarcă Nicolae Breban), ecouri din Eminescu (rechemat prin formule magice de invocat poezia, precum răsai din ape sau cură în loc de curge – ca în poemul Fii soare) ori din Ileana Mălăncioiu. Pentru poetă, aceste reflexe şi anamorfoze reprezintă o formă de omagiu şi reverenţă aduse continuumului cultural şi poetic, deoarece, aşa cum afirmă N. Breban în frumosul citat devenit motto al unei poezii, e vorba de integrala supunere faţă de idee („Libertatea înseamnă să fii vasalul unui stăpân abstract!” – Zeul eliberator).
Livrat integral daimonului lăuntric, eul liric nu lasă lucrurile să se întâmple pur şi simplu, ci stă de pază, Cerber vigilent, la porţile Infernului său creator. „E ca şi cum ai locui sub un clopot/ aşezat cu gura în jos, căruia/ nu-i găseşti marginile,/ deşi le-ai căutat îndelung. (…) La un moment dat,/ surd şi mut, cobori/ treaptă cu treaptă,/ în subterana din tine,/ în lumina vie, înceată.// E ca şi cum ai înainta sub un clopot/ cu gura întoarsă spre cer”. (Ca sunetele unui strigăt multiplu) E cu adevărat o călătorie interioară care-ţi taie răsuflarea, soldată cu descoperiri esenţiale, în singurătatea augustă a propriului sine. De-a lungul ei, subiectul se leapădă de trăsăturile prea personale sau omeneşti, fără a se depersonaliza, ci înaintând din ce în ce mai mult spre natura-i esenţială, distinctă de cea corporală, de unde frecventele jubilaţii, odată cu depăşirile înregistrate pe răbojul purificării lăuntrice: „Trupul, oho, a rămas undeva în urmă,/ ca un arbore fără frunze, zărit/ în goana maşinii” (O istorie extatică); „trupul nu-i decât amintire,/ incredibilă amprentă a cuiva” (Ca un înger prea mare). Niciun preţ nu-i prea mare pentru a înţelege, a te autodepăşi, atunci când coborârea vizează acea „străinătate eretică,/ de început”, de sorginte zeiască (Orbita zeului): „până eu nu mai sunt eu, până din tot ce sunt/ praful şi pulberea se alege;/ apoi din tot ce rămâne cineva începe să închege/ un soi de leagăn, pământ, liman, poate tron/ sau altar pentru ceva mai mare şi mai puternic”. (Copilul de foc) Pentru a-ţi urma visul este nevoie de sacrificiu, de abandon: iată adevărata victorie, dobândită prin bravură şi concentrare – doar astfel sinele poetic rămâne nealterat de emoţie, spre a-şi întrezări condiţia nemuritoare: „Ce coincidenţă stranie: abia atunci/ simţi cum, treptat, apele ultime se retrag./ Abia atunci te regăseşti singur cuc pe lume./ Învins între învinşi, ca din bolgie/ fluturat la orizont, vezi un imaculat catarg”. (Surâsul prinţului Mîşkin)
Revelaţia cea mai ciudată din final rezidă în lipsa de obiect a laborioasei căutări: acolo nu e de fapt nimeni, solitudinea, deşi tangibilă, nu poate fi captată ori integrată omenescului, din pricina obârşiei sale divine: „Nu e nimeni. Chiar nimeni./ (…) Te-nfrupţi din singurătatea celuilalt,/ care eşti tu însuţi, străinul./ (…) Cineva din tine, îngrozit, aşteaptă./ Aşteaptă şi vede cum altcineva/ începe să tragă ambele clopote/ Mâna-i de fier uruie în văzduh,/ ca sunetele unui strigăr multiplu/ departe, departe, departe”. (Ca sunetele unui strigăt multiplu) Căutătorul coincide, în chip misterios, cu zeul însuşi, evanescent, niciodată definitiv, provocând în continuare, cerând mereu să fie recâştigat: „Poate, nu suntem decât casa altcuiva (…) ca şi cum am fi o casă de neuitat, o casă/ singură, pentru că nu ştim de cine anume/ şi nici dacă într-un târziu vom afla// – ostateci ai fiinţei, prieteni ai incertitudinii –/ trăim ca şi cum am pluti prin ţara spaimei/ care ştie, simte, vede totul şi ne spune atât cât trebuie/ să ştim./ Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?” (Casa altcuiva).
Ce tristeţe să afli că omul trăieşte într-o condiţie de „prieten al incertitudinii”, străbătând „ţara spaimei”, dar, să nu uităm, „spaima e un semn că zeul respiră”, cum sună titlul unui poem; un semn al vieţii suprasenzoriale, nesupusă haosului şi arbitrarului din mundan: „Seara nu e decât casa cuiva/ mai mare şi mai puternic,/ în trecere pe aici…/ iar tu nu eşti decât semnul/ unui străin, cunoscut/ într-o altă viaţă parcă,/ în care ai fost visul altcuiva/ sau nu mai mult decât un cuvânt”. (Seara nu e decât casă) Străinul din poem e zeul, adesea pomenit, iar pe orbita sa circulă omenirea, tot mai îndepărtată de centru, arareori atrasă de valorile reale din focar. Zeul se întrezăreşte, aşadar, ca o realitate plină şi, totodată, vidă: însuşi titlul volumului se referă, de altfel, la o concavitate, o scobitură, cu sugestia sacrificiului, a lepădării de sine, dar şi a sacrului adăpost. Prin contactul cu realitatea fundamentală, „totul prin tine/ devine rotund, fără pată” (La mormântul lui Iosif Brodski), deşi zeul te vizitează, după care pleacă şi te lasă doar cu tine: „Tu rămâi singur şi gol” (Zeul eliberator), „te retragi în tine (…) ca într-o mare criptă/ invadată de dangătul clopotelor”. (Seara nu e decât casă)
Peisajele evocate sunt veritabile pasteluri metafizice, bogate în aliteraţii şi bijuterii imagistice, cu scenografie subtilă şi „frumoase năluciri”: „Sfinţenia îşi trage/ sufletu-n ele,/ ca soarele-n lucruri,/ zei subţiri şi inele// abia schiţate/ sălbatic pe ape/ de-o mână de aer,/ aproape, departe.// Vrăjit să stai,/ s-aştepţi, să asculţi./ Strâns lipit de himere,/ s-alergi desculţ// pe pajişti de mentă,/ între apus, răsărit,/ într-un veşnic azi/ stingher, de granit”. (Desen pe ape)
Spectacolul naturii predispune la contemplaţie, stare de spirit aleasă, dezvăluind originea comună a lucrurilor şi fiinţelor, acel unic „trunchi întemeietor”: „Mai e foarte puţin şi te apropii/ de trunchiul întemeietor./ Închide ochii, dormi în dropii,/ zidite într-un cerc îmbietor” (În raza pătimaşilor lăstuni); „Se-anunţă un plin de fast prăpăd,/ multiplul răsucind în singurul mănunchi./ Zei melancolici plutesc în zori şi văd;/ totul începe din acelaşi trunchi”. (Visul lui Thales) Atât în privinţa eului său, cât şi în legătură cu ritmurile firii, poeta intuieşte, precum în minunatele pasteluri Caligrafii, Zori de zi, Psalmul luminii ori Deschide ochii, potenţialul unei renaşteri. Natura devine una cu văzătorul ei, priveliştea, constant vizionară, participă, profetic, la şocul epifaniei oricând gata să se dezlănţuie: „Moirele frunzelor/ ştiu ce o să se întâmple” (Trepte în octombrie), de parcă ar vieţui pe muchia prăpastiei existenţiale, în punctul continuei geneze: „Copacii sunt metalice coloane,/ pe jumătate în văzduh ascunse./ Cel care a făcut gândul şi mâna/ cunoaşte locul secret din care/ de milenii îşi trage rădăcina// miezul, nectarul, natura lucrurilor/ şi albul rece şi candid al lunii”. (Vânătoarea de fulgi)
Viziunea se împlineşte prin negaţia hotărâtă a morţii, căci viaţa, „aerul murdar şi sfânt” (memorabila metaforă din poemul Ca bucăţele din Osiris), transcende totul, plăsmuind o nouă identitate din fuziunea întunericului cu lumina, până la estomparea diferenţelor: „Sunt o fiinţă vie,/ un fel de copil al luminii,/ un bastard al amarei bezne sunt”. (Pescarul de suflete)
Ascuns în adâncimile personalităţii, zeul tutelar semnifică refugiul, dar şi teama, bucuria prezenţei principiului suprem regăsit, consubstanţial alterităţii neliniştitoare: „Niciodată/ n-am primit nici un răspuns./ Se făcea o tăcere de gheaţă;/ o tăcere de început de lume,/ de daimon răpus”. (Povestea străinătăţii mele) La întrebarea fundamentală „Ce sunt eu?” eul liric nu primeşte răspuns tocmai fiindcă nu există unul formulabil – ceea ce contează este doar viaţa depăşindu-şi necurmat limitele: „Depun mărturie:/ n-am auzit decât ecoul secundei/ care a murit în aerul excesiv/ al acelor întrebări de pomină/ făcându-şi – ca faraonii – mormânt”. (Ibidem) Îndemnul din Eccleziast, transfigurat, este, aşadar, cel mai nimerit: „Iubeşte viaţa aşa cum iubeşti ghizii ei fără sens –/ îngân ca un cuc, azvârlit într-un cuib străin, aşteptând” (Regatul), statornicirea în existenţă se situează mai presus de întrebări, la care, îşi aminteşte poeta, nimeni nici nu i-a garantat vreodată lămuriri, certitudini: „De fapt, nimeni niciodată nu mi-a promis/ că voi înţelege ceva”. (Spaima e un semn că zeul respiră)
Volumul Orbita zeului al Aurei Christi transmite o tensiune elevată, o pasiune a căutării esenţelor, de unde, la citire, sentimentul stenic al unei stranii încrederi, de neclintit, dincolo de deznădejde, de nefastele încercări sau de lipsa circumstanţelor favorabile. Toate aceste împrejurări, piese risipite, sunt adunate, răbdător, din iarbă, cu ştiinţă poetică şi de alchimist, precum bucăţile trupului zeului Osiris, recompus şi redat astfel statusului său nepieritor. Adevărul poate fi aflat oricând, oriunde, ştie poeta, el este o gemă cu scânteiere inalterabilă, ofranda pe altarul unei înţelegeri superioare. Aflată la vârsta maturităţii poetice şi de gândire, Aurei Christi şi-a topit câştigurile vieţii şi ale cugetului într-o exemplară exclamaţie, un strigăt spre înaltul cerului şi al divinităţii, plin de forţă şi de convingere, probând forţa de a năzui, cu indiferenţă faţă de climatul disolut al zilelor noastre, spre ancorarea în actualitatea omenescului.